Anul celor patru împărați. Prima criză majoră a Imperiului Roman

La mijlocul anului 68 începea prima criză majoră a Imperiului Roman, criză marcată prin succesiunea la tron a unui număr de patru împărați, în decurs de un an și ceva. Dar mai mult de atât, era prima dată în istoria Imperiului când legiunile jucau un rol decisiv în impunerea celui de pe tronul lui Augustus.

Adio Nero!

Din anul 54, Nero se afla la conducerea Romei, iar acțiunile sale politice eronate și comportamentul scandalos îl lăsaseră cu tot mai puțini adepți. În anul 65, Gaius Calpurnius Piso încercase să-l înlăture și să restaureze republica, dar complotul eșuase. Cezarul a luat măsuri dure împotriva participanților la acțiune, care au plătit cu viața (printre aceștia - filozoful Seneca și poetul Lucan).

Acest lucru a întors majoritatea senatorilor împotriva lui Nero. În primăvara anului 67 în provincia Galia începea revolta condusă de Caius Vindex, căruia i s-a alăturat și Servius Suplicius Galba, guvernatorul Hispaniei. La început se părea că Nero este stăpân pe situație. Vindex a fost învins și s-a sinucis iar Galba a fost declarat trădător de către Senat. Numai că, în iunie 68, senatul trece de partea lui Galba.

Garda pretoriană, cumpărată de Nymphidius Sabinus, care dorea tronul pentru el, îl trădează pe Nero. Nevoit să fugă, acesta se sinucide (9 iunie 68), înfigându-și un pumnal în gât, când află că fusese condamnat la moarte prin biciuire. Sabinus cade și el victimă pretorienilor în momentul în care nu poate să-și țină promisiunile financiare făcute.

„El porunci să i se facă o groapă pe măsura corpului său, s-o căptușească, dacă găsesc, cu bucăți de marmură, să aducă lemne și apă și să se îngrijească îndată de cele necesare cadavrului. Se plângea la fiecare din aceste pregătiri și repeta întruna: «ce mare artist piere!». În acest timp, curierul lui Phaon venind cu o scrisoare, Nero o luă repede și citi că senatul l-a declarat dușman al patriei și este căutat spre a fi pedepsit după obiceiul strămoșesc. Întrebă în ce constă această pedeapsă și, când află că cel condamnat este pus dezbrăcat cu gâtul într-o furcă și bătut cu vergi până moare, îngrozit, luă în mână cele două pumnale, ce le purta cu el și, după ce le încercă tăișul și la unul și la altul, le puse la loc, pretextând că n-a sosit încă ora fatală... Dar călăreții care aveau misiunea de a-l aduce viu, se apropiau. Cum îi auzi, tremurând, spuse un vers din Iliada: «Zgomotul cailor iuți izbește urechile mele» și își vârî pumnalul în gât, ajutat de secretarul său Epafroditus”. (Suetonius despre moartea lui Nero)

Galba

Galba este recunoscut împărat, dar se face în scurt timp impopular. Printre altele, el anulează beneficiile pe care fostul împărat le împărțea cu generozitate persoanelor importante. Amicii și liberții săi însă se bucurau de numeroase privilegii și făceau abuzuri cu nemiluita. Temându-se de conspirații, Galba ordonă o serie de execuții, fără proces, în rândul senatorilor și cavalerilor. Dar cea mai mare greașeală a fost cea făcută față de armată.

Noul împărat a refuzat să plătească recompensele promise legiunilor care-l susținuseră, așa că la începutul anului 69 armatele din Germania au refuzat să depună jurământul și au trimis o delegație Senatului, în care spuneau că „lor nu le place împăratul ales în Spania și ca ei (Senatul n.n.) să aleagă unul pe care să-l aprobe toate armatele”. Prin urmare s-au revoltat și l-au proclamat împărat pe guvernatorul Vitellius.

Sperând să potolească spiritele, Galba îl adoptă pe tânărul senator Piso Licinianus, numindu- l succesorul său. Nu face altceva decât să stârnească mânia lui Marcus Salvius Otho, un senator care spera să fie el cel adoptat, care mituiește garda pretoriană și așa nemulțumită de atitudinea lui Galba. Împăratul încearcă să-i determine să se răzgândească pe pretorieni, dar este masacrat în Forum (15 ianuarie 69). În aceeași zi, Otho este recunoscut împărat de către Senat.

„Acolo (în for) cavalerii care aveau ordin să-l omoare, după ce s-au repezit cu caii în public și au împrăștiat o mulțime de țărani, văzând pe Galba de departe se opriră puțin. Apoi văzându-l părăsit de ai săi, din nou se puseră în mișcare și-l masacrară cu totul”. (Suetonius despre moartea lui Galba)

Otho

Otho fusese unul dintre apropiații lui Nero (Popeea, soția lui Nero, fusese căsătorită mai întâi cu noul împărat). De aceea, a ordonat să se reașeze portretele și statuile acestuia și i-a rechemat în funcții pe foștii procuratori și liberți, ce fuseseră înlăturați de Galba. Noul cezar nu are parte de prea multă liniște, pentru că legiunile lui Vitellius se îndreptau deja spre Roma.

Otho, încercând să evite războiul civil, trimite emisari la Vitellius, căruia îi propune să facă pace: îi oferă asocierea la domnie și pe fiica sa de soție. Era însă prea târziu; rivalul ajunsese deja în Italia. Au loc o serie de confruntări minore, unde Otho este învingător, dar în bătălia decisivă de la Bedriacum este învins. Deși avea încă destule trupe și mai putea strânge altele din provinciile rămase loiale, Otho, își va pune capăt zilelor (16 aprilie 69).

A luat această decizie pentru că „până într-atât a urât războaiele civile, încât într-o zi la masă, când a auzit pe cineva amintind despre moartea lui Brutus și Caius, s-a scuturat cu groază, spunând că el n-ar fi mers contra lui Galba, dacă n-ar fi fost convins că tot s-ar fi putut aranja fără război”. Fusese împărat vreo trei luni de zile!

„Și astfel preparat și preocupat de moarte, când auzi zgomote și înțelese că cei care încercau să-l păzească și să plece din tabără sunt arestați ca dezertori zise: «Să adăugăm vieții și această noapte!». Acestea fură singurele lui cuvinte și opri să se facă vreun neajuns cuiva. Camera lui de culcare rămase deschisă până târziu și primi pe toți cei care voiră să-l viziteze. După aceea bău apă rece ca să-și potolească setea, luă două pumnale, le încercă lama la fiecare, puse unul sub pernă și, după ce închise ușile, se culcă și adormi un somn foarte adânc. Deșteptat abia în zori, se străpunse cu o singură lovitură...” (Suetonius despre moartea lui Otho)

Vitellius

Ca de obicei, Senatul îl recunoaște pe noul împărat, Vittelius. Nici domnia acestuia nu începe sub auspicii prea bune. Vitellius inaugurează o perioadă de banchete și petreceri fastuoase, parade, triumfuri care nu fac altceva decât să secătuiască vistieria. „Astfel se desfășură o mare parte din domnia sa, conducând imperiul după sfaturile și capriciile celor mai proști dintre actori și conducători de care”. Sunt împrumutate sume mari de bani, pe care împăratul „uită” să le achite. În momentul în care creditorii solicitau banii, Vitellius ordona executarea lor.

„N-a cruțat aproape pe nici unul din cămătarii, debitorii și perceptorii care-i ceruseră odată la Roma datoria... Dintre aceștia, pe unul l-a trimis la execuție chiar pe când îl saluta, dar îndată l-a rechemat și pe când toți îi lăudau mila, el a poruncit să fie omorât în fața lui, zicând că vrea să-și hrănească ochii...  Pe un cavaler roman, care striga pe când era târât la pedeapsă «Ești moștenitorul meu», îl forță să-i arate tablele testamentului și când citi că împreună cu el este înscris ca moștenitor și libertul cavalerului, porunci să fie sugrumat împreună cu libertul”. Cei pe care îi considera rivali sunt invitați la reședința cezarului, sub pretextul unei petreceri, și asasinați.

„În cele din urmă însă, îl legară cu mâinile la spate, îi aruncară un laț de gât, îi rupseră veșmintele, lăsându-l pe jumătate gol, îl târâră în for cu multe batjocuri în fapte și în vorbe, pe întreaga cale sacră, trăgându-i de păr capul înapoi, cum se obișnuiește la criminali... Unii aruncau în el cu noroi și murdării, alții îl apostrofau cu epitetul de mâncău și incendiator... În sfârșit fu omorât lângă scările Gemoniei, sfâșiat în bucățele și de aici târât în Tibru cu un cârlig”. (Suetonius despre moartea lui Vitellius)

Vespasian

În timp ce Vitellius își făcea de cap la Roma, legiunile din Iudeea și Siria îl proclamă împărat pe Vespasian, cel ce fusese însărcinat de Nero, să înăbușe revolta iudeilor. La scurt timp exemplul este urmat și de legiunile de la Dunăre. În octombrie 69, în cea de-a doua bătălie de la Bedriacum, trupele lui Vitellius sunt zdrobite de legiunile lui Vespasian. Înconjurat de adversari, Vitellius face o încercare disperată de a atrage orașul de partea sa, acordând daruri și bani.

Chiar încearcă să-i sensibilizeze pe inamici, trimițând emisari însoțiți de fecioare vestale. Numai că „a doua zi, pe când aștepta răspunsul, i s-a raportat printr-un cercetaș că dușmanul se apropie. La această veste, el se retase într-o lectică, numai cu doi însoțitori, un brutar și un bucătar, și ajunse pe Aventin, în casa părintească, pentru ca de aici să fugă în Campania”.

Dând crezare unui zvon, cum că s-ar fi încheiat pacea, Vitellius se întoarce în palatul său de la Roma, unde este prins de oamenii lui Vespasian și omorât (20 decembrie 69). Astfel, la sfârșitul anului 69 – anul celor patru împărați – situația imperiului era stabilizată. Vespasian, noul împărat, pune capăt crizei și întemeiază o nouă dinastie, cea a Flaviilor.

Bibliografie selectivă

Pierre Grimal, Civilizația romană, vol. I, Editura Minerva, 1973
Suetonius, Doisprezece cezari, Editura Științifică, 1958
Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, Editura Enciclopedică, 1974