Clauza națiunii celei mai favorizate și relațiile româno-americane

De la începutul anilor ‘60, elita comunistă din România s-a încadrat în curentul de emancipare de sub tutela „Marelui Frate” de la Kremlin, al cărui promotor fusese mareșalul Iosip Broz Tito. Această politică de „independență” s-a bucurat de un puternic ecou în plan internațional și de sprijinul puterilor occidentale, în primul rând al Statelor Unite, care au văzut în „disidența” română un mijloc de „a-i ciupi de nas pe ruși” [1].

Atât timp cât Uniunea Sovietică a practicat „doctrina Brejnev”, adică dreptul de a interveni în orice țară socialistă, unde în percepția Moscovei regimul ar fi fost în primejdie, Statele Unite au încurajat diferențierile intersocialiste (între țările frățești). Artizanul acestei politici a fost Henry Kissinger, consilierul pentru securitate națională apoi secretar de stat sub administrația lui Richard Nixon. El a sprijinit orice acțiune din interiorul blocului sovietic, capabilă să slăbească controlul Moscovei asupra sateliților ei. De această orientare a politicii americane a beneficiat din plin regimul comunist din România, acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate (tarife vamale preferențiate) fiind unul dintre aceste majore avantaje.

Beneficii economice și politice

Clauza națiunii celei mai favorizate era un adevărat test în relațiile economice bilaterale, acordarea ei fiind însoțită și de alte beneficii economice de mare însemnătate pentru România, precum credite cu dobânzi mici, acces la tehnologie avansată etc. Ea a fost acordată României, pentru prima dată în 1975, în conformitate cu prevederile amendamentului Jackson- Vanik adus Legii Comerțului din 1974, care condiționa acest favor de dreptul la libera circulație a cetățenilor țării beneficiare. Clauza trebuia reînnoită anual de către președintele Statelor Unite, dar fiecare dintre cele două Camere ale Congresului puteau anula hotărârea președintelui prin votarea unei rezoluții de dezaprobare într-o perioadă de 90 de zile de la data când i s-a adus la cunoștință această hotărâre [2].

Atâta timp cât Administrația americană a interpretat ad-litteram amendamentul Jackson-Vanik, România a îndeplinit condițiile legale pentru reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate, deoarece emigrarea era singurul criteriu de evaluare [3], iar regimul Ceaușescu a permis într-o oarecare măsură emigrarea evreilor și a etnicilor germani. Pe măsură ce politica de diferențiere intersocialistă elaborată de Kissinger a început să fie înlocuită cu politica Carter – Brzezinski, continuată apoi de Ronald Reagan, care promova diferențierea intrasocialistă, Statele Unite au sprijinit mișcările de disidență și contestatare a puterii din fiecare țară socialistă, invocând respectul drepturilor omului.

În acest nou cadru regimul comunist din România nu mai avea nicio șansă de a beneficia de sprijinul Statelor Unite. Acțiunile de contestatare a regimurilor comuniste au fost stimulate atât de Actul Final al Conferinței de la Helsinki din 1975 (celebrul coș Trei), cât și de politica președintelui Jimmy Carter (foto), care făcuse din respectarea drepturilor omului criteriul de bază în relațiile cu celelalte țări, în primul rând cu cele din blocul sovietic. Consolidarea acestei strategii, ajustarea la valorile societății americane și transpunerea ei în fundament al politicii externe a Statelor Unite ale Americii s-a petrecut în timpul celui de-al doilea mandat al președintelui Ronald Reagan (1984 – 1988) [4].

În afara concepțiilor pur morale, el a impus Uniunii Sovietice, pe care a numit-o „imperiul răului”, un „preț de cost” ridicat: comerțul a devenit un mijloc de presiune de maximă importanță pentru afirmarea principiilor sale. Un factor favorizant pentru transpunerea în fapt a strategiei americane l-a constituit accentuarea crizei economice în țările Europei de Est, care le făcea dependente de ajutorul SUA, obligându-le astfel să accepte exigențele Washingtonului. Condiționarea ajutorului economic și financiar de nivelul de dezvoltare a democrației în țările Europei de Est a fost considerată la mijlocul anilor `80 o formulă strategică eficientă.

Respectarea drepturilor omului condiționa clauza

Obiectivele politicii americane față de țările blocului sovietic au fost reafirmate în timpul călătoriilor secretarului de stat al SUA, George Shultz (foto), în țările Tratatului de la Varșovia. El i-a avertizat pe liderii comuniști că respectarea drepturilor omului a devenit piatra de încercare în raporturile cu Statele Unite. În timpul întâlnirilor bilaterale, oficialii americani au precizat problemele concrete care stârneau nemulțumiri peste ocean.

Astfel, lui Erich Honecker i-a fost transmisă „dorința” Casei Albe de a înceta recurgerea la forță împotriva cetățenilor RDG, care încercau să treacă în Vest; liderului bulgar Todor Jivkov i-a fost reamintită rugămintea de a renunța la persecutarea minorității turce; generalului Wojciech Jaruzelski i s-a cerut să discute cu „Solidaritatea” și Biserica catolică; în discuțiile cu Nicolae Ceaușescu au fost evocate problemele minorității maghiare, nevoia respectării dreptului la libera circulație și la libertatea religioasă, mai cu seamă a cultelor neoprotestante [5].

Prima schimbare radicală după 1975 a atitudinii Congresului SUA față de acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate României a avut loc la 1 noiembrie 1985, când senatorii Paul Trible (republican din partea statului Virginia) și William Armstrong (republican din partea statului Colorado) au introdus în Senatul Congresului SUA rezoluția S.1817 în care, acuzând disprețul față de libertățile religioase și oprimarea minorităților, au solicitat suspendarea temporară, pe termen de șase luni, a statutului privelegiat al României [6].

În urma dezbaterilor care au avut loc pe marginea rezoluției, Senatul a adoptat prin consens o moțiune, care a condamnat guvernul român pentru represiunea „barbară și respingătoare” la care își supunea propriul popor, și a solicitat ca Statele Unite să adopte un rol activ în respectul drepturilor omului și al libertăților religioase în România. De asemenea, se cerea președintelui SUA ca, în luarea deciziei,” dacă să mai recomande sau nu prelungirea statutului clauzei pentru România” să aibă în vedere situația de fapt din România [7].

1985 – atenționarea regimului Ceaușescu de către americani

La 15 decembrie 1985, secretarul de stat al SUA, George Shultz, a efectuat o vizită în București. El i-a transmis lui Nicolae Ceaușescu un mesaj scris din partea lui Ronald Reagan (foto), în care i se atrăgea atenția că România poate pierde clauza națiunii celei mai favorizate, dacă nu întreprinde eforturi serioase de îmbunătățire a situației drepturilor omului. Un punct esențial l-a constituit cererea părții americane privind importul în România și distribuirea Bibliilor și a altor materiale cu caracter religios, precum și atenuarea anumitor măsuri administrative împotriva grupărilor religioase nerecunoscute [8].

Ceaușescu nu a luat act de avertismentul președintelui Reagan, privitor la posibila deteriorare a relațiile româno- americane, care se aflau oricum într-un impas serios. El a respins criticile părții americane referitoare la situația drepturilor omului și le-a considerat opera unor „grupuri de interese speciale”. Liderul român susținea că drepturile omului în viziunea sa – dreptul la muncă, la o viață liberă și demnă, la participarea directă la viața economică și socială în condiții depline și egale – erau asigurate în România, iar „legarea drepturilor omului de problema emigrării fiind cu totul nepotrivită” [9].

Accentuarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu și hotărârea României de a achita rapid datoriile externe au condus la o reducere a exporturilor americane către țara noastră cu aproape două treimi, diminuându-se astfel și sprijinul companiilor americane pentru obținerea clauzei națiunii celei mai favorizate [10] – sprijin indispensabil pentru contracararea opozanților, care invocau amendamentul Jackson-Vanik. În audierile din Congres, privind reînnoirea anuală a clauzei pentru România, au fost introduse în discuție chestiunea drepturilor omului, situația minorității maghiare, libertatea religioasă, importul de Biblii pentru cultele neoprotestante, etc.

Devenea tot mai evident că, în politica Statelor Unite, accentul se deplasase de la interesul pentru politica „disidentă” a României în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia la încercarea de a impune regimului comunist de la București acceptarea unui set de drepturi democratice elementare. Ignorarea de către partea română a cererilor Washingtonului a dus la încordarea raporturilor bilaterale.

Iritarea Ceaușeștilor

Publicăm mai jos fragmente din Stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 15 aprilie 1986 și Stenograma ședinței Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 27 iunie 1987, în care se manifestă iritarea conducerii partidului, practic a cuplului prezidențial, hotărât să nu dea curs cererilor SUA, pe care le taxa drept amestec în afacerile interne. Agravarea tensiunilor dintre Washington și București avea să culmineze – cum se va vedea într-un număr viitor al revistei – spre sfârșitul lunii februarie a anului 1988.

Stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R. din ziua de 15 aprilie 1986.

Am primit, de asemenea, pe ambasadorul american, care este negociatorul șef american pentru rachetele cu rază medie de acțiune, care ne-a informat ce au făcut ei pînă acum, cum văd ei problema. De fapt, ei pun trei condiții în această direcție, ca să se aibă în vedere și rachetele din Asia. Eu i-am explicat poziția noastră, că nu trebuie să legăm rachetele din Asia, ci trebuie să ne preocupăm de Europa. Noi nu sîntem pentru a lega și a condiționa problema rachetelor din Europa de soluționarea tuturor problemelor. De asemenea, i-am explicat și poziția noastră în legătură cu experiența nucleară. De asemenea, ambasadorul american din România, ne-a ridicat din nou, problema că ei sînt tare îngrijorați de problema clauzei, că ei așteaptă ca noi, totuși, să întreprindem ceva, care să liniștească la ei opinia publică. Și i-am răspuns că relațiile noastre nu se pot baza pe presiuni și trebuie să se pună capăt.
Tov. Elena Ceaușescu: Ce „îngrijorați” sînt ei!
Tov. Nicolae Ceaușescu: O să vă dau să citiți stenograma. Cam acestea ar fi problemele. Atunci să procedăm așa.
– Toți tovarășii sînt de acord. Și cu asta ridicăm ședința.
Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie, Dosar 39/1986, f. 6.

Stenograma ședinței Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din ziua de 27 iunie 1987.

Ședința a fost prezidată de tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU, secretar general al Partidului Comunist Român.
Au participat tovarășii Constantin Dăscălescu, Elena Ceaușescu, Manea Mănescu, Gheorge Rădulescu. Au fost invitați tovarășii Ion Stoian, Ioan Totu, Constantin Mitea.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Ați, văzut, tovarăși, nota prin care Senatul Statelor Unite ale Americii, a votat un amendament, privind suspendarea pe încă 6 luni, a clauzei națiunii celei mai favorizate.
Tov. Elena Ceaușescu: Au anunțat, de fapt, lună de lună, an de an, acest lucru.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Trebuie să luăm o poziție, tovarăși, să dăm o declarație Agerpres, în care să arătăm că aceasta este în contradicție cu Acordul pe care îl avem cu ei, este în contradicție cu interesele celor două țări, este în contradicție cu politica generală și de relații internaționale între state. Ceea ce ne surprinde, este faptul că, unii senatori au folosit această „clauză a națiunii celei mai favorizate” – să nu le spunem reacționari – pentru a aduce, a emite calomnii la adresa României, a denigra unele realizări ale poporului român, și a prezenta o serie de denaturări a muncii poporului român de dezvoltare economico-socială a țării. România consideră că relațiile între toate statele trebuie să se bazeze pe principiile deplinei egalități, respectării independenței și neamestecului în treburile interne. România nu poate să permită în nici un fel, nici un fel de amestec – din partea oricui ar fi – în treburile poporului român. România, poporul român, guvernul respinge orice fel de condiționări, de amestec în relațiile economice; așa trebuie să fie spus. „Clauza națiunii” trebuie să fie reciprocă, ea trebuie să servească dezvoltării relațiilor economice. De asemenea, să spunem că, întreaga răspundere pentru diminuarea relațiilor economice dintre noi va reveni acelora care au adoptat această hotărîre. În ceea ce o privește, România acționează și va acționa pentru dezvoltarea relațiilor economice, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, pe baza principiilor cunoscute, ale egalității și respectului reciproc. Dacă sînteți de acord să spunem așa?
Tov. Gheorghe Rădulescu: Este foarte bine.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Atunci sînteți de acord. (Toți tovarășii sînt de acord).
Tov. Elena Ceaușescu: Trebuie să avem o demnitate. Prea mult ne-au umilit!
Tov. Manea Mănescu: Aveți dreptate. De fiecare dată așa au procedat. Și este foarte bine să dăm și această declarație.
Tov. Elena Ceaușescu: Și vom face totul de la egal la egal.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Să chemăm ambasadorul nostru, din S.U.A., acasă. Nu numai să vină acasă, ci să fie rechemat pentru activitatea lui necorespunzătoare. Ne-au semnalat mai mulți tovarăși, inclusiv delegația parlamentară de la noi care a fost acolo, că duce o activitate necorespunzătoare.
Tov. Manea Mănescu: Așa este. Aveți dreptate.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Deci, îl chemăm pe ambasador acasă.
Tov. Ioan Totu: Am înțeles.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Și să ne gîndim – în cîteva zile, pînă săptămîna viitoare – și să facem propuneri pentru trimiterea unui nou ambasador.
Tov. Manea Mănescu: Este foarte bine.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Sigur, nu numai pentru acest lucru îl rechemăm.
Tov. Elena Ceaușescu: Dar poate fi și acest lucru un semnal, de activitate necorespunzătoare.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Deci, nu îl chemăm pentru consultări, ci să predea acolo, și în termen de cîteva zile să vină acasă.
Tov. Ioan Totu: Am înțeles.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Și între timp – așa cum am spus – să căutăm un om, care să-l trimitem acolo și să-și facă datoria. Nu se poate așa! Sînteți de acord? (Toți tovarășii sînt de acord). Atunci, tovarăși, să dăm numai această declarație și după aceia vom mai vedea.
Tov. Constantin Dăscălescu: Este foarte bine.
Tov. Ioan Totu: Tovarășe secretar general, considerați că este nevoie să-l chemăm și pe ambasadorul american.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu mai chemăm nici un ambasador!
Tov. Elena Ceaușescu: Numai pe ambasadorul nostru. De fapt, asta este numai pentru noi. Este poziția noastră oficială.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Deci, tovarăși, în spiritul acesta să procedăm. Și cu asta ridicăm ședința.”
(Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie, Dosar 42/1987, f. 7 – 9.)

NOTE

1. Vezi titlul cărții lui Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Tweaking the Nose of the Russians: Fifty Years of American-Romanian Relations. 1940- 1990, Boulder, Colorado, 1991.
2. Roger Kirk, Mircea Raceanu, Romania versus the United States: Diplomacy of the Absurd. 1985 – 1989, St. Martin’s Press, New York, 1994, p. 5.
3. Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relațiile româno-americane 1940 – 1990, Institutul European, Iași, 2002, p. 559, (Traducere a lucrării menționate în nota 1, de Mihaela Sadovschi).
4. Pentru mai multe detalii vezi S. N. Belevțeva, Vostocinoevropeiskaia stretegia SȘA v conțe 1980-h godov, în Novaia i noveișaia istoria, nr. 6/2002, p. 18 – 19.
5. Ibidem, p. 20.
6. Vezi Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane: De la începutul cunoașterii reciproce până la prăbușirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, București, 2005, p. 280.
7. Ibidem.
8. Vezi textu scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 6 decembrie 1985, în Roger Kirk, Mircea Raceanu, op. cit., p. 267 – 268.
9. Vezi răspunsul lui Nicolae Ceaușescu dat președintelui Ronald Reagan la 7 ianuarie 1986, în Roger Kirk, Mircea Raceanu, op.cit., p. 269 - 273.
10. Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, op. cit., p. 480.