Anestezia în trecut – opiu, mătrăgună, frunze de coca
Înainte să apară anestezicele moderne, nu era ceva neobişnuit ca pacienţii să plece de la medic urlând de durere.
Într-o încercare disperată de a evita cele mai groaznice chinuri, oamenii au încercat în decursul istoriei să găsească tot felul de mijloace pentru a se anestezia, recurgând la tot felul de substanţe periculoase cu multe efecte secundare nedorite. Să vedem câteva exemple, în ordine cronologică.
Măselariţa, în preistorie. Decoctul de frunze se întrebuinţa împotriva durerilor şi stărilor anxioase. Fumul rezultat în urma arderii plantei provoca halucinaţii.
Opiul, începând cu 3400 a.Hr. Sumerienii deja îl foloseau deja ca drog psihoactiv, pentru a se relaxa, iar abia 3000 de ani mai târziu grecii îi vor exploata şi proprietăţile anestezice.
Scoarţa de salcie, 400 a.Hr. Medicul grec Hippocrate oferea pacienţilor o pudră din scoarţă de copac care ar fi calmat febra şi durerile. Aspirina din ziua de azi conţine o substanţă activă similară.
Mătrăguna, 70 p.Hr. Medicul Dioscoride care a făcut inventarul a nu mai puţin de 6000 de plante şi minerale în “De materia medica”, a vorbit şi despre poţiuni care provoacă somnolenţă preparate din mătrăgună, potrivite pentru cei supuşi intervenţiilor chirurgicale, dar a observat şi că excesul duce la leziuni cerebrale. S-a folosit în diverse scopuri pe tot parcursul evului mediu.
Arborele de coca, 1400. Indienii amerindieni obişnuiau să năucească pacienţii cu un concentrat din frunze de coca, iar în plus, masticaţia frunzelor avea efectul unui anestezic local.
Morfina, 1804. Morfina a fost sintetizată de către un farmacist german, iar în timpul războiului de independenţă american, a înceout să fie întrebuintată pe scară largă, provocând dependenţă în rândul soldaţilor.
Protoxidul de azot, 1845. Numit şi gaz ilariant, este un anestezic general incomplet încă folosit in cazul extracţiilor dentare, dar spre deosebire de uzul iniţial acum are rol doar de anxiolitic.
Eterul, 1846. Se folosea înainte în tratamentul scorbutului sau infecţiilor pulmonare. Lichidul incolor şi foarte inflamabil se poate vaporiza într-un gaz care amorţeşte dar pacientul nu îşi pierde cunoştinţa. Un dentist din Boston a demonstrat prima oară eficacitatea sa ca anestezic chirurgical.
Cloroformul, 1847. Un medic scoţian a observat că inhalarea vaporilor avea efecte narcotice şi a încercat să îl aplice pentru a ameliora durerile naşterii. S-a dovedit a fi fatal pentru unele paciente, întrucât era necesară multă pricepere pentru a diferenţia între o doză eficientă pentru anestezie şi una care paraliza plămânii.
Metadona, 1937. A intrat în uz din cauza insuficientei morfinei, dezvoltată de cercetătorii de la Farbwerke Hoechst. Substitutul de opioide a fost supus unor critici acerbe, care au subliniat faptul că nu se urmărea reducerea dependenţei, ci doar redirecţionarea şi menţinerea ei sub controlul centrelor autorizate.
Anestezicul general, 1972. In sfârşit, pacienţii puteau să inhaleze agenţi eterici halogenaţi precum enfluran şi isofluran, beneficiind pentru prima dată de un anestezic complet şi mai sigur.