Alfred Sisley, Biserica din Moret
Într-o cronică publicată în 1896, la treizeci de ani de la debutul în critica de artă, Émile Zola formula elocvent impactul tablourilor lui Monet, Pissaro sau Renoir:„Pe vremuri, atunci când o pânză de aceștia se afla agățată într-o sală, ea făcea o gaură de lumină printre celelalte pânze […] Era fereastra deschisă spre natură, faimosul aer liber care intra. Și iată că azi peste tot e numai aer liber, toți pictorii îi urmează pe prietenii mei după ce i-au înjurat și pe ei și pe mine” (1). În același an se împlinea un deceniu de când pictorii impresioniști renunțaseră la identitatea de grup, refuzând să mai expună laolaltă spre a-și urma, solitari, propriile tatonări. Camille Pissaro se lasă sedus de divizionism, Auguste Renoir revizitează anumite teme academiste, în vreme ce Claude Monet urmărește tenace serialitatea senzorial-cromatică a câte unui motiv pictural (2).
Gamă cromatică rece. Din colectivitatea de odinioară, Alfred Sisley (1839-99) este probabil singurul artist angajat până la sfârșit în „poetica” impresionistă. Opera sa, acumulându-se, traversează anumite etape, interpretate ulterior în cheia declinului sau, dimpotrivă, a maturității. Ea rămâne, însă, coerentă în sine și cu mizele inițiale ale picturii impresioniste:lucrul în natură (plein air), deplina libertate compozițională, tematică și tehnică, „traducerea” cromatică a fenomenelor atmosferice etc. (3) Sisley, pe de altă parte, a avut neșansa de a fi constant evaluat în relație cu Monet, companionul întâlnit în atelierul lui Charles Gleyre, alături de care lucrează o vreme, într-o formidabilă simbioză formativă. Dincolo de această grilă interpretativă, o mai adecvată examinare a resorturilor picturii sale ar trebui să vizeze raportarea artistului la peisaj – cu rarisime excepții, unicul subiect abordat – precum și modul în care, asimilând lecția peisagiștilor englezi (Turner și Constable) și cea a Școlii de la Barbizon (îndeosebi formula lui Corot), reușește să adapteze sensibilitatea „modernă” la tiparele peisajului „clasic” (4).
Alfred Sisley, Biserica din Moret, 1893, Musée des Beaux-Arts, Rouen.
Unul dintre tablourile pictate de Sisley spre sfârșitul vieții – Biserica din Moret iarna, ulei pe pânză, 81 x 66 cm – se află în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, provenit din splendida colecție a lui Anastase Simu. Un peisaj citadin, concentrat în prezența compactă a unui edificiu – biserica Notre-Dame – întinsă pe aproape întreaga suprafață a pânzei. Spațiul dislocat de blocul monolit se recompune într-un crâmpei de perspectivă citadină, cu o pondere aproape insignifiantă în economia imaginii. Cele câteva case din stânga, colțul unui șopron în dreapta și tușele-personaje contextualizează acest complex arhitectură-cer, construind portretul unui loc:Moret-sur-Loing, un burg medieval din Île-de-France, patria arhitecturii.
Pictat într-o gamă cromatică rece, dominată de bleu și indigo, dar și cu ample zone de alb-gălbui și griuri colorate, tabloul de la București redă cu relativă precizie contururile și ornamentele arhitectonice:contraforți, arce butante, arhivolta portalului, ferestrele cu menouri treflate, siluetele unor garguie sau dantelăria de pinacluri și fleuroane. Aparenta destrămare a suprafeței în tușe fugoase, pete indistincte sau cruste de materie picturală este contrabalansată de efectul de ponderabilitate concentrat în silueta masivă a bisericii, cu volumetria precis delimitată și tușele substituind – prin însăși concretețea lor – zidăria reală.
Culoarea:instrument de vizualizare a timpului.Alfred Sisley s-a stabilit în Moret-sur-Loing în 1889, trăindu-și aici ultimul deceniu și recompunându-i fațetele mereu schimbătoare într-o inomrabilă suită de peisaje. Din vara anului 1893 și până în cea următoare, și-a așezat șevaletul în preajma bisericii Notre-Dame de paisprezece ori. Este foarte probabil ca ideea de a reveni asupra aceluiași motiv în felurite anotimpuri și intervale ale zilei să-i fi fost mijlocită de exemplul prietenului Claude Monet care, între 1892 și 1894, pictează fațada catedralei din Rouen într-o succesiune de peste treizeci de tablouri, din același unghi dar într-un cadru mai strâns. Cele două serii realizate simultan, la Rouen și Moret, relevă atât preocuparea comună de a reda atmosfera cromatică, cât și o distincție netă de abordare.
Claude Monet, Catedrala din Rouen, 1894, National Gallery of Art, Washington.
În tablourile sale, identice compozițional, Monet configurează o „grilă” minimală a arhitecturii fațadei, în interiorul căreia orice materialitate se dizolvă într-o infinită jerbă de irizații și pulverulențe cromatice. Altfel spus, atmosfera însăși, laolaltă cu văzul cognitiv al pictorului, suferă un proces de sublimare cromatică. Seria pictată de Sisley, în schimb, subliniind fără echivoc tectonicitatea edificiului, variază atât compoziția, cât și formatul:șase dintre tablouri decupează vertical fațada de vest, alte cinci, lărgind unghiul, încadrează biserica aproape integral într-un format orizontal, în vreme ce ultimele trei izolează – din nou vertical – o altă zonă din latura meridională (5).
Seriile celor doi artiști pun în mod esențial problema reprezentării luminii, iar în subsidiar cea a culorii ca instrument de vizualizare a timpului. Spre deosebire însă de Monet, ochi static ce înregistrează dinamica atmosferei luminoase, Sisley își introduce propria temporalitate în tablou. Mobilitatea sa în preajma motivului – deplasările, tatonările, modificările de unghi și distanță – dublează astfel, invizibilă dar intuită, travaliul transformării timpului în culoare.
3. Claude Monet, Catedrala din Rouen, 1894, National Gallery of Art, Washington.
(1) Émile Zola, Saloanele mele, Meridiane, 1976, p. 343.
(2) John Rewald, Istoria impresionismului, Meridiane, 1974, vol. II, pp. 132-167.
(3) Gary Tinterow, „Le paysage impressionniste”, in Impressionnisme. Les origines 1859-1869, Paris, 1994, pp. 233-263.
(4) Vincent Pomarède, „Il rinnovatore discreto e risoluto del paesaggio classico”, in Alfred Sisley. Poeta del impressionismo, Ferrara, 2002, pp. 77-95.
(5) Mary Anne Stevens, „Declino artistico o impressionismo maturo? Gli ultimi due decenni di Alfred Sisley”, Idem, pp. 112-114.
