Áo dài, în istoria tumultuoasă a Vietnamului

Din bumbac sau mătase, áo dài, veşmintele tradiționale vietnameze topesc laolaltă influențele orientale și occidentale.

Rochie sau pantaloni? Dilema matinală a unei femei din Occident, pusă în situaţia de a alege ţinuta zilei de pe rafturile şifonierului... Pentru o reprezentantă a sexului frumos din Orient însă soluția ar putea fi și-și, nu sau-sau. Asiaticele știu de secole că asocierea rochiei cu pantalonii te poate face să arăți extrem de atrăgătoare fără a dezgoli nici măcar un centimetru de piele. Áo dài, îmbrăcămintea tradițională vitnameză, este un exemplu în acest sens.

Una dintre enciclopediile de modă coordonate de Valerie Steele definește literal áo dàica fiind o cămașă lungă, în fapt, o tunică strânsă sau nu pe corp, alcătuită din două bucăți, una în față și alta în spate, cusute împreună și despicate în lateral până mai sus de coapse pentru a permite mobilitatea corpului, guler mandarin tăiat în diagonală și mărginit de nasturi, cu mâneci raglan.

Dar până la aceste veșminte, care în epoca modernă au fost combinate și modificate sub presiunea gustului occidental, nu a fost o cale tocmai lină şi directă. Secole de-a rândul, țăranii vietnamezi s-au înveșmântat cu adevărate halate din pânză de lungime medie, strânse în talie cu ajutorul cordoanelor din același material. Purtau aceste veșminte pe deasupra unor cămăși tot de pânză, iar de soarele verii se fereau cu ajutorul unor pălării din pai de orez.

În nordul Vietnamului de astăzi, femeile purtau, pe vremuri, o variantă de áo dàidespre care unii istorici cred că este cea mai veche. În această variantă, tunica era alcătuită din trei sau patru fâșii de material, cele din spate fiind, cel mai adesea, cusute împreună, iar cele din față tăiate în față și pe lateral. Pe sub această tunică, femeile purtau fuste lungi, puse peste un alt strat de lenjerie de corp. Alţi istorici consideră însă că este greu de spus care variantă a fost cea dintâi, mai ales că, spun ei, dovezile scrise despre áo dàinu sunt foarte vechi.

Mărturiile arheologice găsite în Asia, reprezentările murale și sculpturile antice indică doar faptul că locuitorii acestei regiuni descoperiseră textilele acum mai bine de 3.000 de ani și că le foloseau frecvent pentru acoperirea corpului.

Cu spatele aproape gol

Între 1407 și 1428, dinastia chineză Ming (care stăpânea Vietnamul) a impus femeilor să înlocuiască fusta de sub tunică cu pantaloni, după modelul chinezesc, aceștia din urmă fiind considerați mai cuminți și, totodată, o barieră în fața unor agresiuni sexuale.

Femeilor nu prea le-a plăcut să fie silite să adopte această modă, preferând o altă ținută tot de inspirație chineză – yem– adică un top de pânză sau mătase închis până sus la gât, dar nu și spate, unde obiectul vestimentar era tăiat adânc, într-un V uriaș. Sprijinul în fața prăvălirii cu totul era constituit din două șnurulețe legate delicat în jurul gâtului. De la aristocrate până la țărănci, toate se lăsau seduse de frumusețea bucății de material în alb sau negru, după cum impunea ora din zi sau din noapte. La sărbători, culoarea devenea roșu sau roz și apăreau ornamentele. Și dacă pentru îndrăzneala lor au fost ocărâte de mai marii zilei, ele au fost lăudate și cântate de poeți care le-au dedicat zeci de versuri în care preamăreau purpuriul pânzei și netezimea pielii. Astfel de atitudini însă erau departe de învățăturile confucianiste care stabileau atât regula morală, cât și pe cea socială în epocă, astfel că ceva trebuia făcut.

Foto: În curtea unei școli din Ho Chi Min, purtând tradiționalul áo dài

Disperat să impună o normă, monarhul Nguyen Phuc Khoat (1714-1765), care domnea asupra părții sudice a Vietnamului de astăzi, a decis cam pe la 1760 că la curtea sa din Hue atât femeile, cât și bărbații trebuie să poarte pantaloni pe sub veșminte, iar acestea din urmă să fie închise în față cu nasturi, după modelul chinezesc. În 1820, împăratul Minh Mang (1791-1841), cel de-al doilea monarh al dinastiei Nguyen, adept al confucianismului ortodox și rigid, impune cu severitate acest stil de îmbrăcăminte, afurisind oricare altul din motive estetice și morale. Cu toate acestea, topul care dezgolea spatele aproape în totalitate rămâne popular printre țărănci, fiind purtat cu regularitate și încăpățânare.

În secolul următor, áo dàidevine popular la oraș, la curtea regală din Hue, fiind purtat şi cu ocazia sărbătorilor și a festivalurilor din țară. Cu mici variații, îmbrăcămintea este compusă din cămașă și pantaloni lungi, cu un guler ridicat și o tăietură în diagonală în față, cum purtau la acea vreme chinezii și manciurienii. Clasele avute foloseau mai multe straturi de áo dài, de culori diferite, tăietura din jurul gâtului lăsând să se vadă rândurile de îmbrăcăminte suprapusă. Diferențele vestimentare între genuri erau de lungime a hainelor sau de lărgime, dar și de culoare – roșul și azuriul fiind rezervate cârmuitorilor.

Parte a patrimoniului vietnamez

După ce Vietnamul devine colonie franceză (1858-1954), perioadă în care s-a numit Indochina şi reunea mai multe ţări din Extremul Orient, influențele occidentale se fac simțite și asupra stilului de îmbrăcăminte tradițional. Tunica devine mai cambrată, pantalonii mai stâmți, materialele mai bogate, nu doar mătase și bumbac. Tendința de modernizare este criticată și considerată inacceptabil de provocatoare de către conservatori, iar după divizarea Vietnamului, în 1954, comuniștii din nord declară că áo dàie un simbol al burgheziei putrede care trebuie înlăturat, cu atât mai mult cu cât veșmintele, spun ei, îi împiedică pe muncitori să lucreze. Este perioada cooperativizării forţate, în care au fost executate sute de mii de persoane în timpul epurărilor pentru înlăturarea chiaburilor şi a celor dubioşi politic. Un áo dàite-ar fi putut trimite în lagăr sau poate chiar în trenurile morţii. Cu toate acestea, femeile din nord au continuat să-l poarte, la fel și cele din Vietnamul de sud, scăpat, deocamdată, de comunism şi condus de filoamericanul şi coruptul Ngô Đình Diệm (1901-1963).

Trần Lệ Xuân (1924-2011), cumnata luiDiệm, considerată Primă Doamnă a Vietnamului de Sud şi supranumită cu tandreţe Madame Nhu, a rămas celebră pentru insistența cu care a promovat veșmintele tradiționale vietnameze, ca și pentru colecția sa luxoasă formată din astfel de obiecte vestimentare absolut superbe. După războiul fratricid care a costat vieţile a milioane de vietnamezi, odată cu reunificarea din 1975 sub regimul comunist, áo dàicade din nou în dizgrație. Această perioadă se încheie cam prin 1990, odată cu promovarea unor măsuri economice care au dus la creșterea nivelului de trai. Ba chiar în 1989, în fosta capitală Saigon, Ho Chi Min-ul de astăzi, a fost organizat un concurs Miss áo dài, unde norocoasa domnișoară câștigătoare a purtat un costum din brocart albastru, pentru ca șase ani mai târziu, la Tokyo, áo dàisă câștige din nou, de această dată un concurs internațional de vestimentație tradițională.

Astăzi, áo dàieste model și inspirație pentru o serie de costume, de la cele de școală la uniformele liniilor aeriene vietnameze. Inovația s-a petrecut atât ca formă, cât și ca imprimeu. Tunica a fost mult decoltată în față, mânecile au fost îndepărtate, iar fâșiile de material înlocuite cu franjuri. Cândva considerați scandaloși, pantalonii albi devin acum demodați şi sunt purtaţi doar dacă se asortează cu tunica. Chiar dacă vietnamezele de azi preferă îmbrăcămintea occidentală în viaţa de zi de zi, la ocazii speciale vor să fie atât moderne, cât și tradiționale.

Când áo dàia căzut în dizgrația comuniștilor, designerii din această țară au emigrat în SUA, Canada, Australia sau Franța, unde vestimentația a fost conservată ca un patrimoniu etnic. Diaspora din aceste țări se înveșmântează în áo dàiatât la nunți cât şi la spectacolele de muzică clasică. Este nelipsit de Anul Nou, adică la sărbătoarea Tết, festivalul de vară care este cea mai importantă sărbătoare a vietnamezilor.

Alături de kimonoul japonez, áo dàia inspirat nenumăraţi designeri de modă occidentali, printre care Ralph Lauren, Claude Montana, Richard Tyler și Giorgio Armani.