Amintiri de la Stalingrad. Scrisorile ofiţerilor germani despre cea mai teribilă bătălie din al Doilea Război Mondial

Marea bătălie de la Stalingrad a fost hotărâtoare în evoluţia celui de-al Doilea Război Mondial, marcând un moment crucial din punct de vedere strategic prin pierderile masive suferite de Wehrmacht. Încheiată la 2 februarie 1943, după cinci luni de încleştări severe între trupele armate ale Axei şi cele sovietice, bătălia de la Stalingrad a rămas în istorie ca fiind cea mai sângeroasă şi brutală. Dar, dincolo de modul cum au afectat economia războiului, luptele de la Stalingrad au lăsat urme profunde în memoria soldaţilor.

Operaţiunea Uranus, ce presupunea încercuirea de către Armata Roşie a trupelor Axei, şi-a atins obiectivul, prinzând ca într-o căldare 22 de divizii şi peste 160 de unităţi separate făcând parte din Armata a 6-a germană şi parţial din Armata a Patra Panzer – anume peste 330.000 de oameni. „Este cu adevărat iadul aici”, îşi descriau situaţia soldaţii şi ofiţerii din Wehrmacht.

CLICK AICI PENTRU GALERIE FOTO DE PE FRONTUL DE EST SI STALINGRAD

Printre capturile de mare valoare pe care ruşii le-au adunat de la adversari, s-a numărat şi o cantitate impresionantă de scrisori sau jurnale de război ale soldaţilor germani, datând din noiembrie-decembrie 1942 şi prima jumătate a lui 1943. O parte dintre acestea au fost reunite într-un volum compact publicat, în 1944, de către editura militară a Comisariatului Poporului al Apărării sub titlul de „Înfrângerea germanilor la Stalingrad. Mărturisirile inamicului”.

Scrisorile germanilor surprind prin francheţe, prin exprimarea detaliată a trăirilor, într-un efort de a le împărtăşi rudelor sentimentele, de a le oferi o oază de adevăr despre luptele de la Stalingrad, precum şi într-o încercare de a măsura adevărata putere a Armatei Roşii.

Stalingrad, o bătălie cât un întreg război

Iată câteva exemple de mărturii vii şi directe despre război, venind de la cei care au fost pe linia frontului, dincolo de tranşee şi buncăre:

„Stalingrad este iadul pe pământ – Verdun, minunatul Verdun, cu noi arme. Atacăm zi de zi. Dacă dimineaţa reuşim să avansăm 20 de metri, seara, ruşii ne aruncă înapoi...”, îi spune Walter Oppermann, nr. 44111, fratelui său, la 18 noiembrie 1942.

„Când am ajuns la Stalingrad eram 140, dar până la 1 septembrie, după două săptămâni de luptă, a rămas numai 16. Toţi ceilalţi au fost răniţi sau ucişi. Nu mai avem niciun ofiţer, iar subofiţerul a trebuit să preia comanda diviziei. Până la o mie de soldaţi răniţi sunt trimişi zilnic în spatele frontului din Stalingrad.”, scrie soldatul Heinrich Malchus, nr. 17189, colegului său Karl Weitzel, la 13 noiembrie 1942.

„Este un adevărat iad aici. Abia dacă sunt 30 de oameni în cadrul companiei. Nu am mai trecut niciodată prin aşa ceva. Din păcate, nu îţi pot scrie totul. Dacă soarta ne permite, într-o zi îţi voi spune despre asta. Stalingrad este un mormânt pentru soldaţii germani. Numărul cimitirelor pentru soldaţi creşte.”, transmite caporalul Joseph Tzimach, nr. 27800, părinţilor săi, în 20 noiembrie 1942.

Sergentul Poliţiei Militare Helmut Megenburg, notează în jurnalul său de război:„19 Noiembrie. Dacă pierdem acest război, se vor răzbuna pentru tot ceea ce am făcut. Am omorât mii de ruşi şi de evrei cu soţiile şi copiii lor în jurul Kievului şi Khakovului. Este pur şi simplu de necrezut. Dar tocmai pentru acest motiv avem nevoie să exercităm toată puterea noastră să câştigăm războiul.6 Decembrie. Vremea se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. Îmbrăcămintea îngheaţă pe trupurile noastre. Nu am mâncat sau dormit de trei zile. Fritz îmi spune despre o conversaţie pe care a auzit-o:soldaţii preferă să dezerteze sau să predea în captivitate.”

„Ieri am primit votcă. La acel moment, chiar am tăiat un câine, iar votca a fost la îndemână. Hetti, deja am tăiat patru câini, totuşi camarazii mei nu pot mânca pe săturate. Într-o zi am împuşcat o coţofană şi am gătit-o.”, apare în scrisoarea soldatului Otto Zechtig, din Compania 1 a Batalionului 1 a Regimentului de Infanterie 227 a Diviziei 100 de Infanterie Uşoară, nr. 10521 V, către Hetti Kaminskaya, 29 decembrie 1942.

În jurnalul ofiţerului F. P. din Regimentul 212, se spune:„5 Ianuarie. Divizia noastră are un cimitir lângă Stalingrad unde peste 1.000 de oameni sunt îngropaţi. Este groaznic. Oamenii care sunt trimişi acum de la unităţile de transport la infanterie sunt ca şi condamnaţi la moarte. 15 Ianuarie. Nu există nicio cale de scăpare şi nici nu va o cale de scăpare din acest cazan. Din când în când minele explodează în jurul nostru.”

„Ce minunat am putea trăi dacă nu ar fi fost acest război blestemat! Dar acum trebuie să hoinărim prin această Rusie oribilă şi pentru ce? Când mă gândesc la asta, sunt gata să urlu de supărare şi furie.”, se plânge logodnicei sale, într-o scrisoare din 29 decembrie 1942, caporalul Arno Bitz de la Regimentul de Artilerie  87, din cadrul Diviziei de Infanterie 113, nr. 28329 D.

„15 Ianuarie. Numai în ultimele două zile, batalionul nostru a pierdut 60 de oameni, omorâţi, răniţi, degeraţi;peste 30 de oameni au scăpat;nu există suficientă muniţie decât pentru a rezista până seara;soldaţii nu au mâncat nimic de trei zile şi mulţi dintre ei au picioarele degerate. O întrebare se întrevede pe faţa noastră:ce este de făcut? În dimineaţa zilei de 10 ianuarie am citit un pamflet ce conţinea un ultimatum. Asta nu putea să nu ne influenţeze decizia. Am decis să ne predăm pentru capturare pentru a salva vieţile soldaţilor noştri.”, apare în mărturia căpitanului capturat Kurt Mandelhelm, comandant al Batalionului 2 din Regimentul de Infanterie 518 al Diviziei de Infanterie 295 şi a aghiotantului său, locotenentul Karl Gottschaldt, din 15 ianuarie 1943.

„Am citit ultimatumul şi o ranchiună aprinsă faţă de generalii noştri a început să fiarbă în mine. Ei au decis, în mod evident, să ne îngroape în acest loc infernal pentru totdeauna. Să ducă generalii şi ofiţerii războiul, singuri. M-am săturat de asta. Mi s-a umplut paharul.”, arată un extras din mărturia unui soldat capturat, Joseph Schwarz, din Compania a 10-a a Regimentului de Infanterie 131 din cadrul Diviziei de Infanterie 44, din 2 ianuarie 1943.

„Operaţiunea de încercuire şi lichidare a Armatei a 6-a germană este o capodoperă de strategie. Înfrângerea trupelor germane în vecinătatea Stalingradului va avea o influenţă majoră asupra desfăşurării războiului. Compensarea pentru pierderile umane, de echipament şi muniţie suferite de forţele armate germane ca urmare a dispariţiei Armatei a 6-a va necesita un efort imens şi foarte mult timp.”, explica într-o mărturisire locotenent-generalul Alexander von Daniel, comandant al Diviziei de Infanterie 376.