Aradul, cea de-a treia capitală politică a românilor din Monarhia Habsburgică

În cele două secole care au premers Marii Uniri, românii din Monarhia Habsburgică au gravitat, pe rând, în jurul a trei centre politice, economice, culturale și spirituale: Blajul, Sibiul și Aradul. Rod al unirii cu Biserica Romei, Blajul îi grupează pe cărturarii români iluminiști în jurul școlilor confesionale, a tipografiei și a curții episcopale de aici. Integrându-se perfect în mișcarea iluministă din Transilvania și Europa Centrală, intelectualii blăjeni reușesc destul de repede să proiecteze principalele coordonate ale mișcării naționale, pornind de la cultivarea limbii și istoriei, pe cărarea deja bătătorită de către Inochentie Micu-Klein. Școala Ardeleană rămâne expresia cea mai elocventă a rolului pe care Blajul l-a jucat în această primă etapă a iluminismului românesc din Monarhia Habsburgică.  

Blajul, primă capitală politică a românilor din Transilvania 

Flacăra înaltelor trăiri naționale aprinsă la Blaj îi luminează și pe românii bănățeni și crișeni din Monarhie. La Arad, pe lângă Preparandia înființată în anul 1812 și pe lângă episcopia ortodoxă care acoperea întregul spațiu bănățean și crișan, iar la Oradea, în jurul episcopiei greco-catolice, se conturează cea de-a doua etapă a iluminismului românesc, la care se adaugă și intelectualii români de pe lângă tipografia de la Buda. Este perioada în care ideea națională este nu doar legitimată, ci și argumentată din punct de vedere ideologic.

Blajul, această primă capitală politică a românilor din Transilvania, Banat și Ungaria va străluci și în contextul mișcărilor revoluționare din anii 1848-1849, când, de pe treptele catedralei greco-catolice de aici, Simion Bărnuțiu va solicita autonomia națională a tuturor românilor de sub sceptrul habsburgic. În anul următor, arădenii Teodor Șerb, Vincențiu Babeș și Grigoriu Popovici înaintează tânărului monarh o petiție prin care îi solicită să avizeze favorabil cererile făcute de către delegații românilor din Imperiu cu ocazia vizitei din 25 februarie 1849, rugându-l „a da o resoluțiune grațioasă, fiindcă în casul contrar Românii nu se pot mântui de temerea, că credincioasa lor națiune e condamnată să rămână și pe viitor pradă odioasei supremații a altor națiuni...” (T.V. Păcățean, Cartea de Aur, VIII, pp. 631-633).

Parcul Baross din Arad la începutul  secolului al XX-lea

După ce a coordonat, mai bine de o jumătate de secol, mișcarea iluministă a românilor din Monarhia Habsburgică și după ce a strălucit în contextul marilor mișcări pașoptiste, treptat, rolul Blajului de capitală politică a românilor din Transilvania, Banat și Ungaria va fi preluat de Sibiu. Va contribui la aceasta atât personalitatea extraordinară a episcopului ortodox Andrei Șaguna, care va reuși să închege în jurul său un grup numeros de tineri intelectuali de mare valoare, cât și inițiativa arădeanului Ioan Slavici de a tipări aici, începând cu anul 1884, ziarul „Tribuna”. La Sibiu se va petrece fuziunea celor două partide politice ale românilor din Monarhia Habsburgică, cu ocazia Conferinței Naționale din 12-14 mai 1881, iar ASTRA sibiană prinsese contur încă din anul 1861, conjugând în jurul ei toată suflarea intelectualității române din Transilvania.

Nu în ultimul rând, la Sibiu funcționa banca Albina, instituție de credit care promova interesele capitalului românesc din zonă. Sibiul va deveni localitatea de reședință a Partidului Național Român din Transilvania, Banat și Ungaria, iar ziarul „Tribuna” se va impune drept cel mai răspândit ziar politic al românilor din Monarhia Habsburgică (L. Boia, Eugen Brote. 1850-1912, p. 52). Rolul Sibiului de capitală politică a românilor transilvăneni va atinge punctul culminant în momentele mișcării memorandiste din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

Aradul, în fruntea mișcării politice a românilor din Monarhia Austro-Ungară 

După întemnițarea memorandiștilor și decapitarea conducerii Partidului Național Român din Transilvania, Banat și Ungaria, rolul Sibiului de capitală politică a românilor din Monarhia Habsburgică va fi preluat de Arad. Impunerea Aradului în fruntea mișcării politice a românilor din Monarhie scotea în evidență rolul deosebit de important pe care orașul de pe Mureș îl juca în viața socială, culturală, economică și politică a românilor supuși Împăratului. Comitatul Aradului era unul majoritar românesc, iar Episcopia Ortodoxă a Aradului, Orăzii Mari, Ienopolei, Hălmagiului și părților adnexe din Banatul timișan funcționa în acest oraș încă din zorii secolului al XVIII-lea.

În anul 1790, cu ocazia Congresului iliric de la Timișoara, sârbii pretind o mare parte din Banat ca „teritoriu național”, solicitare care îi pune în gardă pe români, majoritari în această zonă. Arădenii, mai ales, îi acuză pe sârbi de faptul că au monopolizat toate funcțiile superioare bisericești și conducerea mănăstirilor, chiar și în zonele în care există o copleșitoare majoritate românească. Românii ortodocși din Banat și Crișana reclamau și disproporția dintre veniturile bisericești alocate sârbilor, comparativ cu cele acordate românilor, solicitând totodată înființarea mai multor gimnazii, institute teologice și mănăstiri în care preoții români să poată fi pregătiți pentru ocuparea funcțiilor înalte bisericești, proporțional cu numărul lor (Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate – Andrei Șaguna și românii din Transilvania. 1846-1873, p. 38). Pentru românii ortodocși bănățeni și crișeni, biserica începea să reprezinte o veritabilă instituție națională, deoarece oferea controlul asupra școlilor confesionale, stabilea o structură administrativ-teritorială pornind de la nivelul parohiilor, continuând cu protopopiatele și, în final, cu eparhiile. Astfel, ortodoxia devine „un veritabil contrafort spiritual al conștiinței de neam” (Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, p. 93), iar această expresie a trăirii naționale se va întări pe măsură ce românii bănățeni și crișeni vor începe lupta pentru eliberarea de sub tutela ierarhiei sârbe.

La Arad, unde mișcarea națională câștigase mulți aderenți, atât în rândul intelectualilor, cât și al clericilor, românii ortodocși vor utiliza forme extrem de subtile, dar și de eficiente pentru impunerea specificului național-bisericesc. Dincolo de solicitările oficiale adresate ierarhilor sârbi pentru ca limba română să fie utilizată în serviciile religioase și în administrația bisericească, preparanzii arădeni – desigur, cu îngăduința profesorilor – încep să dea răspunsurile liturgice din strană utilizând latinescul „Mărire Ție, Doamne, Mărire Ție!”, în locul slavonescului „Slavă Ție…”. Sau „Binecuvântează-ne pe noi, Doamne!”, în loc de „Blagoslovește-ne…”. Firește, sancțiunile pentru astfel de „abateri” canonice sunt la ordinea zilei, iar preotul Popa Dimitrie Novac este cercetat disciplinar de către Moise Manuilovici, starețul mănăstirii Hodoș-Bodrog, pentru „păcătuire criminală”, deoarece a îndrăznit să citească șase psalmi în limba română. Starețul îi arată preotului român o scrisoare canonică a Mitropolitului de la Carloviț, prin care acesta din urmă „aspru poruncește să nu se cânte, nici să se cetească românește” (Cornelia Bodea, Moise Nicoară. 1784-1861, p. 52).

În anul 1813 asistăm deja la o închegare a mișcării naționale din părțile Banatului și Crișanei, cu precădere după înființarea Preparandiei arădene. La doar un an după ctitorirea acestei instituții de învățământ românesc, care avea să pregătească învățători și preoți pentru întregul spațiu locuit de români din Banat și Crișana, doi intelectuali din fruntea Preparandiei, respectiv Dimitrie Țichindeal și Constantin Diaconovici-Loga, sunt reclamați autorităților bisericești de la Carloviț de faptul că „ar vrea să facă o petiție în numele neamului românesc, ca pe viitor să pună în fruntea acelui neam români, iar nu sârbi care nu știu românește și nu pot îndeplini slujba așa ca românii și nici nu pot lucra spre binele bisericii și a neamului ca ei, care petiție… au cutezat s-o poarte prin eparhiile Aradului, Timișoarei și Vârșețului, îndrumând preoții s-o iscălească”. În pofida faptului că acțiunea românilor ortodocși din Banat și Crișana fusese divulgată, petiția va fi semnată la data de 14 iulie 1814 și înaintată împăratului Francisc I sub numele de „Supplex Libellus Valachorum Diecensis Aradiensis Francisco I Imperatori Collatio”. Supplica arădenilor, semnată „de tot neamul românesc”, reclama numirea unui episcop român în fruntea eparhiei Aradului. Acesta este momentul în care se afirmă în fruntea luptei naționale a românilor bănățeni și crișeni Moise Nicoară, cel despre care Ioan Russu-Șirianu spunea că a fost „un luptător pentru deșteptarea tuturor Românilor”.

O nouă generație de politicieni, crescuți pe băncile Preparandiei 

La Arad se ridicase o nouă generație de politicieni, crescuți pe băncile Preparandiei, școliți la universitățile din Viena, Berlin, Budapesta, Cernăuți sau la alte mari universități europene, dinamici sub raport organizatoric și receptivi la ideea necesității schimbării strategiei de luptă a Partidului Național Român, care vedeau în activismul politic, social, economic și cultural calea de urmat pentru cucerirea de drepturi naționale.

Nu în ultimul rând, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se constată o consolidare economică a românilor arădeni din pătura mijlocie, proces care se afla în legătură directă cu înființarea la Arad, în anul 1886, a băncii Victoria, a doua bancă românească importantă din Monarhia Habsburgică, după Albina sibiană. Inițiată de un grup de intelectuali arădeni, în frunte cu Aurel Suciu, Nicolae Oncu, frații Alexandru și Antoniu Mocioni, banca Victoria a susținut, din punct de vedere financiar, majoritatea inițiativelor culturale românești din comitatul Aradului, printre care înființarea ziarului „Tribuna Poporului”, construcția Casei Naționale, ridicarea Palatului Tribuna etc. De asemenea, banca Victoria încuraja și finanța asocierea țăranilor români în vederea cumpărării de moșii ale grofilor maghiari, scoase la vânzare în Câmpia Aradului în Podgorie. Prin această politică națională se urmărea scăderea influenței magnaților maghiari și creșterea ponderii românilor mijlocași, fapt sesizat în epocă inclusiv de către analiștii maghiari. Au existat interpelări în acest sens chiar în Parlamentul de la Budapesta, cum este cazul deputatului Baross János, care, la 28 ianuarie 1911, susținea că „băncile române sunt avanposturile unui mare stat politic daco-roman. Ele își întind tentacolele deja și în comitatele curat maghiare. Aceste bănci românești sunt răsadnițele noii clase de mijloc și ale intelectualității în formare”.

Preparandia Română a fost prima şcoală pedagogică românească, înfiinţată la Arad, în anul 1812

Având în vedere importanța economică, socială și culturală pe care și-o câștigase Aradul printre românii din vestul Transilvaniei, Banat și Ungaria, nu este întâmplător faptul că prima formațiune politică a românilor din Monarhia Habsburgică va lua ființă tot aici, încă din anul 1867. Astfel, în ziarul „Albina” din 12/24 februarie 1867, în articolul cu titlul „Conferinti’a natiunala romana in Aradu”, se precizează faptul că „romanii din comitatulu’ Aradului si-au perceputu missiunea. Straformarile cele aduncu taitóre in viéti’a politica a imperiului si cu deosebire in a Ungariei, ne impunu a detorintia a ne ingrigi de viitoriulu nostru natiunalu”. Inițiativa fruntașilor arădeni este reluată în luna decembrie a anului 1867, când Miron Romanul, Nicolae Philimon și Lazăr Ionescu vor convoca o nouă conferință, având ca obiectiv prioritar organizarea politică a românilor din comitatul Aradului, în noile condiții ale compromisului austro-ungar. Cel care semnează convocatorul din „Albina” este prim-vicecomitele congregației comitatense arădene, Iosif Goldiș, viitorul episcop de la cumpăna veacurilor.

 După întemnițarea memorandiștilor, vidul de putere de la vârful Partidului Național Român va fi acoperit, în primul rând, de către arădeni. Vor conta, în ceea ce privește impunerea arădenilor în fruntea mișcării naționale a românilor din Transilvania, și legăturile deosebit de strânse ale conducărilor grupării arădene cu liberalii bucureșteni, în primul rând cu Dimitrie A. Sturdza, dar și cu alți intelectuali transilvăneni stabiliți în capitala Regatului: Ioan Bianu, Ioan Slavici, Eugen Brote, Aurel C. Popovici etc. Astfel, Vasile Mangra va conduce delegația Partidului Național Român la București, în luna martie 1895, unde se vor purta discuții cu reprezentanții slovacilor și sârbilor în vederea pregătirii unui congres al naționalităților. Până la urmă, Congresul Naționalităților se va desfășura în ziua de 29 iulie/10 august 1895 la hotelul Național din Budapesta, în prezența a 800 de delegați români, slovaci și sârbi și a numeroși ziariști de la București. Pornind de la ideea că „Ungaria nu este un stat, căruia un singur popor ar putea să-i deie caracterul său național, ci numai totalitatea popoarelor ungare unite într’un întreg”, delegații românilor, slovacilor și sârbilor vor elabora un program în 22 de puncte, pe care-l vor aproba în unanimitate.

Înscăunarea episcopului Iosif  Goldiș (1899) în fața a zece mii de români veniți la Arad

În urma grațierii fruntașilor Partidului Național Român întemnițați în procesul Memorandului, la vârful partidului izbucnesc o serie de neînțelegeri legate de proprietatea asupra Institutului Tipografic din Sibiu, cel care edita ziarele „Tribuna” și „Foaia Poporului”. Președintele Ioan Rațiu dorea ca „oficiosul” „Tribuna” să fie controlat exclusiv de către fruntașii care suferiseră „pușcăria ungurească”, nu de către cei care preferaseră „dulcele exil bucureștean”, în frunte cu Eugen Brote. În realitate, liderii din fruntea Partidului Național Român începeau să devină conștienți de importanța tot mai mare a presei în ceea ce privește transmiterea discursului politic către o pătură tot mai numeroasă de cititori-aderenți. Acest fenomen se înscrie perfect în mai largul curent central-european de la sfârșitul secolului al XIX-lea, unde „intelligentsia” devine animatoarea mișcărilor naționale, iar redacțiile ziarelor devin principalele laboratoare politice și, totodată, veritabile trambuline electorale. Tot mai mult, concepția elitistă ce caracterizase construcția și strategia politică a Partidului Național Român de până spre sfârșitul secolului al XIX-lea avea să lase locul conceptului democratic, de deschidere a partidului către masele largi populare, iar tribunismul arădean va deveni vehicolul prin care se va realiza acest proces.

Nucleul politic neoactivist de la Arad 

Prinși la mijloc între pasiviștii bătrânului Ioan Rațiu de la Sibiu și bănățenii coordonați de către Alexandru Mocioni, fruntașii arădeni și cei din jurul ziarului „Revista Orăștiei” strâng rândurile și, spre sfârșitul anului 1895, își propun să formeze un puternic nucleu politic neoactivist la Arad. O primă întrunire politică în acest sens va avea loc la Brașov, pe 10/22 decembrie 1895, la care vor participa Vasile Mangra, Vasile Goldiș, la acea vreme profesor la liceul brașovean, Ioan Russu-Șirianu, G. Bogdan Duică și T.L. Albini. Cu această ocazie se decide înființarea la Arad a unui ziar politic, prin care neoactiviștii să-și promoveze ideile și, implicit, să acceadă în fruntea Partidului Național Român. În vara anului următor are loc o nouă întrunire politică, la Măgurele, lângă București, unde Ioan Slavici funcționa ca director al Institutului Oteteleșanu. De comun acord cu liberalii bucureșteni, tribuniștii de la Arad pun la punct un proiect politic neoactivist, pe linia deschisă de către marele mitropolit Andrei Șaguna, proiect politic pe care vor reuși să-l impună tuturor românilor transilvăneni.

Numărul de probă al ziarului „Tribuna Poporului”, tipărit la Orăștie de către A. Popovici-Barcianu, apare la Arad chiar de sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, pe 25 decembrie 1896. Redactor-șef este numit tribunistul Ioan Russu-Șirianu, nepotul lui Ioan Slavici, care performase în redacția „Tribunei” sibiene. Alături de arădenii Vasile Mangra și Roman Ciorogariu, în primul număr vor semna articole nume de referință dintre românii transilvăneni, respectiv Vasile Lucaciu și George Coșbuc. Cât privește politica editorială a „Tribunei Poporului”, aceasta este precizată cât se poate de clar încă din primele numere. Astfel, în opinia tribuniștilor arădeni, concepția elitistă de organizare de până atunci a Partidului Național Român ar trebui să fie abandonată pur și simplu, iar baza de construcție a formațiunii politice românești din Monarhie să devină marea masă a alegătorilor.

Recrutarea militarilor din armata austro-ungară în Piața Avram Iancu din Arad, 1 august 1914

Desprinsă din mai-vechea teorie a lui Ioan Slavici expusă încă din 1884 în primul număr al „Tribunei” sibiene, conform căreia „numărul e temelia valorii noastre politice”, necesitatea democratizării Partidului Național Român va fi teoretizată și popularizată prin paginile „Tribunei Poporului” de câțiva intelectuali remarcabili, printre care Vasile Goldiș, Eugen Brote, Ioan Russu-Șirianu, Nicolae Oncu, Roman Ciorogariu, Vasile Mangra, Ioan Mihu, Ilarie Chendi, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu etc. În scurtă vreme, gruparea neoactivistă de la Arad se va impune în fruntea Partidului Național Român, iar începând cu anul 1905 românii transilvăneni vor intra, oficial, în activitatea politică parlamentară. Participarea efectivă la campaniile electorale, precum și educația politică care se făcea tuturor alegătorilor de către candidați, preoți și învățători vor contribui la maturizarea discursului politic românesc: de la autonomia teritorială la autonomia națională și, în final, la promovarea principiului de autodeterminare.

În anul 1899, cu prilejul întronizării episcopului Iosif Goldiș în fruntea eparhiei, tribuniștii arădeni organizează o mare festivitate populară la care participă peste 10.000 de români din comitat și din împrejurimile acestuia. Astfel de manifestări grandioase se vor mai organiza și cu prilejul inaugurării Casei Naționale (1902), a noului sediu al ziarului „Tribuna” (1908) sau cu prilejul zborului demonstrativ al lui Aurel Vlaicu din anul 1912.

Începând cu anul 1911, la Arad apare și ziarul „Românul”, ca urmare a disensiunilor care începuseră a se manifesta la vârful Partidului Național Român din Transilvania. Astfel, între tinerii oțeliți de la ziarul „Tribuna”, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Sever Bocu, Roman Ciorogariu etc., și „oficialii” grupați în jurul redacției ziarului „Românul” (Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu etc.) se va declanșa o veritabilă criză politică, care va cuprinde, treptat, întreaga intelectualitate românească. „Criza de la Arad”, cum avea să rămână în istoriografia românească, va fi stinsă prin implicarea politicienilor de la București, care-l vor mandata pe Constantin Stere să rezolve această problemă deosebit de delicată, care risca să împartă societatea românilor transilvăneni în două tabere ireconciliabile. Prin intervenția lui Constantin Stere, cele două ziare arădene vor fuziona la începutul anului 1912, sub numele „Românul”, iar în conducerea Partidului Național Român vor pătrunde și tribuniștii Octavian Goga și Roman Ciorogariu (Doru Sinaci, Discursul politic în perioada tribunismului arădean).

Consolidarea poziției statului român după cea de-a doua Conflagrație Balcanică (1913) va influența decisiv atitudinea românilor arădeni, care erau convinși de faptul că „România va avea forța să apere interesele românismului întreg, a cărui soartă va fi de aici înainte inseparabilă de soarta României” („Românul”, III, nr. 164, din 28 iulie/10 august 1913).

În toți acești ani, din 1895 până la 1 Decembrie 1918, Aradul a jucat rolul de capitală politică a românilor din Monarhia Habsburgică. Aici s-a șlefuit generația politică a Marii Uniri și tot aici s-a organizat marea acțiune plebiscitară de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a condus la desăvârșirea statului național unitar român.

Blaga, Lucian, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Editura Științifică, București, 1966.
Bodea, Cornelia, Moise Nicoară (1784-1861) și rolul său în lupta pentru emanciparea național-religioasă a românilor din Banat și Crișana, Editura Diecezana, Arad, 1943.
Boia, Lucian, Eugen Brote (1850-1912), Editura Humanitas, București, 2013.
Hitchins, Keith, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846-1873, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995.
Sinaci, Doru, Discursul politic în perioada tribunismului arădean, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2013.
Colecțiile ziarelor: „Albina”, „Biserica și Școala”, „Tribuna Poporului”, „Tribuna”, „Românul”.