Ce a căutat măreţul Napoleon în Egipt?

„Aș fi vrut să desenez totul și nu îndrăzneam să mă apuc de lucru. Simțeam că, neputând să mă ridic la înălțimea celor pe care le admiram, diminuam ceea ce voiam să imit. Nicăieri nu am fost înconjurat de atâtea obiecte în stare să-mi exalteze imaginația. Aceste monumente, care marcau respectul datorat sanctuarului divinității, erau cărțile deschise din care s-a dezvoltat știința, unde a fost dictată morala, unde au fost profesate artele utile. Totul vorbea, totul era animat și mereu în același spirit”.

Astfel descria Dominique Vivant Denon (1747-1825), artist plastic și scriitor francez atașat armatei lui Napoleon Bonaparte, sentimentele pe care le trăia la întâlnirea cu măreția ruinelor Egiptului.

Înființarea Institutului Egiptului de la Cairo, în august 1798, i-a permis lui Vivant Denon să devină membru al Secției de literatură și artă, după ce în 1787 fusese ales membru al Academiei Regale de Pictură și Sculptură, și să participe la editarea marii lucrări istorice Description de l’Égypte, ou Recueil des observations et des recherches qui ont été faites en Égypte pendant l’expédition de l’armée française, cunoscută cu denumirea mai scurtă Description de l’Égypte (Descrierea Egiptului). Numit director al Muzeului Central al Republicii (devenit apoi Muzeul Regal de la Luvru), Vivant Denon va publica în 1802 propria sa lucrare în două volume, sub forma unui jurnal al expediției:Voyage dans la Basse et la Haute Égypte pendant les campagnes du général Bonaparte.

Este semnificativ pentru episoadele de glorie ale istoriei că, dintr-o campanie militară cum a fost cea franceză din Egipt (1798-1802), a rămas ca eveniment remarcabil descoperirea Stellei de la Rosetta și, în general, trezirea interesului pentru antichitatea Egiptului. Rezonanța istorică a bătăliei navale de la Abukir sau controversele născute în jurul cauzelor expediției militare franceze în Egipt pălesc în fața ecoului multisecular pe care l-au avut informațiile istorice, științifice și culturale aduse în Europa de echipa savanților francezi care a însoțit campania militară. Există chiar opinia că una dintre motivațiile expediției militare a fost exploatarea culturală a unui trecut fascinant, cunoscut din opera autorilor elini, la fel cum cei mai mulți autori subliniază că în calculele făcute de generalul Bonaparte intra și proiectul unor cuceriri în Orient asemănătoare celei a lui Alexandru cel Mare, până în India.  

Într-adevăr, analiza motivațiilor campaniei generalului Bonaparte în Egipt și Siria trezește în continuare dezbateri, datorită aspectelor sale militare ilogice. Din punct de vedere strategic, ideea dominantă era aceea a blocării intereselor britanice în Orient, după ce Marea Britanie suferise pierderea importantă a coloniilor americane. Camera de comerț din Paris înregistrase, încă din 1790, două memorii ale agenților francezi de la Alexandria prin care se cerea o expediție militară în Egipt cu scopul „blocării comerțului britanic spre India”, la care a apărut ca motivație suplimentară și faptul că Alexandria este slab apărată și ușor de cucerit. Charles Esdaile, profesor de istorie la Universitatea din Liverpool, adaugă și un argument discutabil, la fel de marginal, acela al protejării comerțului Franței cu bumbacul cultivat în Egipt.

Mult mai importantă se dovedește peste timp proiecția politico-militară a Franței din acea perioadă, ilustrată cel mai bine de concepția lui Charles-Maurice de Talleyrand. Ales membru al Institutului Franței în iulie 1797, Talleyrand prezintă academiilor lucrarea „Eseu despre foloasele ce se pot trage de pe urma unor noi colonii” (Essai sur les avantages retirer des colonies nouvelles), în care pleda pentru nevoia de a se asigura resurse din colonii, pe fondul pierderii de către Anglia a coloniilor americane. Două săptămâni mai târziu era numit de către Directorat ministru al Relațiilor externe. În aceeași seară îi scrie generalului Bonaparte (scrisoarea din 24 iulie 1797), enunțând explicit importanța rezultatelor militare în negocierile de politică externă și sugerând subtil simbioza între gloria militară și mijloacele pe care aceasta le pune la dispoziția politicii externe. Mai simplu spus:o alianță politico-militară, între militarul cel mai activ și ministrul de Externe.

Impresia lui Talleyrand despre generalul zilei era cât se poate de lucidă și rece:

„Tânărul general Bonaparte, care de doi ani ocupă cu atâta strălucire scena mondială, nu voia să se piardă în mulțimea simplilor generali;el voia să țină opinia publică cu respirația tăiată și să continuie să atragă privirile asupra lui”.

În condițiile în care Directoratul plănuia o expediție militară în Irlanda și îi ordonase lui Napoleon Bonaparte să pregătească acțiunea, generalul refuza cu încăpățânare și cerea insistent mutarea campaniei în Orient:„Nu e departe timpul când vom simți că, pentru a distruge cu adevărat Anglia, va trebui să punem mâna pe Egipt”. În legătură cu motivele expediției în Egipt, Talleyrand aduce două argumente:1. Dorința de glorie a lui Napoleon și planurile sale mărețe de transformare a Imperiului Otoman într-o republică „una și indivi­zibilă”, și 2. Dorința Direc­t­oratului de a se debarasa de un om „care îi făcea umbră”, cauză a cedării la insistențele sale și a aprobării expediției.

Charles Esdaile urmărește gândirea strategică a generalului Bonaparte în zona planificării militare. Operațiunea din Egipt trebuia să fie anticipată de cucerirea insulei Malta, pentru a bloca flota britanică de la Gibraltar, și a insulelor Ioniene, pentru a le transforma în baze navale ale flotei franceze trimise în Egipt. Din punct de vedere tactic, transferarea unei armate numeroase cu o flotă dintr-o parte a Europei în capătul estic al Mediteranei a fost o mișcare importantă, dar și foarte riscantă. Istoricul britanic consideră că rațiunile acestei expediții erau eronate, în primul rând din punct de vedere militar, pentru că Anglia va reacționa pe mare, tăind legăturile armatei franceze, și în al doilea rând pentru că expediția militară franceză nu deranja prea mult comerțul cu India, în condițiile în care la acea dată nu se punea problema Canalului Suez. Dar Esdail conchide că principala motivație a expediției a fost un calcul politic din partea tânărului general:

„Pornit de la Napoleon, planul pare a fi fost ca acesta să-și ducă armata în Egipt, să trimită flota franceză înapoi în siguranță la Corfu, să asigure câteva victorii imediate și apoi să se strecoare înapoi în Franța cu o fregată rapidă, astfel încât să exploateze fructele triumfului său aparent”

Într-adevăr, la întoarcerea în Franța, în august 1799, gloria generalului Bonaparte era legată de marile descoperiri culturale ale savanților trimiși în Egipt, și nu de victoriile sale militare, altfel îndoielnice.

Interesul pentru descifrarea hieroglifelor explodează la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu descoperirea în zidul fortului de la Rosetta (El Rachid) a celebrei stelle de bazalt negru, conținând textul unui omagiu adresat faraonului Ptolemeu V Epifanul inscripționat cu trei tipuri de scriere:hieroglifică, demotică și elină. Descoperirea a fost făcută de militarii căpitanului de geniu François-Xavier Bouchard în august 1799, spre sfârșitul călătoriei lui Dominique Vivant Denon, care s-a desfășurat între 19 mai 1798 și 9 octombrie 1799. Când ajunge în iulie la Rosetta, port fortificat, Denon face o descriere a localității:

„un grup de case care formează un fel de burg, apoi un spațiu gol între acesta și portul devastat de război”, nimic mai mult și face afirmația care ține atât de ironia istoriei, cât și de farmecul și valoarea ei în destinul umanității:„Rosetta nu oferă nici un monument deosebit” (Rosette n’offre aucun monument curieux).