Cum au schimbat comuniștii fața Bucureștiului: De la «Casa Scânteii» la «Casa Poporului»

Pe durata întregii sale existente, regimul comunist a reusit sa îsi vada mesajul politic exprimat poate cel mai bine, în planificarea arhitecturala din Bucuresti. Arhitectura, vazuta ca stiinta ce proiecteaza cladirile, atât cele de locuit, cât si cele institutionale, nu putea (asa cum nu putea nici un alt domeniu stiintific sau cultural) sa nu fie subordonata modului de gândire al sistemului totalitar comunist, mod de gândire perfect definit prin formula orwelliana a "dublului limbaj"-diferenta dintre discursul oficial si cel real.

Realitate si propaganda

Discursul oficial, propagandistic, cu privire la intentiile urbanistice ale regimului comunist suna cât se poate de frumos:"Bucurestii se transforma pe zi ce trece într-un oras modern, capitala a unui stat în care se desavârseste constructia socialismului. Maretele constructii ale socialismului se înalta în fiecare colt al orasului. Largile bulevarde luminate fluorescent, cartierele moderne muncitoresti ridicate în ultimii ani, ritmul impresionant al înnoirilor dau Bucurestilor de azi o înfatisare cu totul diferita de orasul din anii regimului burghezo-mosieresc, în care mizeria cartierelor marginase de cocioabe locuite de muncitori contrasta dureros cu cartierele luxoase, construite pentru exploatatori" .

Realitatea este mult diferita. Ceea ce au intentionat conducatorii tarii în aceasta perioada a fost dezradacinarea locuitorilor prin cantonarea lor în imense cartiere de blocuri de locuit, apreciate de majoritatea autorilor non-comunisti drept adevarate "colhozuri urbane". Aceasta actiune avea menirea de a împlini mai multe obiective:alienarea, omogenizarea, nivelarea locuitorilor si transformarea lor în "automate ale modernitatii" pentru a împlini în final evolutia acestora spre "omul nou" de tip socialist.O a doua latura a gândirii comuniste viza constructiile institutionale, megalomanice, specifice regimurilor totalitare, servind ca expresie a prosperitatii si bunastarii statului. În fine, o ultima modalitate de a pune în practica ideile totalitare comuniste a fost distrugerea unor monumente de certa valoare istorica ce servisera drept locuri de memorie pentru popor, cu scopul de a sterge memoria unei perioade anterioare regimului din mintea oamenilor.

De-a lungul intervalului de timp studiat (1947-1989) putem identifica trei diviziuni temporale majore, fiecare cu modalitatile sale de a aborda discursul arhitectural:perioada de început (de la preluarea puterii pâna spre a doua jumatate a deceniului '60), perioada de mijloc (1960 - 1970), perioada terminala (anii '80). În cele ce urmeaza acestea vor fi abordate si analizate pe rând.Perioada de început

În plan politic, este vorba despre acel interval temporal în care regimul, proaspat instituit încearca sa îsi impuna controlul asupra tuturor domeniilor de decizie din stat. Acest lucru nu se putea realiza decât prin ajutorul neconditionat al U.R.S.S. Perioada dintre sfârsitul deceniului al 5-lea si începutul deceniului al 7-lea se traduce prin dependenta totala, politica, administrativa si ideologica, de puterea sovietica.Aceasta dependenta este foarte usor observabila în domeniul arhitecturii, unde Bucurestii încearca sa devina o copie a Moscovei. Cel mai bun exemplu este Combinatul Poligrafic Casa Scânteii (construit în anii 1952-1957), copie fidela a Universitatii M. V. Lomonosov din Moscova.

Pentru constructiile institutionale, modelul moscovit este fidel respectat. Planul de "transformare socialista" a Moscovei presupunea implantarea "împrastiata" a cladirilor în planul inelar al Moscovei, ca simbol al modernizarii, în replica la turnurile Kremlinului istoric. Se observa si în cazul bucurestean o diversificare a locatiilor alese pentru cladirile exponentiale:Sala Palatului R.P.R. (inaugurata în mai 1960), Palatul Radiodifuziunii, Pavilionul central de expozitii a economiei nationale a R.P.R. Aceasta situatie este diferita fata de ceea ce se va întâmpla în perioada de final a comunismului, atunci când toate constructiile exponentiale vor fi grupate în jurul unei axe Est-Vest.

În ce priveste constructiile functionale, în aceasta perioada începe sa se aplice modelul (ce va fi apoi generalizat) al cartierelor cu blocuri de locuit. Între anii 1955-1970, apartamentele menite sa gazduiasa numarul tot mai mare de muncitori sunt construite la periferia orasului, pe terenuri virane sau în zone suburbane, de-a lungul unor bulevarde de centura sau al soselelor de acces în orase, pe criteriul proximitatii fata de recent construitele unitati industriale. Acest mod de a construi nu afecta zona centrala, istorica a oraselor.

Astfel, pentru început au fost construite, potrivit planului de sistematizare, blocuri în zonele Floreasca, Bucurestii Noi, Vatra Luminoasa. În a doua jumatate a anilor '50, constructiile în Bucuresti s-au desfasurat în zonele Titan (pentru a acomoda peste 200.000 de locuitori în apropiere uzinelor 23 August si Republica, precum si a uzinei Policolor din cartierul Dudesti), Drumul Taberei (în apropierea fabricilor din Militari si Ghencea), Jiului si Berceni (începând cu anii a60). În zonele Militari, Ghencea, Giulesti, Balta Alba au fost demolate strazi constituite din locuinte individuale pentru a face loc, de-a lungul arterelor principale, constructiilor de 6-10 etaje în front continuu4.

Ritmul constructiei de blocuri, asa cum afirma propaganda comunista, a crescut an de an: 7.800 apartamente în anii 1957-1958, 7.700 apartamente doar în 1960, 12.400 apartamente în 19615.Perioada de mijloc

Perioada anilor 1960 - 1970 este cea în care regimul comunist a reusit o totala subordonare a administratiei si economiei a statului, intrând în zona de consolidare a puterii sale. Pe plan politic, perioada corespunde îndepartarii programatice de Moscova si afisarii unei asa-zise linii "independente".În plan arhitectural, aceasta este perioada cea mai prolifica în ceea ce priveste constructia de blocuri de locuit. Acestea, pe lânga constructiile exponentiale, al caror mesaj metaforic este înaltimea si apropierea de Occident (Hotelul Intercontinental, Centrul de Televiziune, Aeroportul Otopeni), au menirea de a demonstra caracterul puternic, durabil al regimului si evolutia sa exponentiala, ca si legaturile ce încep sa se înfiripe între România si statele din afara lagarului comunist.

Sunt preferate acum cartierele-monolit de blocuri, situate nu numai pe marile artere ce le traverseaza, dar si "în profunzime". Modelul sovietic de blocuri este înlocuit cu cel francez. Constructiile beneficiaza si de un set de norme tehnice, elaborat la jumatatea deceniului al 7-lea.

Multitudinea de blocuri nou-construite are ca scop un deziderat urmarit cu insistenta de conducatorii regimului - atragerea cât mai multor locuitori din mediul rural în mediul urban. Pe data de 29 octombrie 1974 este adoptata legea 58 privind "sistematizarea teritoriilor si localitatilor urbane si rurale". Aceasta stipula: "Sistematizarea are drept scop organizarea judicioasa a teritoriului tarii, judetelor si comunelor, a localitatilor urbane si rurale, zonarea functionala privind modul de folosinta a terenului, stabilirea regimului de înaltime, a densitatii construite, precum si a densitatii locuintelor, a spatiilor plantate si de agrement, echiparea cu dotari social-culturale, cu lucrari tehnico-edilitare si cai de comunicatie si transport, pastrarea si îmbunatatirea mediului înconjurator, punerea în valoare a monumentelor istorice si de arta si a locurilor istorice, cresterea eficientei economice si sociale a investitiilor si îmbunatatirea continua a conditiilor de munca, de locuit si odihna pentru întreaga populatie". Un lucru ce suna foarte frumos în teorie.

În practica însa, sistematizarea a însemnat, pe lânga distrugerea a mii de sate, distrugerea aproape totala a constructiilor urbane traditionale si înlocuirea lor cu blocuri de apartamente, precum si încercarea de mutare a întregii populatii rurale, de peste 11 milioane de oameni, din locuintele unifamiliale, proprietate privata, în apartamente la blocuri, în calitate de chiriasi.

Cutremurul de la 1977 aduce si el noi schimbari în conceptia arhitectonica. În plan tehnic, cladirile construite în urma lui beneficiaza de un set complet de norme antiseismice. În plan politic, este semnalul pentru reevaluarea centrului istoric. Odata cadrul legal stabilit (Legea sistematizarii), în urma desfiintarii Directiei Patrimoniului Cultural National (25 noiembrie 1977), perimetrul central al capitalei României, ramas neatins pâna spre mijlocul deceniului al 8-lea, începe sa fie la rândul lui supus procesului de remodelare urbana.

Un studiu realizat de arh. Constantin Jugurica, director tehnic al Proiect Bucuresti, principala institutie ce avea în sarcina reconstructia capitalei, arata ca, dintr-o arie a Bucurestiului de 9.250 ha, 650 ha sunt ocupate de constructii sanatoase, anterioare anului 1943, 2.150 ha sunt cladiri noi (construite între 1944 si 1970), 800 ha sunt cladiri construite între 1971 si 1975, iar marea majoritate, 5.650 ha sunt constructii vechi, sub standardele moderne. Astfel, constructiile anterioare anului 1943, reprezinta, sub raport teritorial, 7, 02% bune si 61% sub standard din total, respectiv din 621.000 de locuinte, 410.000 sunt bune, iar 211.000 sunt sub standard.

Din cele patru alternative ale modificarii structurii centrului istoric propuse la începutul anilor a70 (demolare si reconstructie; renovare pe arii întregi; restructurare prin pastrarea constructiilor adecvate, înlaturarea celor inadecvate si inserarea de constructii-plomba; modernizare conform standardelor contemporane) începe sa fie folosita predilect prima dintre ele, sub motivul ca "vechile orase, cu structura lor specifica si reteaua stradala, nu pot fi adaptate la cerintele vietii cotidiene"9.

Suntem, începând cu mijlocul anilor '70, în tranzitie spre perioada finala, martora a celor mai mari distrugeri de monumente istorice din Bucuresti.Perioada finala

Perioada anilor '80, cea de sfârsit a regimului comunist din România, vine în plan politic cu o noua ideologie, cea a national-comunismului. Aceasta este impusa de conducatorul politic Nicolae Ceausescu într-o încercare de a camufla realitatile economice nefaste prin apelul la un discurs de tip nationalist-extremist, coroborat cu vechea ideologie a comunismului.

În ce priveste discursul arhitectural, acesta este marcat într-o masura hotarâtoare de optiunile (capriciile) lui Nicolae Ceausescu, fie ca este vorba de constructiile de tip megalomanic influentate de calatoriile sale prin statele comuniste asiatice, fie de distrugerea acelor locuri istorice indezirabile unui stat care se proclama în cel mai înalt stadiu al organizarii umane.

Avem, deci, doua dimensiuni ale planului urbanistic în aceasta perioada:pe de o parte distrugerea centrului istoric, actiune fara precedent în cultura româna (asa cum am vazut, în perioadele anterioare se încerca mentinerea si integrarea monumentelor în noile arii construite), pe de cealalta parte proiectele cu mesaj totalitar, grupate în jurul Centrului Civic.

În ce priveste prima dimensiune, avem de-a face, pe lânga demolarile a cartiere întregi (cum a fost, spre exemplu, cartierul Uranus, de pe Dealul Spirii), cu darâmarea deliberata de monumente, în special religioase, sau mutarea lor, cu scopul de a fi ascunse între blocuri. Daca astfel de darâmari au avut loc, în mod necesar, dupa cutremurul din 1977 (cladiri afectate de acest cutremur), politica de demolare a devenit generala începând cu anul 1984. O lista a cladirilor distruse în aceasta perioada (1984-1987) nu poate sa omita monumente istorice precum manastirea Cotroceni (datând din 1679, darâmata în 1984), manastirea Vacaresti (construita în secolul al XVIII-lea si darâmata în 1986), biserica Sf. Spiridon Vechi (din secolul al XVII-lea, darâmata în 1987). Dintre monumentele istorice mutate pentru a fi ferite de ochii locuitorilor mentionam Schitul Maicilor, biserica Olari, manastirea Mihai Voda, biserica Cuibul cu Barza10.Povestea distrugerii manastirii Vacaresti, "cea mai reprezentativa realizare a arhitecturii românesti din secolul al XVIII-lea" (Vasile Dragut)11, este reprezentativa. Spatiul pe care era amplasata aceasta manastire a fost initial destinat unui nou Tribunal al Poporului. Dupa ce fusesera elaborate serii de planuri care sa conserve, pe lânga cladirea Tribunalului, macar biserica Vacaresti, s-a decis demolarea în întregime a complexului monastic, operatiune desfasurata între anii 1984 si 1987. Renuntând la constructia Tribunalului, Nicolae Ceausescu a dispus amplasarea aici a unei noi Sali de Sport. Aceasta constructie nu s-a concretizat nici ea, astfel ca spatiul ocupat anterior de monumentul istoric a ramas teren viran pâna în zilele noastre12.

În ceea ce priveste proiectele exponentiale majore ale perioadei (Casa Poporului, Muzeul Muzeelor, Biblioteca Nationala, Complexul institutiilor muzicale reunite, Sala Congreselor), acestea au fost în mare parte influentate de modelul oferit de capitala Coreei de Nord, în urma istoricei vizite facute acolo, la invitatia lui Kim Ir Sen, de Nicolae Ceausescu. Acesta a trimis în 1985 o delegatie de arhitecti si specialisti români la Phenian pentru a vizita palatul prezidential, o sala a congreselor si o sala de sport, în vederea construirii unora similare la Bucuresti. Ulterior au fost stabilite amplasamentele pentru Casa Poporului pe dealul Uranus, Sala Congreselor pe amplasamentul fostului hipodrom de pe Calea Plevnei (ulterior aici avea sa fie începuta constructia cladirii menite sa reuneasca toate muzeele) si Sala de Sport, al carei amplasament avea sa varieze, de la malul Dâmbovitei, la Ciurel-Grozavesti la fostul amplasament al manastirii Vacaresti. Din toate aceste proiecte, doar primul a fost concretizat (având ca sef de proiect pe arh. Anca Petrescu)13 .

Pornind de la Casa Poporului a fost realizat proiectul Centrului Civic-o axa majora (Calea Victoriei Socialismului, lunga de 3, 5 km) traversând orasul pe directia Est-Vest pâna la Piata Alba Iulia, în fronturi continue, rezervate unor "cladiri de locuit cu magazine la parter", cu insertii de cladiri monumentale cu functie publica (o galerie comerciala compacta, biblioteca nationala, complexul institutiilor muzicale reunite). Acest program ar fi trebuit sa devina purtatorul mândriei nationale, expresia potentialului nelimitat al "socialismului multilateral dezvoltat" si opera capitala a "omului nou" si a liderului providential14.

Într-un eseu asupraLimbajului totalitar în arhitectura, arhitectul Mariana Celac observa:"Cu o volumetrie inconsistenta si cu o exuberanta decorativa ce trimite la toate stilurile arhitectonice prin interpretarea eclectismului de sfârsit de secol al XIX-lea, ce urmareste sa trimita un mesaj eroic, al mândriei nationale, al victoriei noii ordini, arhitectura din perioada finala a regimului comunist, reprezentata cel mai bine de Casa Poporului, nu face decât sa transmita impresia de ludic, carnavalesc, ridicol"15.

Momentul decembrie 1989 surprinde peisajul urbanistic bucurestean într-o situatie dezolanta, care poate fi cu usurinta descrisa chiar si de un observator venit din afara:"[...] vechea inima a orasului distrusa, aproximativ 8.000 de case distruse si 30 de biserici demolate pentru a lasa loc liber unui palat gigantic si pentru un bulevard [...] de-a lungul caruia se însira cladiri rezidentiale masive pentru activistii de partid"16.În lumina celor prezentate (distrugerile de monumente istorice, alienarea locuitorilor si caracterul intentionat al acesteia), demersul arhitectural comunist este condamnabil. Sub aspect estetic, el a adus mai curând dezavantaje capitalei României.Note:1. Bucuresti, ghid, Bucuresti, 1962, p. 472. Mariana Celac, O analiza comparata a limbajului totalitar în arhitectura în Miturile comunismului românesc, Bucuresti, 1998, p. 2913. Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, ed. Museion, Bucuresti, 1994, p. 134. Ibidem, p. 215. Bucuresti, ghid, Bucuresti, 1962, p. 486. Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 427. Ibidem, p. 718. Ibidem., p. 179. Arh. Cezar Lazarescu, Probleme actuale ale dezvoltarii oraselor, ap. Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 1610. Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 52-53. Pentru o lista completa a monumentelor demolate sau deplasate, a se vedea anexa 1.11. Ibidem, p. 5212. Gheorghe Leahu, Distrugerea manastirii Vacaresti, Bucuresti, 198613. Ibidem, p. 108-10914. Mariana Celac, op.cit., p. 297-29815. Ibidem, p. 301-30116. New York Times, 3 decembrie 1989 ap. Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 74