Apostolii Epocii de Aur, episodul #24. Curiosul caz al lui Silviu Curticeanu, omul din anticamera lui Ceauşescu
Silviu Curticeanu a fost sfetnicul pasiv, dar permanent, al lui Nicolae Ceauşescu, timp de şapte ani, între 1982 şi 1989. În perioada cea mai întunecată a comunismului naţional, demnitarul a fost secretarul atent la toate doleanţele dictatorului, cu toate atribuţiile unui turn de comandă.22 decembrie 1989, ora 10.00. Şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Nicolae Ceauşescu colecţionează declaraţii de ultimă adeziune din partea supuşilor săi. Ca un pretor târziu, înconjurat de o gardă din ce în ce mai dezordonată, mai debusolată, mai timorată. „Care este hotărât să lupte şi care nu?“, întreabă dictatorul, ca şi când ar fi permis două variante de răspuns. Mai entuziastă, mai mult temătoare, se formează banala unanimitate:Niculescu-Mizil luptă, Tudor Postelnicu – la fel, Manea Mănescu zice că ăsta a fost idealul vieţii lui, deci rămâne şi el în front. Ştefan Andrei – în pluton. Nici pentru Constantin Dăscălescu „altă soluţie nu mai există“. Miza e un pic perfidă – cine l-ar fi bănuit de viclenie pe cel care, în doar două ore, va alege fuga?! –, Ceauşescu vrea să declare stare de necesitate în toată ţara, adică să-şi legitimeze acţiunile cu acest acoperământ constituţional. Totuşi, Dăscălescu ridică o problemă importantă:dacă revoluţionarii i-au dezarmat, chipurile!, pe militari? Nu-i nimic, Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei prezidenţiale, tranşează situaţia:„Or să tragă. Tragem şi noi! Crezi că au luat armele ca să se uite la noi?“. Declaraţiile de luptă şi adeziune continuă, nimeni nu e surprins de reacţia lui Curticeanu, singurul om din şedinţa asta care spune clar, făţiş, ferm că e gata să tragă în revoluţionari! Şi, până la urmă, de ce-ar fi creat stupoare un astfel de apel la luptă? E lucru ştiut:în general, însoţitorii lui Ceauşescu pe ultimul drum erau rezultatul unei selecţii capricioase, dar strategice, unde criteriul principal rămăsese nu competenţa, nu experienţa, nu perspectivele candidaţilor, ci loialitatea lor necondiţionată. În toată această umilă întovărăşire, Silviu Curticeanu, luptătorul!, altminteri un jurist încercat, ajunsese o umbră a dictatorului, un ecou permanent al bâlbâielilor acestuia. Până la urmă, bărbatul era, din ’82, şeful secţiei Cancelarie CC al PCR. În ultimii şapte ani, adică în perioada cea mai întunecată a ceauşismului, fusese sfetnicul pasiv, dar permanent al Cabinetului 1. Era administratorul celor mai multe dintre documentele care treceau prin faţa lui Nicolae Ceauşescu şi concentra, cu eficienţă şi fidelitate, toate atribuţiile unui turn de comandă. Era omul din anticameră, un assistant manager cu virtuţi de interpret al gângăvelilor spuse şi nespuse de dictator. Orice, numai să fie bine.La comandă, din 17 decembrie ’89
Apelul lui Curticeanu nu era, însă, o simplă declaraţie de convenienţă. Bărbatul ştia foarte bine care e situaţia în România. Înainte să plece în Iran, Ceauşescu îl desemnase secretarul Comandamentului unic, încropit în situaţii de criză, cu rolul de a urmări tulburările sociale din România, deci lichidarea rapidă a tuturor protestelor. Iar în şedinţa CPEx din 17 decembrie 1989, când dictatorul îşi flutură teatral demisia, Silviu Curticeanu e cel care-l ajută să-şi pună-n scenă regia ieftină:în momentul în care-i pune la zid pe Vasile Milea, Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad, Ceauşescu îl trimite pe şeful Cancelariei să convoace Consiliul de Stat, iar Curticeanu părăseşte şedinţa mimând acţiunea. Îşi apără stăpânul şi, mai ales, se apără pe sine.Câteva stenograme „pierdute“
Curticeanu rămâne un om-cheie al evenimentelor din decembrie ’89:lui îi sunt predate stenogramele originale ale şedinţei din 17 decembrie şi ale teleconferinţelor din 17, 20 şi 21 decembrie, la care participă, în afara unor membri ai direcţiei centrale (din CPEx şi Secretariatul CC), şi primii secretari, comandanţii militari şi şefii inspectoratelor MAI din judeţe, arată istoricul Mihnea Berindei în Revista „22“. Istoricul susţine că motivul principal era cosmetizarea discuţiilor, cu acordul ulterior al lui Ceauşescu. Curticeanu se justifică, în volumul de memorii „Mărturia unei istorii trăite“:„La 17 decembrie, Ceauşescu era în funcţie şi nimeni în afară de el nu putea să dea vreo dispoziţie în legătură cu conţinutul stenogramei;nici eu şi nici altcineva nu putea bănui că la 22 decembrie, Ceauşescu va fi înlăturat din funcţie, aşa că în perioada 17-22 decembrie, modificarea ei era, practic, imposibilă din iniţiativa altcuiva, din moment ce Ceauşescu o putea cere oricând pentru consultare, aşa cum, de fapt, obişnuia de multe ori“.Documentele ar fi putut fi o probă hotărâtoare în procesul în urma căruia au fost închişi membrii CPEx după Revoluţie, numai că, până au ajuns procurorii la casa de fier din biroul lui Curticeanu, documentele fuseseră subtilizate din nou. În proces, vor fi folosite reconstituirile din memorie şi pe baza notelor stenografiate de Maria Ionescu, puse cap la cap pe data de 4 ianuarie 1990, la Ministerul Apărării Naţionale. În cele din urmă, după ce stenogramele vor fi găsite, se va putea constata că stenografa n-avea chiar o memorie perfectă. Dar va fi prea târziu.„Te afli, de fapt, în căcat“
În fuga după stenogramele pierdute, însă, Curticeanu şi foştii săi tovarăşi sunt deja conduşi în arest. Pentru fostul şef al Cancelariei prezidenţiale, primul contact cu mediul carceral e pustiitor. „«Duşul», cu sau fără apă, este situat deasupra WC-ului, având acelaşi canal de scurgere. Robinetul pentru apă de băut sau spălatul cotidian se află tot în compartimentul WC-ului, însă este situat nefiresc de jos pentru a te obliga, la orice folosire, să te apleci, ajungând cu capul aproape de vas. Cred că intenţia este să-ţi amintească mereu că, odată ajuns acolo, te afli, de fapt, în căcat“, scrie bărbatul în volumul de memorii „Mărturia unei istorii trăite“. Ajunsese în situaţia asta încă din 26 decembrie, când fusese luat de-acasă la bordul unui T.A.B., şi nici pachetul de ţigări, nici lămâia strecurate de soldaţi în buzunare nu reuşiseră să atenueze şocul în faţa mizeriei penitenciare. Curticeanu, fost judecător în comunism şi rafinat om de partid şi de stat, pătrunde în subteranele unei lumi aflate la mare, mare distanţă de fotoliile cancelariei prezidenţiale. Ajunge să fie înconjurat de reprezentanţi pitoreşti ai lumpenproletariatului, precum „Măreţu“, „Smoală“, „Forgaciu“ sau „Zoiţa“, şi devine, năucit, spectatorul universului mic al acestor oameni mici:aude care pe care „s-a dat în gât“, ştie cum îl refuză „băbătâia Dorina“ pe „Jidan“, află ce înseamnă „sifon“, „bulangiu“, „fraier“, „mortăciune“ şi se familiarizează cu cea mai frecventă înjurătură din puşcărie:„’Tu-ţi morţii mă-tii!“. Silviu Curticeanu e eliberat în martie ’93, după un stagiu la Rahova şi după încă unul la Jilava. Un singur lucru bun i se întâmplase în aceşti ani:găsise un pic de linişte pentru a-şi reevalua întreg trecutul, pentru a-şi pune la îndoială credinţele şi opţiunile de altădată şi pentru a trece, pe sub lupa raţiunii de pe urmă, biografia sa destul de împodobită în regimul de tristă amintire. Rezultatul acestor reflexii se va concretiza, peste timp, în volumul „Meditaţii necenzurate“.Cum doarme aghiotantul lui Ceauşescu
Silviu Curticeanu rămâne un personaj discret al României postdecembriste. Păstrează, cu decenţă, o oarecare distanţă faţă de foştii colaboratori şi îmbracă haina democratului de a doua zi, corect, lucid, onorabil. În apariţiile publice, nu se pretinde depozitarul cine-ştie-căror secrete ale cuplului Ceauşescu, nu-şi caută relevanţa personală în nostalgii conjuncturale şi nu-şi exhibă aptitudinile de afacerist al tranziţiei – pe de altă parte, faptul că e scos din calculele speculanţilor de rit vechi e departe de-a fi o virtute personală. Totuşi, Silviu Curticeanu se alătură fostului şef al Arhivelor Naţionale, Dorin Dobrincu, în campania pentru desecretizarea arhivei fostului CC al PCR, accesibilă astăzi cercetătorilor:spune că documentele sunt mult mai valoroase decât cele aflate în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Ahivelor Securităţii (CNSAS) şi ştie despre ce vorbeşte – începând din 1982, chiar el fusese responsabil cu arhiva CC-ului. Iar la nevoie, fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu urcă şi la tribuna oricum abuziv de aglomerată a comentatorilor politici, iar explicaţiile sale îşi păstrează adecvarea şi un ton nepărtinitor, aproximativ, dubitativ. Continuarea articolului pe Adevărul.ro
