Armatele birocratice nimicesc rapid propriile țări
Statul a fost inventat în timp pentru a rezolva marile probleme ale unei societăți, cele ce erau imposibil de soluționat de către comunitățile izolate și lipsite de puterea numărului. Forța instituțiilor s-a văzut încă din lumea Egiptului antic prin apariția marilor temple sau în Roma prin uriașele lucrări de infrastructură.
Oștirile au fost adevărate motoare ale progresului, monarhii investind sume enorme în edificarea unor organisme militare cât mai performante și mai agresive, forța de muncă ieftină și disciplinată fiind folosită în timpul presupus liber la ridicarea marilor lucrări publice de infrastructură. Expansiunea statelor a fost însoțită în mod logic de apariția unui sistem birocratic chemat să rezolve fiecare problemă cotidiană, de la strângerea impozitelor până la mobilizarea soldaților sau dotarea acestora cu armament, echipament și locuințe.
Chiar dacă timpul a trecut, munca funcționarilor nu s-a simplificat. Dimpotrivă. Introducerea mașinismului a dus la sporirea sarcinilor de serviciu și noi posturi au fost inventate. Nici Franța nu putea să scape de această plagă a celor ce decid totul, politicienii și generalii fiind niște marionete manevrate de armata invizibilă din birouri. Deciziile acestor planificatori sunt uluitoare și au provocat catastrofe naționale și chiar mondiale.
Să dăm acum un singur exemplu din anul 1940. Armata franceză trecea drept cea mai bună din lume, dar a fost spulberată rapid de către germani. S-a dat vina pe Linia Maginot și pe exagerarea valorii acesteia. În realitate, armele erau montate complet eronat. Mitraliera a fost un adevărat coșmar pentru orice infanterist deplasat pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. Focul încrucișat al armelor automate în combinație cu sârma ghimpată cu dinți tăioși nu mai permitea un asalt în plină zi. Traiectoria întinsă a gloanțelor permitea adăpostirea trupelor după orice cută de teren și exista riscul apropierii inamicului de centrele de rezistență. Era nevoie de o gură de foc care să execute trimiterea proiectilului pe traiectorii curbe și proiectilul să aibă suficientă forță de distrugere împotriva tranșeelor și a adăposturilor de campanie.
Linia Maginot avea aceeași problemă împotriva presupuselor valuri de luptători germani. Inventatorii au realizat armele cu tragere curbă, dar birocrații de la Paris au luat anumite decizii în funcție de calculele de pe hârtie și hărți. Astfel, aruncătorul de mine model 1932 a fost livrat în 128 de exemplare și bombele de 3,3 kg erau șocant de periculoase împotriva infanteriei ce s-ar fi apropiat de fortificațiile din beton. Viteza de tragere era de 15 lovituri pe minut, dar se putea ajunge chiar la 30. Trecând acum peste numărul infim de exemplare, trebuie să remarcăm faptul că 68 au fost introduse în cazemate în fața italienilor și numai 18 au fost trimise în noile cetăți din beton de pe granița de nord-est.
Gura de foc pare modestă prin performanțe, dar proiectanții francezi aveau pe planșete modelul de calibrul 135 mm, bombele putând fi lansate spre obiective aflate la peste 5.000 m. Din păcate penLinia Maginottru apărători, numai 43 au fost trimise spre fortificații la nivelul anului 1939, trei fiind rezervate sectorului italian. Cuirasa de oțel avea o grosime de 300 mm și ar fi fost cu greu străpunsă de proiectilele obișnuite. Numai 17 turele au fost livrate de industrie până în mai 1940. Totalul acestor sisteme ce permitea efectuarea de foc în orice direcție a atins abia cota 152, dar 61 erau rezervate mitralierelor. Acest limes modern dispunea în total de 343 de guri de foc specializate pentru tragerea din spații înguste, dar erau insuficiente raportat la lungimea granițelor. Nici cele 152 de turele ce permiteau tirul ȋn toate direcțiile nu asigurau o densitate suficientă pentru a întârzia ofensiva unui inamic hotărât.
Aruncătorul de mine este o armă foarte ieftină prin modul de construire și de funcționare. Nu are probleme cu reculul rezultat la lansarea proiectilelor și presiunea redusă din țeavă permite realizarea unor pereți foarte subțiri. Spre deosebire de tunuri și obuziere, metalul țevii poate să fie doar din oțel obișnuit, mai ales dacă nu se dorește păstrarea îndelungată a gurii de foc. Bombele de aruncător sunt un adevărat coșmar pentru orice infanterist și rănile de glonț sunt o adevărată plăcere. Schijele rezultate din sfârtecarea corpului metalic al bombei au forme colțuroase și care provoacă răni cumplite la atingerea țesuturilor umane.
A fost firesc ca trupele germane să treacă aproape fluierând prin Linia Maginot. Toți spuneau că fortifică granița împotriva lui Adolf Hitler, că ridicarea zidului de beton este o prioritate națională și acolo nu erau arme suficiente. Prostia și minciunile au fost rapid pedepsite de către blindatele germane. Unde se duceau banii contribuabililor francezi? Nu erau suficienți? Nu erau din abundență ciment și oțel pentru cazemate? Linia Maginot era prea costisitoare? S-a dat repede vina pe construcția de la frontieră și s-a explicat că o apărare liniară nu poate să reziste dacă este străpunsă de către trupele inamice, forțele motorizate pătrunzând rapid în adâncimea dispozitivului de luptă.
Dacă analizăm superficial faptele, explicațiile clasice par în concordanță cu teoria militară. Linia Maginot a fost un proiect utopic și eronat pus în practică. Totuși, dacă admirăm puțin fortificațiile încă existente, constatăm că dificil de trecut chiar și dacă erau bombardate de aviație și de artileria grea. Numai lovituri directe scoteau o cazemată din uz, dar soldați din rezervă puteau să ocupe postul de tragere cu o altă mitralieră până la sosirea infanteriei inamice.
Fortificațiile de campanie au rezistat minunat în prima conflagrație mondială și nici la Kursk n-a existat ceva similar cu cazematele franceze. Căderea Liniei Maginot s-a produs în urma unei mari minciuni a politicienilor de la Paris și care a rămas ascunsă și astăzi de ochii poporului francez. Linia Maginot n-a fost niciodată prioritate națională și se vede din modul în care au fost construite cazematele. Acestea erau amplasate prea aproape de granițe și nu aveau în toate regiunile instalate bariere antitanc, rețele de sârmă ghimpată și celebrele mine antipersonal. Armele trimise erau în mare parte veterane ale conflagrației mondiale precedente și tunurile De Bange ar fi fost de casat încă din 1914.
Unde erau resursele Franței în mai 1940?
Explicația este una foarte simplă: oțelul a luat forma unor vapoare de luptă. Chiar dacă aliatul britanic avea o supremație navală zdrobitoare în fața Germaniei și a Italiei, Parisul a decis că trebuie să se doteze și la capitolul flotă. Numai submarinele din clasa Redoutable erau în număr de 31, aveau un deplasament de 1.500 t și puteau să parcurgă 26.000 km la viteză redusă. Torpiloarele subacvatice sunt arma săracului și flota de suprafață asigură supremația pe mările lumii.
Cuirasatele erau încă esența unei escadre și mândria unui regim. Franța nu făcea excepție de la regulă și avea în lucru navele Richelieu și Jean Bart. Erau concepute să asigure o forță de izbire maximă prin amplasarea întregii artilerii grele în partea din față în două turele cu câte patru tunuri. Un șantier naval din Saint-Nazaire avea în doc un portavion lung de 236 m, care urma să fie botezat Joffre, și era construit în proporție de 20% în iunie 1940. Exemplele pot continua obositor de mult cu ce se ocupau navaliștii francezi și numai la apărarea împotriva Germaniei nu le era mintea. Visau astfel la două cuirasate din clasa Alsacia, nave ce urmau să fie dotate cu trei turele triple cu tunuri de calibrele 380 sau 406 mm.
Este interesant de remarcat un alt aspect. Constructorii francezi aveau nevoie de materiale destul de banale pentru cLinia Maginot onsolidarea apărării. Şinele de cale ferată de diferite lungimi erau destul de simplu de realizat de către industria metalurgică pentru a se ridica un zid antitanc. Sârma ghimpată a fost livrată de fabrici în precedenta conflagrație și exista experiență din belșug în obținerea cu costuri minime a acestui coșmar al infanteriei. Minele, armele săracului, puteau să completeze arsenalul apărătorilor și în 1940 au existat în stocuri, dar n-au fost camuflate în fața cazematelor dupǎ toatǎ arta rǎzboiului.
Linia Maginot a fost sabotată chiar de către oficialii francezi. Sumele alocate acestui sistem au reprezentat în perioada 1930 – 1936 cam 1,6% din bugetul țǎrii și dotarea a fost una în care au fost trimise guri de foc depășite tehnic pentru încheierea carierei.
Foto sus: Fortificație de pe Linia Maginot (© Association des Amis de la Ligne Maginot d'Alsace / Wikimedia Commons)
