⬆

Ce conține Tratatul de la Trianon? Clauzele care îi determină pe unguri să îl urască și pe vecinii Ungariei să îl iubească

Autor: Redacția

S-au împlinit o sută de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, dar în spațiul public se discută tot mai mult despre efectele acestui tratat. Dar ce conține Tratatul semnat la Trianon? Vă propunem o scurtă trecere în revistă a principalelor prevederi din tratat.

Alcătuit din 12 părți, Tratatul de la Trianon începea, asemenea tuturor celorlalte Tratate de pace semnate la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, cu Pactul Societății Națiunilor, adică materializarea ideii președintelui american Woodrow Wilson cu privire la necesitatea unui organism internațional ce trebuia să discute și să rezolve problemele internaționale de după prima conflagrație planetară .

Partea a doua a Tratatului era dedicată frontierelor noii Ungarii. Pe lângă detaliile referitoare la traseele ce trebuiau urmate de către granițele dintre statul maghiar și statele vecine - Austria, Cehoslovacia, România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor -, se mai stabilea, prin articolul 29, că trasarea pe teren urma să fie făcută de către niște Comisii de Delimitare ce trebuiau să-și înceapă activitatea în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a Tratatului. Hotarele Ungariei erau cele pe care le stabiliseră comisiile de experți ale Conferinței de Pace încă din primăvara anului 1919.

Cu alte cuvinte, nici interludiul comunist din Ungaria, nici ocupația românească din toamna anului 1919, nici eforturile delegației maghiare și ale liderilor maghiari din primăvara anului 1920 n-au influențat în mod decisiv fruntariile statului maghiar. Singura modificare semnificativă viza teritoriul numit Bürgenland, atribuit Austriei.

„Clauze politice europene”

Din partea a treia a Tratatului, intitulată „Clauze politice europene”, merită amintit articolul 45: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”. Prin articolul 46 erau stabilite componențele Comisiilor de Delimitare a granițelor; spre exemplu, frontiera româno-maghiară urma să fie trasată de către o Comisie alcătuită din șapte membri, cinci Aliați, un român și un maghiar. Prin articolul 47, România se angaja să semneze un Tratat privitor la protejarea minorităților de rasă, de limbă şi de religie - ceea ce, în fapt, făcuse încă din decembrie 1919 -, precum și să ocrotească „libertatea tranzitului și să aplice un regim echitabil comerțului cu alte națiuni”.

Articolele 54-60 reprezentau angajamentele luate de statul maghiar în vederea protejării minorităților naționale din Ungaria, iar articolele 61-66 erau clauze referitoare la naționalitate și cetățenie, cele care ulterior aveau să dea naștere la complicata „afacere a optanților". Prin articolul 73 se stabilea că independența Ungariei este inalienabilă, „atât timp cât Consiliul Societății Națiunilor n-a decis altfel”. Cu alte cuvinte, Ungaria nu putea renunța la independența sa decât cu acceptul marilor puteri reprezentate în Consiliul Societății Națiunilor.

Era un fel de reasigurare a faptului că reconstituirea, într-un fel sau altul, a Monahiei Bicefale nu se va putea face decât dacă și Parisul, și Londra, și Roma erau de acord cu o asemenea operațiune. Prin articolul 74, Ungaria recunoștea în totalitatea lor frontierele Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Iugoslaviei și Cehoslovaciei; iar prin articolul 77, Ungaria se angaja să remită fără întârziere guvernelor Aliate și Asociate interesate toate arhivele, registrele, titlurile și documentele de orice natură ce aparțineau administrațiilor civile, militare, financiare sau judecătorești din teritoriile cedate.

„Clauze militare, navale și aeriene”

Partea a cincea (articolele 102-143) era intitulată „Clauze militare, navale și aeriene”, fiind dedicată dezarmării, în termen de trei luni de zile, a Ungariei învinse. Este segmentul - nu unicul, dar poate unul dintre cele mai importante - din Tratatul de la Trianon, a cărui aplicare completă nu a putut fi realizată niciodată. Era desființat serviciul militar obligatoriu, instituindu-se o armată bazată pe voluntariat (articolul 103). Ea trebuia să cuprindă maximum 30.000 de oameni, dintre care cel mult 1/20 ofițeri și 1/15 subofițeri (articolul 104).

Era interzisă mobilizarea, ca și existența vreunor organisme militare paralele cu cele oficiale (articolele 105-106). De asemenea, numărul jandarmilor, agenților vamali, paznicilor silvici și al agenților de poliție nu putea depăși numărul celor care exercitaseră aceste funcții, pe teritoriul, actual” al Ungariei, în 1913 (articolul 107). Școlile militare trebuiau să-și adapteze cifrele de școlarizare în raport cu „vacantele produse în cadrele ofițerilor” (articolul 111), iar nici o altă instituție de învățământ sau societate sportivă nu trebuia să se ocupe de vreo chestiune militară (articolul 112).

Articolul 113 stabilea cotele de armament atribuite Ungariei, articolul 114 preciza că stocul de muniții urma să se afle sub control Aliat, iar articolul 115 obliga statul maghiar să-și producă întregul material de război într-o unică uzină de stat. Ungaria nu avea dreptul să importe sau să exporte material militar (articolul 118), tot așa cum îi erau interzise unele arme: aruncătoarele de flăcări, gazele de luptă, blindatele (articolul 119), marina militară (articolele 120, 122, 124) și aviația militară (articolul 128).

Articolele 133-136 erau dedicate înființării Comisiei Interaliate de Control, organism cu sediul la Budapesta, care avea misiunea de a monitoriza aplicarea clauzelor militare, navale și aeriene pe întregul teritoriu maghiar, trebuind să beneficieze de „concursul guvernului ungar", ca și de stipendiile pe care acesta era obligat să le plătească. În sfârșit, Ungaria trebuia ca, în termen de trei luni de zile, să-și modifice legislația și s-o adapteze clauzelor militare ale Tratatului (articolul 140); statului maghiar îi erau interzise misiunile militare din străinătate, cetățenii maghiari neputând să intre în vreo armată străină; iar Ungaria se obliga să se supună oricărei anchete pe care Consiliul Ligii Națiunilor ar fi socotit-o necesară.

„Reparații”

Partea a opta a Tratatului de Trianon - „Reparații” - debuta prin afirmarea responsabilității Ungariei pentru declanșarea războiului mondial, de unde decurgea și responsabilitatea ei pentru „pierderi și pagube” (articolul 161). Deși se recunoștea că resursele Ungariei nu erau suficiente pentru reparații complete, totuși Ungaria își lua angajamentul să „repare” toate pagubele, începând cu cele ale populației civile (articolul 162).

La articolul 186 se făceau referiri la așa-numita „cotă de eliberare”: „statele succesoare" ale Monarhiei Austro-Ungare trebuiau să preia câte o cotă-parte din datoria publică ungară de la 28 iulie 1914, ca și din reparațiile datorate de către Austro-Ungaria.

În partea a zecea a documentului – „Clauze economice” egalității de tratament vamal în privința comerțului ungar (articolele 200-202), ca și faptul că orice favoare acordată de Ungaria vreunuia dintre statele Aliate trebuia extinsă imediat la toate statele Aliate (articolul 203). Prin articolul 205 se încuraja realizarea unui aranjament vamal între Ungaria, Austria și Cehoslovacia, dar numai pentru următorii cinci ani, iar prin articolul 207 se promova o reglementare temporară între Cehoslovacia, Ungaria și Polonia în chestiunea cărbunilor.

Tot la articolul 207 se stabilea că în următoarele șase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului, statele succesoare (Polonia, România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria și Austria) trebuiau să negocieze convenții comerciale bilaterale, Comisia Reparațiilor putând să intervină pentru a „urgenta” încheierea respectivelor acte internaționale. În articolul 216 se stabilea că, dacă Ungaria va face comerț internațional, ea nu putea să se bucure de „drepturile, privilegiile sau imunitățile suveranității”. Articolul 225 anula toate tratatele, convențiile și înțelegerile semnate de către Monarhia Austro-Ungară cu celelalte state care făcuseră parte din coaliția Puterilor Centrale, iar articolul 227 anula actele semnate de Austro-Ungaria cu Rusia sau România înainte de 1914 sau în perioada 1914-1920.

În cadrul părții a XII-a -„Porturi, căi pe apă și căi ferate”-, articolele 275-291 reprezentau clauze privitoare la Dunăre, care era declarată internațională de la Ulm până la vărsare (articolul 275). Erau stabilite o Comisie Internațională provizorie a Dunării (Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Italia) și una europeană (Marea Britanie, Franța, Italia și România) (articolele 284, 285).

Prin articolul 294 i se asigura Ungariei „ieșire la Marea Adriatică”, altfel spus libertatea de tranzit pe anumite drumuri comerciale ce traversau statul iugoslav. Iar articolul 302 permitea României să utilizeze, vreme de zece ani, tronsonul din linia de cale ferată Salonta Arad ce intra pe teritoriul maghiar.