Fundamentalismul islamic în Orientul Apropiat și Mijlociu

În zorii secolului XXI fundamentalismul islamic rămâne o forță puternică în marea majoritate a societăților musulmane dar și o chestiune de interes mondial, el străbătând ca un fior societatea occidentală, care nu pare să se simtă la fel de amenințată de fundamentalismele, la fel de răspândite și de violente, ale altor credințe. Căci, deși asociat cu islamul, fundamentalismul este un fenomen universal, prezent în fiecare mare religie, el fiind în fapt o reacție la problemele modernității.

Termenul folosit inițial de protestanții americani la începutul anilor 1900, pentru a se diferenția de coreligionarii promotori ai unor reforme cu caractere progresiste, va fi folosit în continuare în referirile la mișcările de purificare apărute în toate religiile lumii, ca mecanism de apărare la o amenințare sau criză identitară¹.

Fundamentalismul – aspecte generale

Mișcările fundamentaliste împărtășesc o serie de caracteristici comune. Astfel toate denotă o profundă decepție față de modernitate, interpretată ca o perioadă de declin dramatic. Toate exprimă o spaimă izvorâtă din convingerea că orânduirea seculară este decisă să desființeze religia. Această teamă, care nu este întotdeauna lipsită de temei, poate duce la radicalizarea concepțiilor și comportamentului, iar când atacul secularist devine mai violent este de așteptat ca riposta fundamentalistă să fie chiar mai accentuată.

Fundamentaliștii privesc spre un „trecut glorios”, spre o „epocă de aur” precedentă modernității, dar fără a încerca să se întoarcă atavic în evul mediu. Toate mișcările fundamentaliste sunt inovatoare și radicale în modul în care interpretează religia. Ele își exprimă nemulțumirea față de dezvoltarea modernă, accentuând acele aspecte ale tradiției lor care militează împotriva dezvoltării respective. Toți sunt extrem de critici la adresa democrației și spiritului laic, împotriva cărora lansează ofensive, ce pot lua diverse forme, menite să aducă opinia generală înapoi pe calea cea dreaptă și să resacralizeze lumea².

Aceste mișcări fundamentaliste nu apar imediat, ca o reacție față de modernitate, ci capătă o formă doar când procesul de modernizare este relativ avansat. Dacă inițial se încearcă reformarea tradițiilor și alinierea acestora la cultura modernă, ulterior când se constată că măsurile moderate sunt lipsite de succes, unii oameni recurg la metode extreme și astfel ia naștere o mișcare fundamentalistă³.

Cu toate că aceste caracteristici corespund întru totul și mișcărilor fundamentaliste islamice, trebuie totuși spus că musulmanii obiectează față de folosirea termenului de „fundamentalism”, în favoarea celor de „renaștere islamică” sau „activism islamic”, care sunt mai puțin încărcați de conotații și care își trag rădăcinile din tradiția islamică de reînnoire și de reformă.

Rădăcinile

Potrivit poetului și filosofului musulman de origine indiană Muhammad Iqbal (1877 – 1938), „prima pulsație de viață în Islamul modern” o reprezintă mișcarea wahhabită⁴, care va pregăti curentul reformist, Nahda, ce se va dezvolta, în a doua jumătate a secolului XIX, în lumea musulmană.

Fondatorul acestei mișcări, Muhhamad Ibn Abd al-Wahhab (1703 – 1791), născut în Najd, provincia centrală a Arabiei, predica o întoarcere la islamul originar, criticând în același timp inovațiile ulterioare aduse cultului. Întâlnirea, în 1749, dintre Abd al-Wahhab și emirul din Nedjd, Ibn Sa’ud, va da naștere primului stat wahhabit din Arabia.

Naționalismul islamist

Începând cu secolul al XIX-lea agravarea crizei economice în care se găsea Imperiul otoman și confruntarea cu expansionismul european vor inocula în întreaga lume musulmană un sentiment de înfrângere și de declin moral. De aici se va naște nostalgia „epocii de aur a islamului” și un curent naționalist panislamist, ai cărui principali promotori au fost Al Afghani și Muhhamad Abdu. Primul, Jamal al Dîn al-Afghani (1839 – 1897) se născuse într-o familie originară din Kabul, de unde și porecla al-Afghani (Afganul). Experiența avută în India, în 1857, când a avut loc marea insurecție a musulmanilor și hindușilor împotriva coloniștilor britanici, și mai apoi călătoriile întreprinse în Iran, Egipt, Turcia, Rusia sau Europa, îi vor forma convingerea că, în curând, puterea omniprezentă a Occidentului va domina și va strivi lumea musulmană⁵.

De-a lungul întregii sale vieți, el va predica necesitatea unității tuturor popoarelor islamice și reîntoarcerea la Coran, care reprezenta în opinia sa unica salvare împotriva amenințării europene. Pornind de la versetul coranic „Dumnezeu nu schimbă condiția unui popor atâta vreme cât acesta nu se schimbă prin el însuși”⁶, al-Afghani va promova un islam activ, considerând că adevărata atitudine a unui musulman nu este aceea a unei resemnări pasive în fața lucrurilor și că omul este responsabil de actele sale în fața lui Dumnezeu, iar salvarea rezidă într-o schimbare care să-l facă să merite măreția și fericirea.

El va încuraja musulmanii să-și folosească rațiunea descătușată, în vederea transformării islamului predicat de teologii tradiționali într-un islam mai rațional și modern⁷. Astfel, dacă îndemnul său viza respingerea stilului de viață occidental, în același timp el îndemna populația la studierea realizărilor științifice occidentale și adaptarea acestora la realitățile lumii musulmane⁸.

Discipol important al lui al- Afghani, egipteanul Muhhamad Abdu (1849 – 1905), va milita la rândul său împotriva colonialismului european, făcând apel la unitatea musulmanilor. Soluția la problema decăderii islamului consta în necesitatea unei revitalizări a islamului, o reînnoire realizată nu prin mijloace violente, ci prin educație islamică și prin cugetare independentă (ijtihad).

Având o mare admirație față de instituțiile politice, juridice și de învățământ, precum și față de civilizația europeană, dar conștient în același timp că transplantarea necondiționată a acestora într-o țară profund religioasă, așa cum era Egiptul, nu era posibilă, Muhhamad Abdu va îndemna musulmanii să preia inovațiile moderne de ordin juridic și constituțional ale civilizației europene, pe care să le adapteze principiilor islamului. Prin aceasta islamul devenea un mijloc de control care permitea musulmanului să distingă între schimbările propuse și să aleagă ceea ce era bun de ceea ce era rău⁹.

În ceea ce privește sharia, M. Abdu face distincția între elementele de cult (cei cinci stâlpi ai Islamului) și restul regulilor sociale. Dacă cele dintâi au fost fixate de către Dumnezeu în Coran, pentru eternitate, în schimb regulile sociale pot fi reînnoite în funcție de epocă. Deși cu o concepție salafistă, sens în care afirma că singură calea strămoșilor este acceptabilă și practică, mijloacele de punere în practică a islamului sunt în mod hotărât, moderne. Astfel, în 1884, va reuși instituirea în Liban, a unui sistem de educație islamică inedit, în paralel cu editarea unui jurnal revoluționar numit „Al’Urwa al Wuthqa” (Legătura indisolubilă) cu profunde accente anti-britanice¹⁰.

În 1892, ajuns muftiu al Egiptului, Muhhamad Abdu, va reuși introducerea studiului științelor moderne la Universitatea Al-Azhar. În urma opoziției dascălilor reacționari, în 1905, M. Abdu va fi obligat să demisioneze de la universitate. În același an, la 11 iulie se va stinge din viață la Alexandria. Cel care îi va continua munca va fi elevul său preferat, sirianul Sayyd Muhhamad Rashid Rida (1866 – 1935). Acest teolog sirian, cu orientări wahhabiste, fondator, în 1897, al revistei Al-Manar (Farul) se va manifesta ca un fervent susținător al naționalismului arabo-islamic, militând pentru o reconciliere a punctelor de vedere ale naționaliștilor arabi cu cele ale teologilor de la Al-Azhar¹¹.

El va fi cel care va susține crearea unui stat în întregime modern, dar în întregime islamic, bazat pe o sharia reformată¹². Rida a fost cel dintâi în lumea arabă care s-a gândit la adaptarea formării misionarilor musulmani la cerințele epocii. Ca urmare a eforturilor depuse de acesta, în martie 1912, va lua ființă, în insula El-Roda (Cairo), un centru de misiologie, spre care se vor îndrepta, în curând, candidați originari din toate colțurile lumii islamice. Această inițiativă ca și lucrările sale – în special cele publicate în influenta revistă Al-Manar – au contribuit la familiarizarea opiniei publice musulmane cu opera misionară¹³.

Frații musulmani

Abolirea califatului de către Mustafa Kemal Atatürk la 3 martie 1924 și laicizarea în ritm rapid a Turciei (renunțarea la alfabetul arab, la legea coranică și interdicția purtării vălului) va fi percepută de către numeroși credincioși ca o trădare a Turciei față de lumea musulmană. Privită ca stringentă pentru comunitatea islamică, necesitatea restaurării instituției califatului va fi dezbătută, fără nici un rezultat, în cadrul a două congrese interislamice desfășurate în 1926, la Cairo și Mecca. Unul dintre criticii cei mai aspri ai Turciei lui Kemal și ai pătrunderii influenței occidentale laice în lumea musulmană a fost învățătorul egiptean Hassan al-Banna (1906 – 1949).

Născut într-o familie pioasă și primind o riguroasă educație islamică, tânărul învățător va fonda în aprilie 1929, la Ismailia (Egipt) confreria Fraților musulmani, organizație ce va avea, de-a lungul timpului, o influență importantă asupra vieții politice și religioase a lumii arabe. Plasându-se pe traseul problematicii reformiste, Al-Banna va propovădui o reînnoire a societății prin întoarcere la valorile islamului, pe care îl ridică la rangul unui sistem suprem și perfect: „Islamul e doctrina, cultul divin, patria, națiunea, religia, spiritualitatea, Coranul și sabia”¹⁴.

El vedea în islam un sistem complet de viață, care reglementează nu numai relațiile dintre om și Dumnezeu, ci „toate aspectele vieții politice, economice, sociale și culturale” ¹⁵. Un alt punct al discursului reformator îl va reprezenta reinstaurarea califatului, singurul cadru eficace, în opinia reformatorului, pentru a revigora coeziunea comunității musulmane și a reconstrui umma. În 1933 Hassan al-Banna (foto dreapta) va muta sediul organizației la Cairo, unde își va lua titlul de „ghid suprem” și va lucra la elaborarea unui program politic, economic și social, bazat pe interpretarea textelor fundamentale ale islamului.

Cu ocazia celui de-al cincilea congres al Fraților musulmani desfășurat în 1939, organizația adoptă un program al cărui obiectiv politic principal era inițierea unei constituții decurgând direct din Coran. Nici latura economică și socială nu erau neglijate de către confrerie care identifica ca priorități, demararea unei reforme agrare, interzicerea cametei, suprimarea impozitului pe venit și înlocuirea acestuia cu impozitul religios (zakat), elaborarea unei noi legi a muncii, bazată pe corporații¹⁶. Un loc important în cadrul programului îl ocupa și codul moral, destinat să modeleze „noul om musulman”. Acesta avea la bază stricta respectare a regulilor islamului, pedepsirea oricărei încălcări și un sistem de învățământ în conformitate cu preceptele islamului¹⁷.

Propaganda și prozelitismul

Fraților musulmani Pentru a-și răspândi programul Frații musulmani vor acorda o atenție sporită mijloacelor de propagandă: formarea misionarilor, deschiderea de centre de predicare religioasă, editarea de publicații, broșuri și cărți de buzunar pentru marele public, cum ar fi Al-Muslimun (Musulmanii), care va apare la Cairo și Damasc în 1951, apoi, începând cu 1961 și la Geneva¹⁸. Acest prozelitism va fi însoțit de o activitate caritabilă intensă, confreria înființând clinici și spitale, deschizând școli, cluburi sportive, biblioteci și asociații culturale.

Urmărind dezvoltarea sectorului economic, Frații vor consolida un important lanț de mici întreprinderi industriale și comerciale: „Compania de tranzacții islamice”, specializată în transporturi; „Societatea islamică de presă”, editoare a mai multor ziare și publicații; „Compania Fraților musulmani pentru filatură și țesătură”, un fel de cooperativă ce aparținea salariaților, „Compania de comerț și lucrări de inginerie”, care regrupa mai multe întreprinderi din regiunea Alexandria¹⁹.

Începând cu 1936, Frații musulmani vor ieși pe scena politică, cu ocazia revoltei arabe din Palestina îndreptate împotriva coloniștilor britanici, când își vor proclama sprijinul față de marele muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin al-Husayni. Pornind de la convingerea că doar reforma morală este insuficientă și că era nevoie de un jihad pentru a-i izgoni pe necredincioși de pe pământul islamic, Hassan al-Banna organizează, în 1942, aripa militară a Fraților musulmani:

„Primul pas al războiului sfânt constă în alungarea răului din propriul suflet; treapta cea mai înaltă este lupta armată pentru cauza lui Dumnezeu. Treptele intermediare sunt lupta cu vorbele, spuse sau scrise, cu mâinile și cu cuvintele adevărului adresate autorităților nedrepte. Mișcarea noastră de apostolat nu poate exista decât datorită luptei”²⁰.

Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, sentimentele antibritanice vor orienta Frăția către puterile Axei, în speranța eliberării Egiptului și dobândirea puterii politice²¹. La 24 februarie 1945, primulministru egiptean Ahmad Maher, care declarase război țărilor Axei, va fi asasinat, în plină ședință a Parlamentului. În perioada ce va urma activitatea Frăției va degenera, aceasta implicându-se într-o serie de asasinate politice, cărora le vor cădea victime mai mulți demnitari de rang înalt.

Războiul cu Israelul

În 1947-1948, Frații musulmani, participă la războiul împotriva noului stat Israel, extinzându-și astfel influența dincolo de hotarele egiptene. Profitând astfel de conjunctura externă dar și datorită ideologiei sale, singura din epocă capabilă să se adreseze tuturor componentelor societății, mișcarea Fraților musulmani va cunoaște o dezvoltare rapidă, ajungând să numere la sfârșitul anilor ’40 aproape două milioane de aderenți. Acest fapt va neliniști monarhia egipteană, motiv pentru care, la 8 decembrie 1948, guvernul lui Nokrasi Pașa ia hotărârea de a dizolva organizația, pentru „amenințări subversive contra statului”²².

Replica nu se lasă așteptată, și câteva zile mai târziu un membru al confreriei îl va asasina pe primul- minstru egiptean. La 12 februarie 1949, „ghidul suprem”, Hassan al-Banna este asasinat la rândul său, probabil de poliția politică a monarhiei. Cu toate acestea mișcarea constituită de Al-Banna va dăinui în continuare, membrii săi fiind participanți activi la acțiunile anti-britanice din zona Canalului Suez din anii 1951 și 1952, precum și la celelalte manifestații îndreptate împotriva prezenței străine în Egipt.

Pe fondul acestor tulburări, la 23 iulie 1952, se va produce lovitura militară a „Ofițerilor liberi” conduși de generalul Muhhamad Naguib, în urma căreia regele Faruk era înlăturat de la putere. Frații musulmani care întrețineau contacte cu unii dintre „Ofițerii liberi”, vor considera că acesta este momentul prielnic pentru a se impune și a instaura statul islamic. Un prim conflict va avea loc chiar după trei săptămâni de la lovitura militară, când „Ofițerii liberi” se vor opune tentativei confreriei de a face din preceptele coranice fundamentul noului regim²³.

Deveniți dușmani ai regimului și în special ai lui Nasser, al cărui proiect naționalist era în contradicție cu idealul islamic promovat de Frați, aceștia vor denunța acordul încheiat de acesta privind retragerea britanică din zona Canalului Suez, acord pe care confreria îl considera ca fiind prea conciliant. La 26 octombrie 1954 cu prilejul discursului ținut de Nasser în piața Muhammad Ali din Alexandria, un membru al confreriei va descărca asupra sa opt gloanțe, dar nici unul nu-și va atinge ținta. Drept urmare la 29 octombrie, organizația Fraților musulmani este desființată.

La 14 noiembrie președintele Neguib, acuzat pentru sprijinul acordat Fraților musulmani, este demis, iar Nasser, care va prelua conducerea guvernului, va declanșa o necruțătoare represiune îndreptată împotriva confreriei. Mii de membri sunt arestați, iar șase dintre liderii acesteia sunt condamnați la moarte și executați la 8 decembrie 1954. Conducătorii care au scăpat de arestare vor lua calea exilului²⁴. Deși interzisă de Nasser, înfrângerea nu va fi definitivă. Confreria, de acum clandestină, va continua să trăiască sub forma unei societăți secrete care se va răspândi în mai multe state arabe.

Un complot orchestrat de CIA

În 1965 un complot al Fraților musulmani, orchestrat se pare de CIA, vizând înlăturarea lui Nasser, care se raliase lagărului sovietic, va declanșa o nouă represiune împotriva confreriei. Mii de militanți sunt din nou închiși, în timp ce Sayyid Qutb împreună cu alți doi lideri ai mișcării vor fi spânzurați. Cu acest prilej Arabia Saudită va fi acuzată la rândul ei că încurajează și finanțează mișcarea Fraților musulmani. Pentru cinci ani, Frăția va fi constrânsă la o nouă perioadă de clandestinitate.

Dar o dată cu moartea lui Nasser și venirea la putere, la 15 octombrie 1970, a lui Anwar El Sadat, lucrurile vor lua o turnură favorabilă organizației. Sadat, care dorea să pună capăt influenței Uniunii Sovietice în Egipt va vedea în Frăție o contrapondere la aripa prosovietică a guvernului. Drept urmare acesta va trece la reabilitarea conducătorilor organizației și va favoriza revenirea confreriei pe scena politică. Mai mult, concesiile făcute vor merge și mai departe, iar proiectul său pentru „o nouă societate întemeiată pe credință și știință” va institui islamul drept sursa originară de inspirație pentru constituție și sistemul legislativ²⁵.

Revenită în viața publică, confreria va căuta să recâștige terenul pierdut. Frații vor înființa asociații religioase (Jamaat al-Islamiya) în universități, propunând o pregătire ideologică asociată cu o întărire a practicii religioase și o intensă propagandă. Semnarea de către Sadat, la 17 septembrie 1978, a acordurilor de la Camp David, iar la 29 martie 1979 a tratatului de pace, prin care Israelul se obliga să restituie Egiptului Peninsula Sinai, vor declanșa ostilitatea Fraților musulmani care, aliindu-se pentru prima oară, cu stânga egipteană, vor porni o campanie asiduă împotriva normalizării relațiilor cu Israelul, cerând pregătirea armatei pentru „războiul sfânt” și întreruperea tuturor negocierilor cu statul evreu.

La aceste acțiuni președintele egiptean va răspunde prin confiscarea ziarelor confreriei și interzicerea oricărei activități politice în universități. În cele din urmă în fața poziției tot mai radicale a confreriei, care nu va pregeta să recurgă inclusiv la atacuri teroriste, Sadat îl va aresta pe șeicul Omar Telmessani, „ghidul suprem” al mișcării împreună cu mai mulți predicatori. La 6 octombrie 1981 un grup de militanți islamiști îl vor asasina pe Anwar El Sadat în timp ce acesta participa la un miting al unei ramuri a confreriei Fraților musulmani, „Anatemă și retragere” (Takfir wal-Hidjra).

Alături de Hassan al-Banna, unul din membri cei mai influenți ai organizației Frații musulmani a fost Sayyid Qutb (1906 – 1966), care va teoretiza o gândire revendicativă mult mai radicală decât fondatorul mișcării. El va elimina din discursul islamist orice referire la arabism și va orienta mișcarea spre o contestare violentă a regimului nasserist, militând pentru o societate condusă de sharia.

Argumentând că lumea musulmană se găsea în jahiliyya, starea de ignoranță pre-islamică, de dinaintea primirii revelației de Mahomed, Qutb afirma că marea majoritate a musulmanilor au abandonat adevăratul islam, așa cum a fost el relevat de către Profet. Soluția pentru restabilirea ordinii islamice consta în războiul sfânt (jihad) îndreptat împotriva dușmanilor Coranului, fie că sunt musulmani sau nu. El consideră că și musulmanii care și-au renegat religia islamică pot fi excomunicați (takfir) și pot fi condamnați la moarte în numele lui Allah, întrucât în vinele lor curge „sânge de necredincios”²⁶.

Numit și „părintele fundamentalismului islamic modern” Sayyid Qutb este autorul unei literaturi bogate, care va constitui ideologia majorității mișcărilor islamiste ale secolului XX. Cele mai semnificative succese ale acestora vor fi revoluția islamică din Iran, care a condus la instaurarea regimului ayatollahului Khomeini și ocuparea Kabulului, în 1996, de către regimul taliban afgan.

Dinastia Pahlavi

La începutul secolului XX, sub domnia lui Ahmad Shah, Iranul era o țară la nivelul Evului Mediu, aflată la cheremul căpeteniilor de trib și a marilor latifundiari. Atât resursele naturale, cât și principalele servicii naționale fuseseră lăsate pe mâna străinilor, în timp ce țara nu avea nici șosele, nici căi ferate, nici curent electric, nici telefon. Doar 1% din populația masculină era alfabetizată, în timp ce femeile erau lipsite de orice drept, inclusiv de acela de a merge la școală²⁷.

În 1921, în urma unei lovituri de stat militare, generalul Reza Khan devine șeful armatei, preluând totodată și postul de prim-ministru al țării. Patru ani mai târziu, este desemnat șah al Iranului și este încoronat la 25 aprilie 1926, sub numele de Reza Shah Pahlavi. Se încheia astfel lunga domnie a dinastiei Qajar, care stăpânise țara începând cu 1779. Urmând modelul Turciei lui Mustafa Kemal, Reza Shah va urmări modernizarea Iranului prin dezvoltarea industriei, a infrastructurii, construirea unei căi ferate Transiraniene, care lega Marea Caspică de Golful Persic, dezvoltarea sistemului de învățământ și sanitar și reforma justiției, controlată până atunci de clerul șiit, prin crearea unui cod civil.

La 21 mai 1935, comunitatea internațională va fi anunțată în mod oficial cu privire la înlocuirea numelui de Persia cu cel de Iran pentru desemnarea țării. În același an șahul va decreta interdicția de a purta văl pentru femei și obligația bărbaților de a se îmbrăca după modelul occidental. În plan extern, vrând să limiteze dependența țării de Marea Britanie și Rusia, Reza Shah va căuta să se apropie de Germania. Deși odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Iranul își va declara neutralitatea, Marea Britanie și Uniunea Sovietică vor folosi această apropiere drept pretext pentru a invada Iranul. Reza Shah va fi nevoit să abdice în favoarea fiului său Muhammad Reza Pahlavi, fiind exilat pe insula Mauritius. Va muri în Africa de Sud în 1944²⁸.

Conducătorii Iranului: Ahmad Shah (stânga) și cel care l-a înlãturat, Reza Pahlavi

Prin tratatul semnat în ianuarie 1942, Anglia și URSS se angajau să-și retragă trupele din Iran în maxim șase luni după încheierea ostilităților. Acest angajament va fi respectat doar parțial de către Moscova, care va continua să-și mențină în continuare trupele în Azerbaidjan, provincie aflată la granița cu URSS și ostilă guvernului de la Teheran. La 10 mai 1946, ca urmare a demersurilor întreprinse pe lângă Stalin de către primul-ministru iranian, Ghavam-Os-Saltaneh, un priceput om politic, trupele sovietice vor primi ordin să evacueze provincia iraniană²⁹.

În perioada care va urma retragerii britanice relațiile anglo-iraniene se vor înrăutăți ca urmare a apariției mișcărilor ce militau pentru naționalizarea câmpurilor petroliere. Or, monopolul asupra producerii și vânzărilor de petrol era deținut de către Anglo-Iranian Oil Company (AIOC), în care guvernul britanic deținea un număr substanțial de acțiuni. În 1949, o tentativă de asasinat a șahului Muhammad Reza Pahlavi, atribuită partidului comunist iranian (Tudeh), deși nereușită, va slăbi autoritatea șahului, care, doi ani mai târziu, va ceda presiunilor publice și va numi ca prim-ministru un naționalist excentric, dr. Muhammad Mossadeq³⁰.

Acesta va naționaliza, în 1953, industria petrolului ceea ce va duce la înghețarea exploatării petroliere de către britanici și la regresul economiei naționale. Deși partizan al naționalizării, acutizarea crizei ce afecta țara, îl va determina pe șah să-l destituie pe primul-ministru, dar acesta va refuza să se supună, provocând un val de revolte ce vor răvăși, timp de trei zile, capitala și vor duce în cele din urmă la fuga șahului din Iran³¹.

Câteva zile mai târziu, la 19 august 1953, o lovitură de stat organizată de serviciile secrete americane și britanice (CIA și SIS) îl va îndepărta pe Mossadeq și-l va readuce pe șah la Teheran. După cum afirma mai târziu Kermit Roosvelt, ofițerul CIA care planificase lovitura, cunoscută sub numele de cod „operațiunea Ajax”, șahul i-ar fi spus după aceea: „Îmi datorez tronul lui Dumnezeu, poporului meu, armatei mele și dumneavoastră”³².

Recunoștința șahului față de Statele Unite se va manifesta fără întârziere. La 5 august 1954 se semna un acord între guvernul iranian și un consorțiu format din opt companii petroliere americane, engleze și franceze, în cadrul căruia capitalurile americane erau larg reprezentate. Consorțiul va obține controlul asupra principalelor exploatări petroliere pe o durată de douăzeci și cinci de ani, cu posibilitatea reînnoirii acestui contract, și urmând să plătească guvernului iranian un procent de 50% din profit³³.

Totodată, guvernul iranian era obligat să plătească, în decurs de 10 ani, 25 de milioane de lire sterline companiei britanice Anglo-Iranian, ca despăgubiri pentru pierderile suferite datorită naționalizării. Mossadeq va fi arestat și va petrece trei ani în închisoare. Eliberat, se va retrage la proprietatea sa de la Ahmad Abad, la vest de Teheran, unde va rămâne până la sfârșitul vieții în 1967, sub supravegherea poliției secrete a șahului.

Domnia șahului

După căderea lui Mossadeq, beneficiind de sprijinul Statelor Unite, Reza Pahlavi va introduce treptat un regim de dictatură de dreapta, neezitând să folosească poliția secretă, SAVAK, pentru a zdrobi protestele opozanților regimului. Totodată el va pune în aplicare, începând cu 1963, un program de reformă cunoscut sub numele de „Revoluția Albă”, prin care urmărea transformarea Iranului într-o țară modernă. Acest program includea reforma agrară, privatizarea unor întreprinderi de stat, naționalizarea pădurilor și pășunilor, participarea muncitorilor la beneficiul întreprinderii lor, drept de vot pentru femei și dreptul de a se prezenta la alegeri și, în sfârșit, alfabetizarea populației de la sate³⁴.

Dintre acestea, reforma agrară și acordarea dreptului de vot femeilor vor stârni protestele vehemente ale clerului șiit, în special în orașul sfânt Qom. Unul din liderii cei mai înflăcărați, care considera că modernizarea Iranului reprezintă un păcat, era ayatollahul Ruhollah Khomeini. La 21 martie 1963, poliția va interveni pentru a reprima manifestanții. Un an mai târziu, măsura acordării imunității militarilor americani aflați pe teritoriul iranian va stârni un nou val de proteste din partea militanților anti-occidentalizare.

Ayatollahul Khomeini (foto dreapta) va fi arestat și trimis în exil, inițial în Turcia și apoi în Irak, la Najaf. Modernizarea rapidă a țării datorată infuziei de petrodolari în economie, după explozia prețurilor, din anii ’73 – ’74, care urma războiului din Orientul Mijlociu va avea drept consecință amplificarea dezechilibrelor sociale și economice, corupția și specula.

În special două categorii sociale vor avea de suferit: pe de o parte clasa mijlocie conservatoare care se vedea marginalizată de noua elită de comercianți moderni cu legături la Curte și având acces la afacerile cele mai bine remunerate, cu arme și petrol, iar pe de altă parte tinerii emigranți veniți de la sate, pe care regruparea terenurilor agricole, în scopul unui mai mare randament, îi împinsese spre capitală, unde trăiau în condiții precare, înghesuiți în cartiere dărăpănate, la marginea Teheranului³⁵.

Acestora li se vor alătura intelectualii de stânga, nemulțumiți la rândul lor de regimul autocrat instalat de către șah, lipsa libertății de exprimare și represiunea violentă a opozanților practicată de SAVAK. Venirea la Casa Albă a președintelui Jimmy Carter, în noiembrie 1976, va accentua valul de revendicări ale opoziției iraniene, care vedea în Carter un aliat în lupta împotriva șahului.

Presiunile exercitate de președintele american în favoarea libertății de exprimare vor fi percepute de opoziție ca fiind sfârșitul sprijinului necondiționat acordat lui M. R. Pahlavi de Statele Unite. O serie de revendicări și manifestații ale opoziției în favoarea deschiderii și liberalizării regimului, vor marca anul 1977, acestea fiind reprimate însă de poliție.

Revoluția lui Khomeini

Până în anul 1978, opoziția împotriva regimului autocratic al șahului va veni în general din partea claselor de mijloc, laice din orașe. Cei care vor reuși însă să mobilizeze masele vor fi islamiștii. P r i m e l e manifestații vor izbucni pe 7 ianuarie 1978, în orașul sfânt Qom, unde, ca urmare a apariției unui articol calomniator la adresa ayatollahului Khomeini, aflat încă în exil la Najaf, studenții la teologie vor ieși în stradă. Manifestațiile se vor amplifica cu repeziciune, intervenția poliției, pe 9 ianuarie, soldându-se cu mai mulți morți.

Pe 18 și 19 februarie, la 40 de zile după evenimentele din Qom, sub pretextul celebrării celei de a patruzecea zi de doliu, conform ritului șiit, noi manifestații contra șahului vor avea loc la Tabriz. Poliția va interveni de această dată cu sprijinul armatei, ciocnirile soldându-se cu noi victime. Pentru prima dată, opoziția politică formată din intelectuali și clasa de mijloc, adică cei care cereau mai multă libertate și creșterea salariilor, se va ralia clerului șiit, care susținea exact contrariul: întoarcerea la rigorile Islamului și închiderea Iranului în fața influențelor Occidentului³⁶.

La rândul său, ayatollahul Khomeini va renunța în mod deschis la tăcere, exaltând, în pură tradiție șiită, martiriul celor uciși: „Mișcarea noastră nu este deocamdată decât o plantă fragilă care are nevoie de sângele martirilor pentru a deveni un copac puternic”³⁷. Se va declanșa astfel un ciclu de doliu și comemorări, o spirală a mișcărilor de stradă și represiunilor care va culmina cu „vinerea neagră” din 8 septembrie 1978, când o amplă manifestație a avut loc la Teheran.

Bilanțul confruntării dintre armată și răsculați va fi tragic: șaptezeci de morți din rândul forțelor de ordine și o sută douăzeci și unu din rândul manifestanților³⁸. În perioada care va urma, manifestațiile împotriva șahului au continuat pe străzile Teheranului. Refugiat, din octombrie 1978, în Franța, în suburbia pariziană Neauphle-le- Chateau, ayatollahul Khomeini chema populația Iranului la revoltă și la grevă generală, prin intermediul mijloacelor de comunicare franceze și al secției BBC în persană³⁹.

Făcându-se purtătorul de cuvânt al celor dezmoșteniți, ayatollahul va reuși, prin discursul său, să atragă de partea mediilor tradiționale urbane și rurale și grupurile sociale moderne din orașe, cu orientări liberale sau marxiste, intelectuali, studenți, muncitori și salariați, ai căror lideri vedeau în această uniune posibilitatea de a accede la masele populare.

Într-o ultimă încercare de a pune capăt revoltelor, șahul îl va numi în fruntea guvernului, în decembrie ’78, pe liderul Frontului Național (care-i reunea pe liberali) Saphir Bakhtiar. Acesta își va da acceptul în schimbul eliberării lui Karim Sandjabi, unul din cei alături de care conducea Frontul Național. Proaspăt eliberat, Sandjabi va părăsi Iranul îndreptându-se spre Neauphle- le-Chateau, unde, ca și șeful partidului comunist Tudeh, se va ralia lui Khomeini, recunoscându-l drept ghid⁴⁰.

Khomeini va anunța atunci că scopul revoluției este acela de a stabili o „Republică islamică care să protejeze independența și democrația în Iran”⁴¹. Pe 10 și 11 decembrie, cu ocazia sărbătoririi martiriului imamului Hossein, la îndemnul ayatollahului mulțimile vor ieși pe stradă, scandând alături de lozinca „Allah akbar” (Allah e cel mai mare) îndemnuri la răsturnarea monarhiei.

La 16 ianuarie 1979, Muhammad Reza Pahlavi renunța la luptă și părăsea țara, refugiindu-se în Egipt. Câteva zile mai târziu, la 1 februarie 1979, ayatollahul Ruhollah Khomeini intra triumfător în Teheran, fiind întâmpinat de o mulțime de 3 milioane de oameni care-l aclamau. Dacă până în 1970, opoziția lui Khomeini față de șah fusese de ordin religios, discursurile sale fiind lipsite de mesaj revoluționar, cei cincisprezece ani de exil îl vor face să-și schimbe poziția. El chema acum la transformarea Iranului într-o republică islamică guvernată de clerul șiit, potrivit unui program elaborat în timpul exilului: velayat-e faqih, „suveranitatea celui care cunoaște legea”⁴².

Partizanii lui Khomeini vor câștiga rapid o priză considerabilă în rândul maselor, eliminând treptat celelalte facțiuni participante la revoluție – burghezia liberală, grupările marxiste și islamiștii conservatori, fiecare cu propria sa viziune asupra viitorului Iranului. Un nou guvern va fi alcătuit, iar liberalul Mehdi Bazargan va fi numit de Khomeini în funcția de prim-ministru. Pe 7 februarie vor avea loc ample manifestații de susținere a acestui prim guvern islamic. La 9 februarie o revoltă pro Khomeini izbucnită în rândul tehnicienilor din cadrul forțelor aeriene se va extinde și în alte sectoare ale armatei⁴³.

Pe 11 februarie Consiliul Suprem al Armatei își va declara neutralitatea, revoluționarii pătrunzând în cazărmi și înarmându-se. Începând cu ziua următoare va începe prigoana împotriva partizanilor șahului, aceștia fiind executați la capătul unor procese sumare⁴⁴. Pe 1 aprilie 1979 va avea loc un referendum asupra formei de guvernământ, la capătul căruia era instaurată republica islamică în fruntea căreia se afla ayatollahul Khomeini, devenit ghid suprem.

Un proiect de constituție va fi aprobat, după lungi dezbateri, de un comitet format din 72 de experți, în vara anului 1979. La 3 decembrie 1979, constituția a fost ratificată printr-un referendum, consacrându-se astfel sistemul islamic de guvernământ. Odată cu victoria revoluției islamice, Iranul se va transforma într-o teocrație, bazată pe aplicarea strictă a legii islamice la nivelul tuturor componentelor vieții economico – sociale⁴⁵, în care ayatollahul Khomeini își va asuma titlul de imam, concentrând în mâinile sale toate instrumentele statale de coerciție⁴⁶.

El devine astfel comandantul suprem al forțelor armate și al „Gardienilor Revoluției Islamice”, fiind singurul în drept în a decreta mobilizarea trupelor și declararea războiului. Totodată, Ghidul Suprem, putea să elibereze din funcție pe președintele statului, ale cărui competențe erau limitate la gestionarea problemelor sociale, culturale și economice. La rândul ei puterea executivă era subordonată autorității religioase⁴⁷.

În ceea ce privește politica externă, Iranul, până atunci un bastion al Statelor Unite în regiune, va deveni liderul unui panșiism agresiv bazat pe o propagandă activă antisionistă și anti-americană, susținător financiar, logistic și operațional al grupării teroriste Hezbollah. Încercarea lui Khomeini de a exporta modelul iranian de revoluție islamică în celelalte state arabe se va solda cu un eșec, ducând la un război de opt ani (1980 – 1988) cu Irakul lui Sadam Hussein.

După moartea ayatollahului Khomeini, în iunie 1989, succesorul acestuia, Muhammad Ali Khamenei, deși lipsit de carisma predecesorului său, va căuta să se opună încercărilor de liberalizare a societății iraniene, promovate, după 1997, de președintele reformist Muhammad Khatami. Acest conflict va da câștig de cauză clerului conservator și, la 24 iunie 2005, fostul primar al Teheranului, ultraconservatorul Mahmud Ahmadinejad va fi ales în funcția de președinte al statului.

NOTE

1. Cristian Barna, Cruciada Islamului, București, Editura Top Form, 2007, p. 29.
2. Karen Armstrong, Islamul, o scurtă istorie, Cluj, Editura Idea Design & Print, 2002, p. 134 – 135
3. Ibidem, p. 134
4. Ali Merad, Islamul contemporan, București, Editura Corint, 2003, p. 25
5. Karen Armstrong, op. cit., p. 125
6. Apud. Ali Merad, op. cit., p. 20
7. Karen Armstrong, op.cit., p. 126
8. Robert Van de Weyer, Islamul și Occidentul, București, Editura ALLFA, 2001, p. 32
9. Karen Armstrong, op.cit., p. 126 – 127
10. Malek Chebel, Le vent de la revolte souffle au Caire, în rev. Historia THEMATIQUE , nr. 105, ianuarie – februarie, 2007, p. 26
11. Ibidem
12. Karen Armstrong, op.cit., p. 127
13. Ali Merad, op. cit., p. 114.
14. Richard Labeviere, Dolarii teroarei, București, Editura Vivaldi, 2002, p. 157.
15. Ibidem, p. 157-158.
16. Ibidem, p. 158.
17. Ibidem, p. 159.
18. Ali Merad, op. cit., p. 114-115.
19. Richard Labeviere, op. cit., p. 160
20. Francois Massoulie, Conflictele din Orientul Mijlociu, București, Editura BIC ALL, 2003, p. 36-37.
21. Roger Scruton, Vestul și restul, București, Editura Humanitas, 2004, p. 106.
22. Malek Chebel, Op.cit., p. 27
23. Crăciun Ionescu, Zile fierbinți în Orient, București, Editura Politică, 1988, p. 187
24. Richard Labeviere, op.cit., p. 164
25. Ibidem, p. 165-166.
26. Ali Laidi, Le Jihad en Europe, Paris, Editions du Seuil, 2002, p. 112
27. Farah Pahlavi, Memorii, București, Editura RAO, 2003, p. 40
28. Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, București, Editura ALLFA, 2000, p. 405
29. Farah Pahlavi, op. cit., p. 32
30. Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin, vol. II, București, Editura Orizonturi, 2006, p. 174
31. Farah Pahlavi, op. cit., p. 51
32. Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op.cit., p. 174
33. Peter Calvocoressi, op. cit., p. 410
34. Farah Pahlavi, op. cit., p. 109, 110
35. Gilles Kepel, Jihad, Paris, Editions Gallimard, 2003, p. 175
36. Farah Pahlavi, op. cit., p. 238
37. Ibidem, p. 239
38. Ibidem, p. 245
39. Ibidem, p. 248
40. Gilles Kepel, op. cit., p. 182
41. Ibidem
42. Francois Massoulie, op. cit.., p. 121
43. Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op.cit., p. 185
44. Farah Pahlavi, op. cit., p. 265
45. Marcela Săgeată, Lumea islamică: o rețea dinamică de sisteme, București, Editura Top Form, 2006, p. 49
46. Cristian Barna, op. cit., p. 78
47. Ibidem