Armata română pe frontul din Rusia (1942–1943) — însemnările generalului Constantin Sănătescu
5 august 1942.Timp de șase zile, am inspectat unitățile din Botoșani, Dorohoi și Cernăuți, pentru a mă convinge dacă sunt gata de plecare. Starea rechizițiilor de cai este proastă, căruțele și hamurile sunt însă bune.
Am găsit Cernăuți într-o stare înfloritoare;prăvăliile evacuate de evrei au fost redeschise de către români;fabricile — toate în funcțiune. Un singur lucru este trist:că se fac afaceri și chiar barbarii pe chestia evreilor ce trebuie evacuați din Bucovina. În plus, o mulțime de aventurieri au venit și au pus mâna pe fabrici, realizând beneficii mari. Am întâlnit o mulțime de pierde-vară veniți pentru pricopseală aici și care nu se jenau să spună că au venit în California României pentru îmbogățire. […]
13 octombrie 1942.A plouat peste noapte, fără a desfunda drumurile. Iau cunoștință de o directivă secretă a Führer-ului, relativ la conducerea operațiunilor pe timpul iernii. Găsesc părți bune, dar și părți neaplicabile. Ni se recomandă ca atacurile inamice să fie zdrobite chiar pe baza lor de plecare, cu aviația și artileria. Foarte frumoasă recomandație, însă eu nu am nici un avion la dispoziție, iar muniție de artilerie de-abia avem cât să ne ducem zilele. […]
Iau legătura cu divizia germană din dreapta mea și văd că are o situație tot așa de proastă ca și diviziile mele. Constat că nu are frontul în întregime pe Don, că regimentele de infanterie de-abia ating efectivul de 800 de oameni și cu mare greutate se mențin pe poziție. Ne sunt superiori deoarece trupa are încă moralul ridicat și nu duc lipsă de muniție.
Am dat ordin ca trupele să înceapă să-și construiască adăposturi în vederea iernii, care vor consta din bordeie săpate în malurile văilor de râu din zonă;tot așa trebuie făcute și adăposturile pentru cai și mașini. Întreaga lucrare nu va fi ușoară, din cauză că lipsește lemnul;păduri pe aici nici pomeneală. […]
Novo-Nikolaev, 1 decembrie 1942. Încep să mi se destindă nervii — și asta o constat, cu bucurie, prin faptul că am dormit cinci ore la rând, lucru ce nu mi s-a mai întâmplat de mult;apoi, pot diminua simțitor numărul țigărilor fumate zilnic, care ajunsese prea mare în aceste zile de reușită. Mă ocup și de corespondența particulară, scriind acasă și la prieteni, care trebuie să fie îngrijorați ascultând la radio comentariile de la Londra și Moscova asupra înfrângerii noastre.
În zonă se pare că s-au terminat coloanele și răzleții, pe care am reușit a-i grupa la vest de Doneț. Ne-au mai rămas doar trupele de pe Cir, pe care, după informațiile primite, germanii le vor libera curând. Aflu că Mareșalul nu este pus la curent exact de către Marele Cartier General asupra situației, din care cauză se întârzie a se lua o hotărâre judicioasă — și care nu poate fi decât aceea de a duce în țară toate aceste resturi, care nu se mai pot reorganiza aici. Numai astfel s-ar scăpa viața atâtor oameni și cai precum și ceva material, căci, de vor rămâne aici, vor pieri cu toții când vor veni gerurile cele mari din ianuarie și februarie.
Ninge liniștit și des. Altădată simțeam o plăcere când vedeam o asemenea ninsoare, acum sunt plin de îngrijorare ca nu cumva drumurile să se-ntroienească și să nu mai poată circula mașinile pentru aprovizionări;sănii nu avem și nici pe la locuitori nu găsim. Problemacombustibilului este grea, însă avem noroc că am găsit în apropiere o pădurice de brad, pe care o punem în tăiere. Să faci foc cu lemn de brad, și încă ud, înseamnă a nu te încălzi lucru mare;singurul avantaj este că avem miros frumos de rășină în camere. De-abia reușim să avem în camere 14–150, iar noaptea temperatura scade simțitor, încât ne sculăm aproape înțepeniți de frig. Ne-am pârlit hainele de pe noi înghesuindu-ne prea aproape de foc.
Un fapt curios:prin toate părțile pe unde am fost, populația nu ne este ostilă. Partizanii care au apărut pe ici, pe colo și s-au dedat la acte de violență nu sunt dintre localnici, ci probabil dintre parașutiștii lăsați în spatele frontului. În cursul retragerii noastre, multă populație se refugiază de bună voie spre înapoi, temându-se mai mult de sosirea rușilor decât de noi, iar prizonierii ruși merg nepăziți, fără a încerca să fugă sau să se ascundă ca să-i ajungă armatele lor. Vorbind cu fruntașii satelor, ne spun că au suferit mai mult de la armatele lor, care s-au dedat la acte de violență asupra femeilor și fetelor, pe când nu au a se plânge de germani și mai ales de români. […]
23 ianuarie 1943.De-abia acum încep și ofițerii germani — atașați pe lângă comandamentele noastre — să-și dea seama de gravitatea situației. Până acum toți erau veseli, cu o poftă de mâncare bună și poftă de băutură și mai bună. Aseară i-am văzut opăriți de tot când au aflat că Grupul de Armate s-a retras de la Rostov la Taganrog. Tot spațiul câștigat în vara anului trecut cu mari sacrificii este pe punctul de a fi pierdut complet.
Oare Mareșalul ascultă radio Londra, care spune:„actualmente, în Siberia este mai multă armată românească decât în România“ — aluzie la numărul mare de prizonieri deportați acolo? Radio Moscova spune:„țiganii Mareșalului Antonescu au terminat războiul, au ridicat coviltirele la căruțe și au pornit spre țara lor.“ Dacă mareșalul nu a auzit, G-ral Șteflea le-a auzit sigur.
Nu avem benzină deloc, cerșim prin toate părțile dar fără rezultat;armata unei țări cu atâta benzină ca România stă înțepenită și nu se poate mișca;multe anomalii se mai întâmplă și în lumea asta… Ar trebui, cei din București, să mai lase serbările și discursurile și să se ocupe de acești nenorociți (…).
(Constantin Sănătescu, Jurnal, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 34, 48–49, 78, 109)
Extras din Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, București, Corint, 2001
