Antanta şi livrările de tehnică militară
Armata română a fost trimisă la asalt în 1916 cu o convingere fermă în imposibilitatea forţelor germano-austriece de a se concentra pe un nou front vast. Se spera ca forţele Antantei să imobilizeze suficiente trupe inamice pentru a permite înaintarea în Transilvania şi apoi spre Ungaria. Se conta şi pe livrările de armament în cantităţile stabilite prin convenţia militară din august 1916. Soarta a vrut ca practica să nu fie precum teoria şi linia frontului a ajuns în decembrie tocmai în sudul Moldovei.
Au fost căutate imediat cauzele marilor pierderi suferite în zilele de lupte grele din 1916 şi s-a ajuns la concluzia că aliaţii n-au trimis suficient echipament militar. Chiar a apărut teoria istoricului militar Vladimir Zodian conform căreia au fost trimise 9.982 de puşti, 266 de mitraliere, 82.000 de revolvere, 100 mortiere de tranşee şi ceva muniţie de tun, restul echipamentului promis fiind expediat abia în 1917[1]. Ce trădare? Să dai noului aliat arme până la începerea ostilităţilor şi apoi nimic. Trădare! Apare însă o mică problemă:documentele româneşti edite[2]. Au fost expediate alte 11.140 de puşti Lebel, 44.400 puşti Mannlicher, 770 mitraliere de diferite tipuri, 76 de avioane şi 8.205 bombe de avion[3]. Sunt doar câteva exemple din ceea ce s-a primit din străinătate până la 11 noiembrie 1916. Cantităţile de muniţii sunt impresionante în raport cu ceea ce exista în depozite la declanşarea ostilităţilor. Au sosit astfel peste 274.000 de proiectile de calibrul 75 mm, dispozitive explozive ce au dus în cele din urmă la îngroparea armatei germane în şanţuri. Au apărut şi grenadele franţuzeşti, ideale pentru luptele în tranşee. Existau şi grenade româneşti, dar aveau unele imperfecţiuni. Cum arma chimică era la mare modă în armata germană, Parisul a expediat spre România 701.000 de măşti de gaze. Existenţa în ţară a unor capacităţi de producţie de muniţii a fost favorabilă trimiterii de maşini pentru producţia locală de gloanţe, tuburi şi explozivi. Cum armele franceze foloseau noi tipuri de explozivi de mare putere, au fost livrate şi butoaie cu melinită în număr de 1.950. Camioanele şi autoblindatele puteau să sprijine în mod deosebit trupele în ofensivă sau să acopere retragerea. S-a încercat şi acoperirea deficitului de telefoane şi aparatură T. F. F. pentru a asigura rapida circulaţie a informaţiei militare. Documentul sintetic totuşi nu precizează cantităţile şi le menţionează doar la subsolul paginii, acolo unde se află şi maşinile pentru serviciul pirotehnic. Problema era însă reprezentată de asimilarea noilor tipuri de arme de către trupe. Nimic nu se poate face peste noapte. Şi timpul nu mai avea răbdare!
[1]Vladimir Zodian, Aspecte ale neutralităţii României (1914 – 1916), în File din istoria militară a poporului român, vol. 7, p. 206/207.
[2]România în războiul mondial 1916 – 1918, vol. III, partea a II-a, Bucureşti, 1941.
[3]România în războiul mondial 1916 – 1918, vol. III, partea a II-a, Bucureşti, 1941, Anexa 9.