Al. I. Cuza: tentaţiile unei domnii autoritare
Format în mediile politice occidentale de la jumătatea secolului al-XIX-lea, Al.I.Cuza avea să devină la puţină vreme după sfârşitul revoluţiei de la 1848, una din figurile centrale ale elitei politice româneşti pentru care, realizarea Unirii Principatelor Române era cel mai important obiectiv politic. Cu destule semne de întrebare legate de rapida lui ascensiune în cariera militară dar şi în privinţa reîntoarcerii sale în ţară la puţin timp după revoluţia din 1848, biografia lui Al.I.Cuza a stârnit interesul unui număr impresionant de istorici. Unul din aspectele rămase încă neelucidate este cu siguranţă acela legat de identificarea cu precizie a naturii regimului politic pe care cel denumit „domnitorul Unirii” l-a instaurat şi patronat.
Apartenenţa lui Al.I.Cuza la grupul tinerilor revoluţionari români de la jumătatea secolului al XIX-lea, dincolo de anumite calcule politice, a avut un important rol în alegerea sa ca şef al statului român. Chiar dacă nota de provizorat a domniei lui Al.I.Cuza era lesne sesizabilă din declaraţii precum cea formulată chiar de el către guvernele Puterilor Garante la 25 ianuarie 1859 (1) sau din avertismentele date de unii lideri conservatori (2), existau destule premise pentru ca susţinătorii săi să spere la imprimarea unei amprente liberale noii guvernări.
Privind evoluţia domniei lui Al.I. Cuza în ansamblul ei, apare o întrebare legitimă cu privire la cauzele dispariţiei treptate a entuziasmului existent, la începutul domniei, atât la nivelul populaţiei dar şi a unei bune părţi a clasei politice, faţă de cel ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 ca domnitor. Pentru liberali, semne de îndoială în privinţa modului în care intenţiona noul şef al statului să conducă, aveau să apară chiar din toamna lui 1859. După dovezile de susţinere publică pe care le arătaseră (3), radicalii din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti nu se aşteptau ca rostirea unor critici la adresa ministrului de interne şi a primului ministru N. Creţulescu să fie urmate de suspendarea unor ziare precum „Românul” şi „Nichipercea”.
Acceptarea de către Cuza a restrângerii libertăţii presei şi dizolvarea Adunării legiuitoare, erau urmate în toamna aceluiaşi an 1859, de intervenţia în forţă a poliţiei şi arestarea participanţilor la un miting al opoziţiei (4). În ciuda unor asemenea acţiuni politice cel puţin derutante pentru cineva care ar intenţiona să depisteze natura regimului politic pe care Cuza îl dorea în Principatele Române la începutul mandatului său, grupările politice reformiste din jurul lui I.C. Brătianu, Nicolae Golescu ş.a. încearcă să-i ofere pe mai departe întregul lor sprijin. Neluarea rapidă a unei opţiuni şi schimbările repetate de guvern, multe dintre ele stimulate chiar de Cuza (5), aveau să ducă treptat la o izolare a domnitorului pe eşicherul plitic.
Mişcarea surprinzătoare privind nominalizarea, la 24 ianuarie 1859 a lui Barbu Catargiu, unul din cei mai importanţi lideri conservatori, ca şef al primului guvern unificat, o anumită ezitare în privinţa adoptării unei legi rurale moderne (6), dublată de extinderea unei legi restrictive a presei în Ţara Românească (la 23 martie 1862) (7) erau pentru reprezentanţii „stângii” noi dovezi ale faptului că regimul nu era dispus să accepte viziunea lor asupra reformelor. Prezenţa celor din urmă în cadrul alianţei ce se va forma la jumătatea anului 1862, cunoscută sub denumirea de „monstruoasa coaliţie” avea să aibă loc după noi acţiuni publice de susţinere a lui Al.I. Cuza (8) preocupat însă mai puţin de receptarea unor semnale pe care aceştia le transmit în permanenţă şi mai mult de încercarea eşuată de a guverna deasupra grupărilor politice existente.
O asemenea încercare politică era greu de acceptat de către liberali, în condiţiile în care angajamentele şi demersurile lor politice erau în această perioadă pentru o reformă electorală, independenţa magistraturii, organizarea educaţiei şi instrucţiei publice etc. (9). Lipsa unei reacţii din partea monarhului faţă de aceste proiecte şi încercarea de a-şi forma un partid din oameni consideraţi lipsiţi de credibilitate şi autoritate morală în ţară (10) erau apreciate ca fiind motive suficiente pentru un divorţ politic.
Criticile venite din partea opoziţiei (11) cu privire la maniera personală de a conduce statul român (12) erau urmate de sfaturile insistente ale unor susţinători precum C. Negri, care încercau să-l convingă de necesitatea realizării unei lovituri de stat care să îi permită apoi formarea unei adunări legislative, aleasă pe alte criterii decât cele în care censul jucase rolul covârşitor (13). Eşecul guvernării lui N.Creţulescu, un alt susţinător al trecerii la un regim autoritar, avea să reprezinte pentru Cuza argumentul final în privinţa necesităţii unei lovituri de stat.
Optând la 2 mai 1864, ca modalitate de rezolvare a crizei politice ce dăinuia deja de ceva timp, pentru o lovitură de stat, Alexandru Ioan Cuza (14) contribuia nu doar la o consolidare a opoziţiei (15) ci şi la o accentuare a crizei. Chiar dacă lovitura de stat a fost urmată de aplicarea unui şir întreg de reforme binecunoscute, cu efecte pozitive în timp, consecinţele imediate au constat într-o radicalizare a disputelor politice ajungându-se până la punctul în care decizia politică menţionată deja a domnitorului să fie prezentată ca un act politic ai cărui beneficiari erau doar moldovenii (16). Surprinzător avea să fie pentru perioada următoare faptul că după un moment precum cel din vara anului 1864, domnitorul avea să fie mai degrabă îngăduitor cu adversarii săi politici decât autoritar. Astfel, chiar dacă unii contemporani precum Eugeniu Carada, sau N. Rosetti Bălănescu, (17) vorbeau despre implicarea guvernului în declanşarea acţiunii din 3 august 1865, devenită una de contestare la adresa şefului statului, ea ar fi fost o bună ocazie pentru reţinerea pe termen lung a unor lideri ai opoziţiei.
Acest fapt nu s-a întâmplat deşi unul din liderii monstruoasei coaliţii, I.C.Brătianu fusese arestat la 2 august (18) pentru o scurtă perioadă de timp. Eliberarea rapidă a celor arestaţi în noaptea de 3 august, nu avea să contribuie la o liniştire a stării de spirit din ţară (19) şi nici la obţinerea unei susţineri din partea Franţei, cea care jucase vreme de câţiva ani rolul de protector al României, motiv pentru care Cuza anunţa în mod public la sfârşitul lunii octombrie disponibilitatea sa de a abdica (20).
Din acel moment, schimbarea şefului statului nu devenea decât o chestiune de timp iar lipsa lui de reacţie faţă de pregătirile opoziţiei reunite la Ion Ghica, C.A. Rosetti sau I. Cantacuzino (21) era poate şi o conştientizare a situaţiei dificile nu doar politice dar şi economice (22) în care se afla întreaga ţară, în faţa căreia nu mai găsea nici el rezolvare. Inevitabilul avea să se producă în dimineaţa zilei de 11 februarie.
Lunile ce au urmat momentului abdicării aveau să aducă o dinamică sporită vieţii politice româneşti, preocupată să explice şi mediului politic extern faptul că tendinţele de autoritate ale domnitorului contribuiseră la îndepărtarea lui (23) dar şi să clarifice prin statuarea în Constituţie câteva principii considerate a fi fost încălcate de către Al. I. Cuza. Libertatea presei, a întrunirilor, separarea puterilor sau problema gărzii naţionale erau pe larg dezbătute în Parlament dar şi în ziarele epocii (24).
Cuza reuşea în felul acesta să rămână în atenţia opiniei publice româneşti, nu doar prin reformele iniţiate în anii săi de domnie ci şi prin maniera personală în care înţelesese să conducă statul român ce atrăgea critici serioase din partea diverşilor competitori politici chiar şi după abdicare (25). Departe de a fi fost un dictator aşa cum fusese acuzat chiar în epocă, Al. I. Cuza încercase într-o perioadă în care libertăţile erau clamate cu multă forţă, să îşi impună propria viziune asupra vieţii politice româneşti şi a reformelor pe care aceasta le aştepta.
