Din cărțile de altădată: Istoria Poștelor Române

Trecutul poștei române este scos la iveală de o lucrare remarcabilă intitulată “Istoria Poștelor Române - originea, dezvoltarea și legislațiunea lor”, scrisă în anul 1916, de Constantin N. Minescu, Inspectorul Regionalei a III-a Poștală, Telegrafică și Telefonică. Din această vastă operă am reținut câteva aspecte petrecute în perioada de la instaurarea fanarioților și până la domniile regulamentare (redăm mai jos cu grafia originală).

Drumurile de poștă principale

În epoca fanarioților, serviciul poștal, datorită împrejurărilor și necesităților politico-economice, a trebuit să se îmbunătățească treptat, să se organizeze pe baze mai echitabile și să se pună la îndemîna publicului, atît ca transport de persoane, cît și ca transport de corespondență. Încă de la începutul acestei epoce, s-au înființat releuri de poștă, numite menziluri, conduse de un căpitan de menzil, unde se găseau caii și olacele necesare, pentru a transporta mai de parte curierii statului, funcționarii în misiune și persoanele autorizate de Domn a călători cu poșta.

Drumurile de poștă cele mai principale, din acel timp, erau, în Muntenia: București – Tîrgoviște, București – Craiova, București – Silistra sau Giurgiu, București - Adrianopole – Constantinopol, iar în Moldova: Iași – Bîrlad – Galați – Șumla, peste Balcani – Adrianopole – Constantinopol și Iași – Hîrlău – Cernăuți. Din aceste drumuri se lăsau altele cari conduceau în diferite orașe și tîrguri. Cheltuielile pentru facerea și întreținerea releurilor de poștă, procurarea furajelor, a surugiilor și a olacelor, erau în sarcina județelor, cari le repartizau asupra populației supusă la biruri, iar caii se luau de la locuitorii satelor și tîrgurilor, situate în drumul sau în apropierea locului pe unde trecea poșta.

10 bani de oră pentru un cal

Istoricii noștri și cei cari s-au ocupat de fazele prin cari a trecut serviciul poștal ne prezintă pe Alexandru Ipsilanti, Domnul Munteniei, în anul 1775, ca primul organizator și cel care a luat în sarcina Statului cheltuielile pentru întreținerea serviciului. Releurile erau puse sub conducerea unui căpitan de poștă, avînd ca personal, după trebuințele serviciului, păzitori, surugii și bicigași, plătiți de stat. Caii necesari, pentru fiecare releu, s-au stabilit după nevoile serviciului, fiind cumpărați și întreținuți cu totul de Stat.

Transportul curierilor domnești se făcea cu olace, la cari se înhămau cîte patru cai, surugiul conducînd călare, iar transportul persoanelor se făcea fie călare, fie cu olace, plătindu-se ca taxe cîte 10 bani de oră pentru un cal și 60 bani pentru olac, dela un releu la altul, adică pe o distanță cam de 20 kilometri. Banii rezultați din serviciul de transport serveau la acoperirea în parte a cheltuielilor de întreținere a serviciului.

Asupra serviciului poștal din acel timp, Raicevich (Ignatiu Stefan), cari, după cum singur arată, a trăit în țările noastre 11 ani și a ocupat și funcțiunea de consul austriac, în scrierea sa intitulată “Observatione storiche naturali et politiche intorno la Valachia e Moldavia”, tipărită în 1778, vorbind despre poștele și curierii țărilor române în epoca anterioară lui 1784, iată ce zice într-un capitol special:

“releurile de poștă sunt stabilite în cele două principate, la o depărtare de patru leghe. Poștele trebuiau întotdeauna să aibă gata un număr mare de cai pentru serviciul Poștei și funcționarilor săi, cari nu numai că nu plătesc nimic, dar cari încă, pentru cea mai mică întîrziere, și după toane, bate pe căpitanii de poștă și pe surugii și îi forțează de a alerga ca niște disperați. Cînd trece un personaj însemnat trebuie a i se procura o trăsură bună și un număr mare din celelalte căruțe. Fiecare servitor ia una pentru el și alte pentru șeaua și geamantanul său, ceea ce face că în o asemenea ocaziune sunt întrebuințați 70 – 80 de cai... Există două feluri de curieri, unii numiți călărași, cari fac drumul la Constantinopol, și alții lipcani, cari nu se întrebuințează decăt în interiorul țării, pentru a duce ordinele guvernatorilor și a altor funcționari.”

București - Craiova 36 de ore

Tot același autor ne dă cheltuielile Moldovei din anul 1783, în care găsim pentru serviciul poștal următoarele sume: curierilor cari merg la Constantinopol – 3.850 piaștrii; curierilor expediați în țări străine – 12.400; curierilor interni – 7.600; caii de poștă și surugii – 20.000; curieri extraordinari la Constantinopol – 12.750; curieri extraordinari pentru țări străine – 4.300. Dintr-un document de la 1796, găsim că distanțele de la București la orașele mai jos notate trebuiau să se facă în orele indicate în dreptul fiecăruia, astfel: din București la Urziceni – 9 ore; la Buzău – 18 ore; la Focșani – 30 ore; la Ploiești – 13 ore; Cîmpulung – 27 ore; Craiova – 36 ore; Brăila – 34 ore. Revoluțiunea grecească și mișcarea Românilor dela 1821 avură un rezultat bun căci turcii recunoscură drepturile Țărilor Române de a se guverna prin domni pămînteni și în 1822 numi în Moldova pe Ion Sandu Sturdza și în Muntenia pe Grigore Ghica.

În anul 1826, Ion Sturdza căută să dea o nouă organizare poștelor din Moldova și, în acest scop, întocmi noi condițiuni de arendare, specificate într-un model de contract, al cărui original se află în biblioteca direcțiunii generale a poștelor. Prin acel contract se prevedea că numărul cailor pentru trebuințele poștelor se ridică de la 1.200 la 1.600, iar statul era obligat a plăti 400.000 lei pentru întreținerea în bună stare a cailor, a releurilor și a 400 de surugii, 40 cărăceri și 15 țimirași la poșta din Iași.

Primul contract de antrepriză

La 7 Maiu 1828, rușii declarară răsboiu turcilor și armatele lor, cuprinzînd Moldova și Muntenia, luară în stăpînire administrația țărilor și ca atare și exploatarea serviciului poștal. Kisseleff, numit ca “Președinte deplin împuternicit al Divanurilor Moldovei și Țării Românești”, înțelese importanța serviciului poștal în funcționarea Statului și se ocupă a-i da o bună organizare, iar la 25 Aprilie 1830 publică o licitație pentru darea în antrepriză a poștelor, pe termen de trei ani, începători dela 1 August același an.

La licitația ținută în Muntenia, poștele se adjudecară asupra Baronului Hristofor Sachelarie, iar contractul aflător în dosarele din 1830, ale Divanului săvîrșitor (Arhivele Statului), conține următoarele condițiuni principale: antreprenorul se obligă a avea 3.228 cai în bună stare pentru transportul curierilor și călătorilor; trecerea de la un releu la altul cu cai întrebuințați pînă acolo era interzisă; s-a interzis curierilor și celor ce călătoreau să iasă cu caii și căruțele poștei în afara drumului fixat, excepțiune făcîndu-se numai pentre afacerile Statului și pe o distanță de o poștă dela ultimul releu; un călător putea să ia într-o căruță a poștei o greutate de 66 oca de bagaj, iar cînd se aflau doi călători, fiecare putea lua maxim 26 oca; numărul surugiilor s-a fixat pe releuri, cîte unul de fiecare 4 cai, și s-a stabilit că curierii și călătorii să nu-i bată și tot ce vor avea de reclamat să consemneze într-o condică șnuruită, ce se va găsi la fiecare releu; surugii erau scutiți de armată și de podvezi și angarale, împreună cu părinții lor etc.

Sumele ce s-au plătit antreprenorului poștelor din Muntenia, pe anul 1831, au fost de 947.418 lei vechi, plus 100.000 lei pentru transporturi făcute în contul statului. La Maiu 1832, antreprenorul Sachelarie făcu o propunere pentru înființarea unui serviciu de diligențe, cu plecarea de două ori pe săptămînă, din București la Craiova, Cîineni, Brăila, Galați și Focșani. Diligențele trebuiau să fie trăsuri suspendate, avînd șase locuri și urmau să transporte călători, bagaje, corespondențe, trimiteri de bani și pachete, toate cu taxe fixe: din București la Craiova – 57 lei și 24 parale; la Cîineni – 52,32; la Brăila – 62,16; la Galați – 68,32; la Focșani – 48 lei.

În Moldova, numărul cailor trebuincioși pentru funcționarea serviciului poștal a fost socotit la 1.000 și s-a dat în antrepriză, prin licitație publică, lui Nicolae Privileghie, pe termen de trei ani, 1831 – 1834.

Surugii “înjură de tremură ecourile împrejurimilor”

După retragerea armatelor rusești, Poarta, în înțelegere cu rușii, numi ca domni: în Moldova pe Mihail Sturdza și în Muntenia pe Alexandru Ghica. Asupra serviciului poștal și a transportului călătorilor din timpul acestora, Anatole de Demidoff, într-o publicațiune din 1837, vorbind despre poștele din Muntenia, spune următoarele:

“După trei ore de alergături și cereri, am putut avea la dispoziție toți caii pe cari poșta din Giurgiu îi avea adunați în ograda în cari trăiau în plin aer. Caii sunt de măsură mică, subțiri, și nu de rasă. Ei seamănă mult cu aceia ce obișnuit în Franța se numesc purtători de cireși, dar au o iuțeală și o putere neobișnuită. Ei merg ca săgețile. Sunt înhămați în modul cel mai simplu, prin mijlocul a două mici ștreanguri, cari le servesc ca șleauri și cari sunt reunite în dreptul pieptului prin o bandă lată. Împrejurul capului este învîrtită, în formă de căpăstru, o altă funie mai subțire. Fără zăbale, fără potcoave la picioare, animalul este astfel cu totul liber. Cînd în drumul de la un releu la altul caii sunt osteniți, surugii, coborînd, îi freacă la ochi și îi trag de urechi, convinși că astfel se odihnesc”.

Un alt călător, vorbind despre surugii poștei din țările române, arată că a străbătut în viața sa peste 40.000 de leghe de poștă, însă conducători ca surugii moldo-valachi nu a întîlnit în nici o parte a lumii. Călătorul cel mai indiferent, cel mai îngrijorat și mai ursuz, nu poate să nu se înveselească la vederea celor ce desfășoară surugii moldo-valachi, ca îndemînare, vervă, anumație, filozofie, iuțeală și veselie. Ei înjură însă de tremură ecourile împrejurimilor.

Surugii moldo-valahi

Asupra acestei din urmă părți, călătorul povestește faptul că într-o zi, pe cînd surugii aveau onoarea de a conduce pe Mitropolitul țării, din cauza drumurilor rele, trăsura intrase într-o băltoacă, unde se înămoli cu totul. Surugii se mărginiră să strige și să bată caii; din respect însă pentru înaltul prelat, neputînd însă dea drumul obișnuitului lor vocabular de înjurături, declarară însoțitorilor Mitropolitului că sunt în neputință de a scoate trăsura.

Pe cînd aceștia se gîndeau să se ducă la cîteva leghe pentru a aduce caii de ajutor, surugii, după o consfătuire, se prezentară la fereastra trăsurii Mitropolitului și, mărturisindu- i încurcătura și scrupulele lor, nu-i ascund că dacă li se dă voie să înjure, ei vor scoate trăsura fără a fi nevoie de alți cai. Mitropolitul le dădu voie, avînd grijă să-și astupe urechile, iar caii, auzind limbajul cunoscut lor și pe cari surugii îl întrebuințau în momente grele, făcură noi sforțări, scoaseră trăsura și astfel s-a putut urma drumul.

DICȚIONAR

– vizitiu de diligență, poștalion, trăsură, care conducea călare pe unul din cai.
Olac – căruță de poștă, poștalion, diligență.
Menzil – stație (releu) de poștă în epoca fanariotă, locul unde se găseau caii și căruțele (olace) necesare serviciului poștal.
Călărași – curieri utilizați de conducătorii Țărilor Române pentru a duce/aduce vești de la Constantinopol.
Lipcani - curieri utilizați de conducătorii Țărilor Române pentru a transmite ordine în interiorul granițelor.
Țimirași – curieri ieșeni plătiți de antreprenorul poștei și însărcinați cu purtatul plicurilor autorităților statului (în alte zone se numeau călărași isprăvnicești).
Biciugași , căruceri – persoane însărcinate cu întreținerea harnașamentelor și căruțelor de poștă.