Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu
Trecătorilor ce traversează bulevardul Coşbuc le-a devenit probabil familiar cadrul de la poalele dealului Mitropoliei, unde se află o statuie pe al cărui soclu poate fi citit numele lui Barbu Catargiu. Mai puţini ştiu însă că această statuie nu întâmplător a fost pusă acolo, deoarece în chiar acele locuri în anul 1862 a fost asasinat cel căruia i s-a ridicat monumentul.
Cine era Barbu Catargiu? Cum şi de ce a fost el asasinat? Cine au fost autorii morali şi materiali ai crimei? Iată întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.
În 1807, într-o veche familie boierească, s-a născut Barbu Catargiu, care s-a bucurat de o asemenea copilărie şi tinereţe pe care doar averea şi rangul le puteau asigura în acea vreme. După studii în străinătate, întorcându-se în ţară îşi începe activitatea politică ca adversar al domnitorilor Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu, deşi cu ultimul era înrudit. Ocupă în timpul domniei lui Barbu Ştirbei funcţii importante şi se manifestă ca un aprig apărător al intereselor boierimii. Prin cultura şi talentul său oratoric, dublate de o mare energie, Barbu Catargiu devine un reprezentant marcant al conservatorilor.
La 22 ianuarie 1862, după recunoaşterea de către marile puteri a Unirii depline, Alexandru Ioan Cuza, respectând normele parlamentare, a fost nevoit să însărcineze cu formarea primului guvern unitar al României pe Barbu Catargiu. Acesta mai deţinuse pentru scurt timp funcţia de şef al guvernului din Muntenia (aprilie-mai 1861) şi devenise şeful partidei conservatoare, regizorul politic al noii Adunări legislative, constituită prin contopirea fostelor adunări separate din Iaşi şi Bucureşti.
Consecvent principiilor sale, Barbu Catargiu a abordat în spirit conservator marea problemă a vremii:împroprietărirea ţăranilor. El a prezentat Parlamentului un proiect de lege agrară care nu se deosebea, în esenţă, de cel al Comisiei centrale de la Focşani – proiect conservator care fusese respins anterior de domnitor – prin care ţăranii erau deposedaţi de pământurile ce le munciseră de veacuri. Faptul acesta a făcut ca împotriva lui să se ridice întreaga opoziţie liberală.
Deoarece majoritatea Adunării era constituită din mari proprietari, care susţineau proiectul prezentat de Catargiu, mulţi dintre liberali au demisionat. Rămâne însă în Parlament, înfruntând cu vehemenţă varianta conservatoare, Mihail Kogălniceanu. Deşi Kogălniceanu a folosit din plin resursele artei sale oratorice şi a expus în chip magistral toate aspectele problemei agrare, căutând să trezească interes şi compasiune pentru ţărănime, soarta acesteia era ca şi pecetluită, deoarece majoritatea conservatoare a Adunării nu era dispusă să cedeze în intenţiile ei.
Dându-şi seama că legea va fi totuşi votată de Parlament, opoziţia începe o violentă campanie în presă şi organizează adunări publice, cu scopul de a submina puterea politică a conservatorilor şi de a zădărnici înfăptuirea reformei agrare în spiritul preconizat de guvernul lui Barbu Catargiu. Guvernul şi Parlamentul au trecut însă la contramăsuri:s-au pus în circulaţie zvonuri calomnioase şi alarmante, care compromiteau opoziţia;s-a extins legea de presă restrictivă din Moldova şi asupra Munteniei;s-au luat măsuri pentru zădărnicirea adunărilor publice.
Le agitaţia produsă de perspectivele nefaste ale reformei agrare se adăugau astfel îngrijorarea şi teama că drepturile cetăţeneşti şi publice vor fi nesocotite şi încălcate de către guvern. S-a creat astfel o atmosferă politică încordată, fiecare dintre cele două tabere fiind decise să acţioneze cu vigoare. Acesta este fundalul sumbru pe care se va consuma episodul tragic de pe dealul Mitropoliei.
Pentru ziua de 11 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărât să organizeze o mare demonstraţie naţională pe “Câmpia libertăţii“ de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei:voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“. Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.
La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei.
Vestea asasinatului s-a risipit cu iuţeală în Capitală şi a fost transmisă îndată în toată ţara. Domnitorul, înştiinţat de N. Bibescu, a aflat consternat că asasinul reuşise să dispară. Mai târziu, într-o scrisoare către Costache Negri, Cuza va încerca să explice cauzele asasinatului pe care, categoric, l-a dezaprobat:...disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării [...] toate aceste împrejurări reunite legititimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
restul pe Istorii Regasite
