⬆

Aradul, capitala uitată a Marii Uniri

Autor: Felicia Aneta Oarcea

La finele veacului al XIX-lea, Aradul avea să devină centrul marilor decizii politice, locul spre care migra întreaga intelectualitate, izvorul speranţei în dreptatea istoriei. Au fost deceniile în care s-a activat întregul mecanism de promovare și conservare a identităţii românești.

Izbucnirea Primului Război Mondial a curmat cursul normal al vieţii. Pe întregul teritoriu al Imperiului Austro- Ungar au avut loc convulsii sociale. Anul 1918 poate fi caracterizat drept unul al marilor declaraţii publice de unitate a tuturor românilor, în virtutea dreptului la autodeterminare, susţinut de programul wilsonian. Decenii la rând, cu răbdarea și perseverenţa moștenită de la înaintașii lor, românii, aflaţi în orice colţ al lumii, au confecţionat imaginea unei Românii Mari, acţionând unitar pentru a susţine drepturile naţionale.

Contextul internaţional favorabil – sfârșitul războiului, declaraţiile de independenţă ale altor state – a cristalizat decizia de înfăptuire a unirii. După adoptarea „Declaraţiei de principii” de la Oradea, în 12 octombrie, redactată de Vasile Goldiș și citită, în 18 octombrie, de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta, în noaptea de 30-31 octombrie a avut loc întâlnirea liderilor Partidului Naţional Român cu cei ai social-democraţilor, la Hotelul „Vadászkürt” din Budapesta.

Pe bază de paritate, au fost desemnaţi șase membri ai PNR și șase ai secţiei române a PSD, constituindu-se Consiliul Naţional Român Central. În 2 noiembrie, C.N.R.C. și-a stabilit sediul la Arad, în casa lui Ștefan Cicio-Pop, cel care a fost desemnat președinte al acestui organism. În prima jumătate a lunii noiembrie s-au organizat consiliile comitatense și comunale românești, maghiare, săsești și consilii mixte, în așezările multietnice din întreg cuprinsul Transilvaniei. Consiliile și gărzile naţionale românești s-au aflat sub coordonarea C.N.R.C.

În 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. a înaintat o notă ultimativă Consiliului Naţional Maghiar, prin care îi solicita să înceteze orice încercare de a subordona teritoriile etnice românești. O delegaţie impunătoare, formată din 25 de persoane, în frunte cu reputatul sociolog maghiar, ministru al naţionalităţilor, Oszkár Jászi, s-a deplasat la Arad, unde, în zilele de 13-14 noiembrie, au purtat intense discuţii, în sala mare a Prefecturii. În seara de 14 noiembrie a fost prezentat răspunsul final al delegaţiei românești: „Totală despărţire”.

În acele vremuri, Aradul anului 1918 a devenit centrul politic de unde s-a pregătit Unirea. În 15 noiembrie, în sediul Școlii Civile de Băieţi (azi Spitalul O.R.L.), C.N.R.C. a elaborat regulamentul de alegere a delegaţilor la Adunarea de la Alba Iulia. În aceeași zi, dezbaterile s-au desfășurat în sala de festivităţi a Școlii Greco-Ortodoxe Române de Fete din Arad, hotărându-se ca Unirea Transilvaniei cu România să fie expresia unei Adunări Naţionale a tuturor românilor.

Trei zile mai târziu, în 18 noiembrie, a fost dat publicităţii manifestul „Către popoarele lumii”, publicat în limbile română, engleză și franceză, prin care se făcea cunoscută voinţa de unire a românilor. În 20 noiembrie, C.N.R.C. a publicat textul convocării Adunării de la Alba Iulia. În ultimele zile ale lunii noiembrie, în toate localităţile locuite de români au avut loc adunări populare, în cadrul cărora au fost desemnaţi delegaţi, cu credenţionale, care să ia parte la Adunarea de la Alba Iulia.

Au fost aleși 940 de delegaţi, la care s-au adăugat cei de drept, care reprezentau biserica, școala, instituţiile culturale, sportive, ai asociaţiilor și reuniunilor, instituţiilor bancare, deci un total de 1.228. Din 29 noiembrie, delegaţii însoţiţi de locuitori ai satelor și orașelor, veniţi în căruţe sau cu trenuri puse la dispoziţie de guvernul maghiar, unii pe jos, s-au adunat pe Câmpul lui Horea, la Alba Iulia. La măreţul „edificiu” al Unirii, conceput în capitala politică, Arad, și înfăptuit la Alba Iulia, au pus o piatră de temelie atât locuitorii lumii urbane, cât și ai celei rurale.

Legăturile de rudenie, prietenie și profesionale au înmănunchiat vizionarismul cu realităţile concrete ale istoriei și au dat curs dorinţei de unitate. Intelectualii acelor timpuri reprezintă definiţia unei maturităţi, plămădită într-un univers confecţionat pe un sistem de valori înalte, pe un sistem de iluzii „tangibile”, dar şi pe o analiză atentă a realităţilor societăţii și a devenirii istorice. Ei au strâns în jurul lor întreaga suflare românească, îndrumând-o spre dezideratul suprem și ţesând o poveste demnă de urmat.