Dezvăluirile făcute de Iuliu Maniu în faţa morţii. Cu ce regrete a trecut în veşnicie fostul prim-ministru al României
Fostul mare om politic Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc şi de trei ori prim-ministru al României în perioada interbelică, se stingea – bătrân şi bolnav – într-o celulă a închisorii comuniste de la Sighetu Marmaţiei, într-o zi de 5 februarie, în urmă cu 63 de ani.Născut la Şimleu Silvaniei, în Sălaj, la 8 ianuarie 1873, Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanţi lideri politici pe care i-a avut România.
La 33 de ani, era ales deputat în Parlamentul de la Budapesta, Transilvania aflându-se la acea vreme sub dominaţia Monarhiei Austro-Ungaria, activitatea sa de excepţie de acolo fiind consemnată printr-o placă inscripţionată existentă şi acum în legislativul ungar.
În 1918, a avut o contribuţie decisivă la realizarea Marii Unirii, iar după actul de la 1 Decembrie, Iuliu Maniu a fost desemnat în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, echivalentă cu cea de guvernator, fiind, totodată, şi ministru de interne. În perioada interbelică, a fost în trei rânduri prim-ministru al României fiind preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc.
Recunoaşterea lui ca lider incontestabil al opoziţiei democratice, i-a făcut pe comunişti să încerce anihilarea sa, odată cu restul membrilor marcanţi ai PNŢ şi ai PNL. În urma înscenării de la Tămădău, Iuliu Maniu a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare”. După un simulacru de proces, care a durat mai puţin de o lună, Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi încarcerat la penitenciarul din Galaţi. În 1951, când avea deja 78 de ani, este transferat, alături de alţi lideri ţărănişti, la închisoarea de la Sighetu Marmaţiei (cunoscută ca şi ”închisoarea miniştrilor”), unde, un an şi jumătate mai târziu, trece în veşnicie-în 5 februarie 1953. Avea 80 de ani, împliniţi în 8 ianuarie.
Ultimele zile din viaţa lui Maniu sunt descrise de fostul jurnalist şi critic de teatru Nicolae Carandino, colegul său de celulă, într-un volum de memorii intitulat ”Nopţi albe, zile negre”, apărut în 1992. Carandino scrie că, înainte de a muri, Maniu i-a povestit că ”îi părea rău de doi oameni, pe care avea senzaţia că îi nedreptăţise”: Grigore Iunian şi fruntaşul basarabean Constantin Stere.
”A trebuit să trec peste sentimentul meu intim, să sacrific pe acest om excepţional, să salvez partidul şi ideile pentru care noi, toţi, militam. Azi mă întreb, totuşi, dacă n-am greşit”
Iuliu Maniu
Potrivit istoricului Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, PNŢ-ul condus de Iuliu Maniu a fost condiţionat de Regenţă să nu-i dea vreo funcţie în guvern lui Constantin Stere. ”Îl considerau comunist, revoluţionar, prea radical”, explică istoricul. În aceste condiţii, Iuliu Maniu a acceptat, se pare, condiţia impusă de Regenţă, deşi îl stima nespus pe colegul său de partid.
”A trebuit să trec peste sentimentul meu intim, să sacrific pe acest om excepţional, să salvez partidul şi ideile pentru care noi, toţi, militam. Azi mă întreb, totuşi, dacă n-am greşit”, i-ar fi povestit Iuliu Maniu lui Carandino, după cum precizează acesta în volumul de memorii.
Potrivit istoricului, dat la o parte de propriul partid, Stere îşi înfiinţează prorpia formaţiune politică, Partidul Ţărănesc Democrat, care avea să fuzioneze în 1933 cu Partidul Radical Ţărănesc înfiinţat de celălat personaj faţă de care Iuliu Maniu avea regrete:Grigore Iunian. Marin Pop spune că Iunian era vicepreşedinte al PNŢ şi ajunsese ministru al Justiţiei în al doilea guvern condus de Iuliu Maniu. La un momen dat, din cauza vederilor sale radicale, acesta s-a simţit marginalizat şi şi-a înfiinţat mişcarea politică amintită.
Amintirea iubirii neîmplinite l-a urmărit până în ultima clipă
Carandino spune că Maniu i-a povestit, atunci, şi despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleu Silvaniei care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui. ”A venit vorba, în decursul timpului, şi despre femei. Mi-a povestit că, în tinereţe, iubise o farmacistă din Şimleu, se numea Clara şi era unguroaică. ”Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit Iuliu Maniu colegului său de celulă.
”Ce frumoasă femeie era Clara”
Iuliu Maniu
Mai mult, Nicoale Carandino susţine că imaginea frumoasei farmaciste din Şimleul Silvaniei şi a iubirii neîmplinite dintre ei l-ar fi urmărit pe Iuliu Maniu până în ultima clipă, ultimele cuvinte rostite înainte de a-şi da ultima suflare făcând trimitere la acest episod din viaţa sa:”Ce frumoasă femeie era Clara”.
Relaţia cu Clara a fost confirmată, recent, şi de unul dintre membrii familiei lui Iuliu Maniu, preotul Matei Boilă, trecut în vara anului trecut la cele veşnice. ”El (Iuliu Maniu-n.a.) în tinereţe a avut o dragoste, ştii cum erau legăturile alea foarte civilizate. El nu s-a căsătorit din motive politice. Ea era unguroaică, şi el, ştiind că luptă pentru naţiunea lui şi că ar putea fi interpretat oarecum greşit, a refuzat, lucru care i-a rămas, pentru că a ţinut mult la ea. Dacă n-ar fi fost om politic, probabil că ar fi renunţat la viaţa de bărbat singur”, spunea părintele, într-un interviu acordat cu câteva luni înainte de a muri.
”Pentru întâia oară, a putut cineva să-l vadă cu capul plecat”
Este impresionant şi modul în care memorialistul Nicolae Carandino încheie amintirile despre Maniu din cartea sa:”Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut cineva să-l vadă cu capul plecat”.
