Al Doilea Război Balcanic: Un preludiu victorios, dar nefast pentru România, al Marelui Război

„Intrarea noastră în acţiune a fost deci cu totul justificată. Ea a fost totuşi pentru noi o mare nenorocire, fiindcă sarcina de îndeplinit a fost prea uşoară şi ne-a întărit în obiceiurile noastre de a trata toate lucrurile cu uşurinţă. Dacă n-ar fi fost holera, Campania noastră din 1913 ar fi fost o simplă plimbare, căci n-am avut prilejul să dăm o singură luptă. Holera ne-a secerat multă lume şi ne-a dovedit că serviciile noastre sanitare erau nule. Am rămas însă cu iluzia că avem o armată. Câteva lupte ne-ar fi dovedit că şi armata era în halul serviciului sanitar. Dar fiindcă această dovadă nu s-a făcut şi fiindcă uşurateci şi lăudăroşi cum suntem ne-am fălit peste orice măsură cu imaginare succese militare, am rămas după Campania din Bulgaria cu credinţa că avem o armată bine înzestrată, bine organizată şi condusă. Această încredere ne-a cam închis ochii şi cei trei ani disponibili până la intrarea noastră în Războiul Mondial nu am făcut ce trebuia pentru a ne pune la înălţimea circumstanţelor şi a celorlalte armate beligerante”.

Aceasta este mărturia omului politic Constantin Argetoianu, cel care, în 1913, la 42 de ani, părăsea un călduţ post diplomatic pentru a se înrola în armata română care trecea Dunărea, intrând, astfel, în ceea ce istoria a consemnat a fi Al Doilea Război Balcanic. Un conflict atipic, considerat de mulţi contemporani în mărturiile lăsate ca fiind mai degrabă o „plimbare” a armatei române prin Bulgaria decât o campanie militară în adevăratul sens al cuvântului. Cea care, aşa cum o spune şi Argetoianu, a reuşit să ascundă tarele şi neputinţele unei armate care avea să redescopere peste numai trei ani grozăviile Marelui Război, o primă confruntare mondială sub semnul devastator impus de prefacerile aduse de revoluţia industrială.

Argetoianu face şi un necruţător rechizitoriu clasei politice şi, implicit, regelui Carol I, care şi-ar fi asigurat tihna politică prin manevrarea rotativei guvernamentale (alternanţa la putere a Partidelor Naţional Liberal şi Conservator), dispreţuind orice preocupări pentru înzestrarea şi dotarea corespunzătoare a armatei române:„În ajunul mobilizării, nimeni, dar absolut nimeni nu s-a ocupat de armamentul şi de echipamentul nostru;nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă armata noastră va fi în stare să facă faţă unui adversar serios;nimeni nu s-a preocupat despre stările sanitare din Bulgaria, despre posibilitatea unei molipsiri a trupelor şi despre combaterea ei. Toată lumea politică se ocupa de combinaţii ministeriale. Citiţi «Însemnările» lui Marghiloman;nu veţi găsi o singură dată grija operaţiunilor proiectate peste Dunăre, dar la fiecare rând preocuparea despre ce gândeşte Take Ionescu, despre ce vrea Nicu Filipescu sau cere Ionel Brătianu. Se va face sau nu un Guvern naţional? Câte portofolii s-ar putea da liberalilor? Fi-va Maiorescu mai mult influenţat de Take sau de Marghiloman? Rezista-va Regelui? Iată marile probleme care preocupau nu numai guvernanţii, dar şi opoziţia şi lumea întreagă. De ce urma să se întâmple peste Dunăre nu se sinchisea nimeni”.

„De ce să ne muncim şi să cheltuim prea mult?”

Adevărul este că marile momente care jalonează crearea şi consolidarea statului român modern nu au fost cu necesitate rezultatul efortului militar. Unirea din ianuarie 1859 era o consecinţă a celebrei politici a „faptului împlinit” şi a unui context internaţional favorabil, iar Independenţa, deşi armata română se jertfise în luptele de la sud de Dunăre, nu se câştigase pe câmpul de luptă, ci la masa verde a păcii, unde marile puteri nu arătaseră nici simpatie, nici înţelegere faţă de doleanţele româneşti. Astfel s-a creat convingerea că destinul României se decide printr-o diplomaţie abilă, activă, şi nu printr-o consolidare a puterii armate. Starea şi dotarea armatei române reveneau în discursul politicienilor cel mult ca pretext în lupta împotriva adversarilor politici. După încheierea Tratatului secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria (1883), pentru regele Carol I, armata română în timp de război urma să fie doar o anexă a trupelor austro-germane. În memoriile sale, liderul liberal I.G. Duca încerca să-şi explice dezinteresul manifest al regelui Carol faţă de armata română, după 1883. Acesta, spune Duca, „nu privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În caz de război menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea îndeplini această funcţiune, armata noastră răspundea dorinţelor lui. De ce să ne muncim şi să cheltuim prea mult? În ziua hotărâtoare salvarea va veni tot de la ofiţerii germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armamentul şi muniţiile pe care germanii ni le vor trimite”.

Gheorghe Tătărescu participă, ca sublocotenent în rezervă, la campania armatei române în Bulgaria, în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic (iulie 1913). El va reflecta asupra organizării şi înzestrării armatei române, precum şi asupra pregătirii profesionale şi stării de spirit pe care le constatase la corpul de cadre, cu prilejul experienţei sale, într-un studiu intitulat Relele organice ale armatei noastre, primul său text politic important şi, deopotrivă, o interesantă cercetare de sociologie militară.

El considera că, dacă după 1877-1878, guvernul liberal şi-a dat seama de rolul important al armatei, preocupându-se de reorganizarea şi întărirea acesteia, perioada cuprinsă între anii 1888-1908 (liberalul Tătărescu incrimina, stabilind acest interval de timp, guvernările conservatoare!) este caracterizată printr-o „indiferenţă aproape totală a celor care aveau frânele conducerii şi, deci, şi datoria de a supraveghea progresele forţei noastre armate”. Şi Tătărescu era convins, întocmai ca I.G. Duca, că semnarea la Viena a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care a aderat şi Germania (octombrie 1883), a oferit o „impresie de siguranţă” care a făcut ca preocupările guvernelor ce s-au succedat la conducerea statului „să se îndrepte spre alte orizonturi decât spre acelea ale câmpurilor de instrucţie”. Chiar şi modestele realizări constituiau „un minimum necesar fără de care orice armată ar fi socotită ca inexistentă”.

Ofiţerii, văzuţi ca nişte „brute”, „târâie-sabie”, „inutilităţi necesare”

Analizând criza corpului ofiţeresc, Gh. Tătărescu ajungea la concluzia că salariile necorespunzătoare şi desconsiderarea faţă de cariera militară fac din aceasta o „carieră de al doilea ordin”. Situaţia materială a tinerilor sublocotenenţi era destul de dificilă, de vreme ce ei primeau„un salariu mai redus decât acela al unui zidar, plătit cu 9-10 franci pe zi”, datoriile contractate fiind „o molimă care bântuie cu furie”;percepţia corpului de ofiţeri în societate nu era tocmai măgulitoare, căci, spune Tătărescu, ei sunt „nişte «brute» pentru intelectuali, nişte «târâie-sabie» pentru burghezi şi nişte «inutilităţi necesare» pentru restul societăţii”.La toate acestea, se adăuga ceea ce omul politic liberal aprecia a fi „procesul de descompunere sufletească” întâlnit la aceia care, deşi porneau cu entuziasm în cariera militară, constatau că „uneori se reuşeşte şi altfel decât graţie muncii şi jertfelor şi că, în societate, se pricopseşte lumea fără osteneală şi fără ideal”.De ce ne-ar mai mira atunci că însuşi liderul Partidului Naţional Liberal, Dimitrie A. Sturdza, obişnuia să spună că „armata nu rentează”?

Cum să te îngrijoreze o campanie militară împotriva Bulgariei?

Dincolo de aspectele politice şi de atitudinea societăţii româneşti faţa de armată trebuie să întregim acest tablou nefericit cu informaţiile de care beneficiau factorii de decizie militară (şi, implicit, politică) referitoare la evenimentele care inflamaseră Balcanii. Locotenent-colonelul Gh.A. Dabija, viitorul general, un personaj cu o strălucită carieră militară şi, în egală măsură, un intelectual de cea mai bună calitate, era ataşatul militar al României în Bulgaria încă din 1910, în sarcina sa intrând şi obligaţia de a urmări cu atenţie evenimentele petrecute la sud de Dunăre şi confruntările militare care opuseseră ţările Alianţei Balcanice (Muntenegru, Bulgaria, Serbia, Grecia) Imperiului Otoman.

La începutul anului 1914, Dabija publică un studiu intitulat „Răsboiul bulgaro-turc din anul 1912-1913”, în care reia (o spune pe şleau, de altminteri!) rapoarte pe care le înaintase Ministerului de Război în calitate de ataşat militar, arătând numeroasele neajunsuri în dotarea şi instruirea armatei bulgare. „Instrucţia generală a armatei nu este solidă– afirmă Dabija – aceasta datorită micilor efective, slabei încadrări şi faptului că manevrele nu au loc în fiecare an. (...) Comandamentul superior al armatei se poate spune că nu era destul de bine pregătit. Se poate afirma că infanteria este bună, cavaleria slabă, artileria mediocră, comandamentul nepregătit. Aceasta este armata bulgară pe care am cunoscut-o de la 1910 (lucru ce am raportat încă de atunci) şi aceasta este armata cu care a intrat Bulgaria în campanie, valoarea ei depinde mai mult de caracterul naţiunii, de forţa fizică a elementelor ce o compun şi de spiritul ei. Şi asupra acestei chestiuni războiul bulgaro-turc mi-a dat perfectă dreptate”.Aşadar, o armată slabă, motivată mai degrabă de forţa elementului naţional mobilizat (soldaţii provenind, ca şi în cazul României, eminamente din lumea rurală). Ar fi fost dificil, vă puteţi cu uşurinţă imagina, judecând prin prisma mărturiilor furnizate de Constantin Argetioanu, să fii îngrijorat de o eventuală campanie militară împotriva Bulgariei, în condiţiile în care însuşi ataşatul militar român la Sofia oferea o asemenea evaluare!

„Soldatul bulgar nu mai voia să se bată”

Să mai adăugăm că armata română intră în Bulgaria, în vara anului 1913, în condiţiile în care populaţia de la sud de Dunăre era deja sătulă de război şi mult mai îngrijorată de soarta pământului şi a recoltelor. O spune Nicolae Iorga, îmbrăcat şi el în uniformă militară (una ad-hoc făcută, aşa cum o descrie ironic Constantin Argetoianu:„tunica i se închidea cu greu, iar pantalonii, prea scurţi, îi scăpau întruna din carâmbii cizmelor stinghere cu care o soartă nemiloasă nu-i lăsa să se împreune”) şi trimis alături de trupe să ţină conferinţe mobilizatoare. „Pretutindeni, soldaţii bulgari, ţărani, preocupaţi de încă o recoltă în primejdie de a fi pierdută pe câmp, lepădau armele, spre indignarea ofiţerilor, neputincioşi”, îşi aminteşte istoricul. De altminteri, chiar episodul eroic, îndelung povestit apoi de participanţii la război, al capturării unei divizii bulgare, comandate de generalul Sirakov, se datora urmăririi călare de către trupele colonelului Greceanu a ofiţerilor bulgari care fugeau spre Sofia, în vreme ce soldaţii bulgari se răsculaseră împotriva comandanţilor şi abia aşteptau să se întoarcă acasă. Ofiţerii bulgari luaţi în captivitate vorbeau de un război mult prea mare pentru Bulgaria şi de ruina ţării:„Totul s-a ruinat la noi:întreaga viaţă economică s-a oprit. Trebuie s-o sfârşim”.

„Soldatul bulgar nu mai voia să se bată”, îşi aminteşte şi Constantin Argetoianu. „Nu-i mai putea ţine nimeni pe front. Voiau să se întoarcă acasă. După ce am trecut Dunărea între Rahova şi Orhanie veneau pâlcuri-pâlcuri, fără arme, foarte bine îmbrăcaţi şi încălţaţi, cu merinde (nu se plângeau de aprovizionare) şi se predau. Nu mai voiau să audă de război şi nimic pe lume nu i-ar fi putut readuce pe front”.

Prinţul moştenitor Ferdinand:„Trupele noastre sunt în relaţii foarte prietenoase cu populaţia”

Avocatul Constantin V. Obedeanu, mobilizat cu gradul de locotenent la Regimentul 10 Artilerie, descrie întâlnirea cu populaţia de la sud de Dunăre:„Când opream trupa pentru odihnă, în dreptul satului, şi descălecam, intram de multe ori în vorbă cu bulgarii. Ne spuneau:«Voi aţi venit să faceţi pace, să vă ajute Dumnezeu!» «Ah! Daneff, Daneff!(prim-ministrul bulgar Stoian Danev, n.n.) Numai el a făcut tot acest bucluc»”.

O situaţie asemănătoare privind comportamentul populaţiei din sudul Dunării faţă de trupele române prezintă şi prinţul moştenitor Ferdinand, comandantul de căpetenie al armatei de operaţii ce a acţionat în Bulgaria, care îl informează pe fratele său, Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, printr-o scrisoare expediată din Plevna, de la sediul Cartierului General, la sfârşitul lunii iulie a anului 1913, că se află „într-un război fără lupte, căci Bulgaria ezită. Este o campanie mai mult politică decât militară şi, prin urmare, trupele noastre sunt în relaţii foarte prietenoase cu populaţia”. Este neîndoios că Ferdinand nu-şi putea propune ca într-o epistolă confidenţială adresată unei rude atât de apropiate să cosmetizeze în vreun fel realitatea câmpului de luptă.

„Trupa mânca de două ori pe zi şi de trei ori câteodată supă cu carne şi legume proaspete”

Până la întâlnirea inamicului redutabil cu care aveau să se confrunte trupele române, producând mai bine de 1.000 de pierderi – am numit aici holera, fireşte! –, să urmărim câteva secvenţe de campanie descrise de acelaşi locotenent de rezervă Constantin Obedeanu, mobilizat la Regimentul 10 Artilerie, pentru a înţelege de ce armata română s-a înapoiat de pe front aureolată de o victorie pe care, de fapt, nu o câştigase printr-o confruntare militară autentică, oprită fiind în ofensiva sa încă înainte să atingă Sofia. „A doua zi pe la 6 plecam– îşi aminteşte Obedeanu părăsirea unui bivuac, într-o dimineaţă – când pe fiecare ofiţer îl vedeai cu câte un baston de ciocolată în mână, care ţinea loc de altă hrană a dimineţii”. În apropiere de Cerveni-Breg, un nou bivuac:„Nouă, ofiţerilor, ni s-a dat voie să stăm în cantonamente, fiecare ne-am găsit gazde destul de bune la casele sătenilor bulgari. Aceştia ne-au primit foarte bine, dându-ne camerele lor, având şi paturi unele din ele. Aprovizionarea oamenilor şi a cailor se făcea în condiţiunile cele mai bune. Furajul se cumpăra cu bani gata de pe loc şi bulgarii erau foarte mulţumiţi că-şi desfac marfa în cantităţi atât de considerabile(aşadar, o aprovizionare nu printr-o organizare minunată a intendenţei armatei române, ci prin achiziţii directe din localitatea bulgărească!, n.n.). Alimente iarăşi se găseau suficient. Prin împrejurimi găseam zarzavat de tot felul. Pui, ouă, vite mari se cumpărau zilnic, aşa că ne aprovizionam singuri cu bani şi atât trupa, cât şi ofiţerii aveam mâncare foarte bună şi îndestulătoare. În Cerveni-Breg se găseau rachiu, vin, rom, cognac şi ceva ape minerale. (...) Tot timpul în Bulgaria ne-am aprovizionat pe loc, am găsit cu bani mai toate alimentele, le plăteam uneori mai scump, dar aveam. Ouăle le plăteam 15 la franc, pui 2 lei perechea şi 1, 50 zarzavatul. Vitele cornute de la 40 la 60. Fânul era ieftin şi de calitate foarte bună, aşa că şi caii erau bine hrăniţi şi graşi. Trupa mânca de două ori pe zi şi de trei ori câteodată supă cu carne şi legume proaspete. Pâinea o aveam de la aprovizionarea armatei noastre la început, apoi se cocea în cuptoare la Cerveni-Breg şi Teliş(adică nici aprovizionarea cu pâine prin serviciile de intendenţă ale armatei române nu mai era necesară!, n.n). La Teliş era o cantină cu tot felul de conserve, compoturi, vinuri, brânzeturi pentru ofiţeri”. Nu-i aşa că viaţa unui ofiţer pe front poate fi de-a dreptul o frumoasă şi îndestulătoare excursie? Aceasta era şi convingerea pe care o căpătase tânărul jurist Obedeanu, locotenent în rezervă. Deplânge marşurile lungi (!), obositoare, dar este convins, dincolo de „ceva lipsuri şi neajunsuri, pe ici pe colo, naturale într-o campanie”, că „acţiunea generală a întregii noastre armate în această campanie a fost admirabilă, ea a meritat cu drept cuvânt lauda şi admiraţiunea întregii Europe. Fără vărsare de sânge, ţara a dobândit numai prin mobilizarea generală a armatei şi prin modul operaţiunii ei, satisfacţiune, atrăgându-şi stimă şi respect din partea tuturor statelor mari”. A fost suficient ca armata „să se mişte”, spune încrezător Obedeanu, pentru ca „preponderenţa, puterea şi superioritatea acestei ţări să se afirme”. Cine ar mai fi putut sta în calea unei armate atât de brave?

Bolnavii de holeră, transportaţi către spital în carele de pâine

Epidemia de holeră şi felul în care a fost gestionată situaţia sanitară a armatei nu i-au tulburat pe oamenii politici şi nici pe factorii de decizie militară. „Despre holeră nimeni nu vorbea, nimeni nu ştia nimic– scrie Constantin Argetoianu. Înaltul nostru Comandament nu era informat despre prezenţa ei în Bulgaria, aşa încât nicio măsură nu se luase, nicio instrucţiune nu se dăduse trupelor cu privire la periculoasa molimă”.Lipsiţi de o minimă educaţie sanitară, comportamentul celor confruntaţi cu holera se dovedea cu desăvârşire iresponsabil:„Luam masa de amiază la popota Corpului de Armată– îşi aminteşte Argetoianu, când iată că se iveşte pe şoseaua vecină un lung şir de care şi din ele ieşeau numai vaiete. Generalul mă trimite să văd ce e. Erau bolnavi de holeră de la Divizia I, trimişi la spital şi îndesaţi în carele destinate să aducă pâine. «Să nu meargă carele goale», fu explicaţia care mi se dete! Dacă n-am fi văzut noi întâmplător convoiul, pâinea oamenilor era să fie transportată în carele spurcate prin dejecţiile holericilor! Şi se mai întrebau unii pentru ce molima se întinsese cu iuţeală uimitoare!”

Proasta rânduială în această privinţă şi nevoia găsirii unei rapide rezolvări a unei situaţii ce ameninţa întreaga armată mobilizată la sud de Dunăre au făcut ca profesorul Ion Cantacuzino să fie trimis pe front, cu gradul de locotenent în rezervă, pentru a lua toate măsurile profilactice necesare şi a administra vaccinurile antiholerice, subordonând, din ordinul regelui, pretinde Alexandru Marghiloman, spre hazul multora care asistau la lecţiile fondatorului şcolii româneşti de imunologie, generali şi colonei medici smeriţi pe care îi considera, spune Argetoianu, „dobitoci”. „Am avut norocul să dăm peste bulgari istoviţi printr-un prea lung război – prea lung pentru puterile lor – şi după experienţa noastră putem să o spunem, prin holeră (pe care au tăinuit-o cât au putut), căci altfel înregistram Turtucaia deja în 1913”, face o comparaţie Argetoianu cu ruşinoasa înfrângere din campania anului 1916. 

„România a pus în mişcare, în momentul nimerit, bine înzestrata, falnica ei armată”

Cu toate acestea, finalul conflictului militar a readus în prim-plan elogiile şi panegiricele care ridicau în slăvi performanţa armatei la sud de Dunăre. Generalul Alexandru Iarca le transmitea militarilor Corpului 3 Armată, prin ordin de zi, la 7 august 1913, că s-au dovedit a fi „mândria şi puterea ţării”, „ca mişcaţi de ceva magic”, întărindu-le convingerea că au dreptul „la toate onorurile şi la soarta cea mai bună”. Deputatul conservator Nicolae Titulescu, în răspunsul Camerei la Mesajul Tronului, în decembrie 1913, spunea că „România a pus în mişcare, în momentul nimerit, bine înzestrata, falnica ei armată care, prin avântul chemării sale, a reuşit să adauge la laurii vitejiei seculare, faima însuşirilor ei de pregătire, de disciplină şi de rezistenţă, care fac valoarea armatelor moderne”.

În acelaşi timp, Titu Maiorescu se împăuna cu o afirmaţie pe care o făcuse regele Carol în prezenţa lui Alexandru Marghiloman, potrivit căreia ar fi singurul vrednic să stea alături de figura luminoasă a lui Mihail Kogălniceanu, după modul în care gestionase în calitate de prim-ministru conflictul militar şi încheierea Păcii de la Bucureşti – şi era convins că articolul „Doi bătrâni”, ce stârnise oarecare vâlvă, în care era aşezat lângă suveran, fusese inspirat de la Palatul Regal.

Chiar şi în aceste circumstanţe triumfale, regele Carol I a ordonat totuşi o anchetă la Intendenţa armatei şi a decis ca aceasta să fie condusă de generalul Culcer şi un reprezentant al Curţii de Conturi. Au fost ordonate, de asemenea, şi alte anchete, unele vizând relaţiile dintre armata română şi civilii din regiunile aflate temporar sub ocupaţie, deoarece se înregistraseră cazuri izolate de jaf, violuri şi rechiziţii forţate. Generalul Alexandru Averescu însuşi a decis ca, înaintea retragerii trupelor din Bulgaria, să fie înregistrate toate plângerile populaţiei bulgare de autorităţile militare desemnate.

O „victorie” înşelătoare

Al Doilea Război Balcanic, printr-o victorie neaşteptată şi rapidă, a adormit multe conştiinţe şi a îngăduit factorilor de decizie politică şi militară să considere că armata română este pregătită pentru un conflict militar de anvergură. Ca întotdeauna în astfel de împrejurări, laurii victoriei ascund eşecurile, neajunsurile, neputinţele, ticăloşiile, corupţia şi incompetenţele, fără să îngăduie eforturi temeinice şi tenace de a le elimina. Ele aveau să iasă la lumină, cu uimire pentru cei mai mulţi, după numai trei ani, atunci când România decidea să intre, după doi ani de neutralitate, în Primul Război Mondial.

O spune şi Nicolae Iorga, sintetizând în câteva cuvinte starea de spirit care a cuprins societatea românească şi oamenii politici sub impactul euforic al victoriei:„Iar lumea dimprejur, văzând cât de uşor, aproape fără jertfe, «se merge la astre», reluă de îndată vechiul fel de a trăi, căutând să uite asigurarea bulgarilor că în cinci ani cel mult «şi noi vom veni la voi», fireşte cu alte procedee decât cele întrebuinţate în Bulgaria de armata noastră. Nicio reformă a unei armate, mai numeroase, mai ascultătoare şi mai entuziaste decât răspunzând cerinţelor tehnicii moderne nu va ocupa cei abia doi ani de linişte în care, sub apropiata cârmuire a lui Ion I. C. Brătianu trebuiau să se zămislească reformele.”

Mobilizarea Armatei Române

Au fost mobilizate 5 corpuri de armată, cu 15 divizii, 3 brigăzi mixte, 2 divizii de cavalerie şi o brigadă de cavalerie.

Armata de operaţii avea în compunere, la data mobilizării, 233 de batalioane, 93 de escadroane de cavalerie şi 170 de baterii, însumând 7.940 de ofiţeri şi 409.780 de subofiţeri, reangajaţi şi trupă.

În trupele şi serviciile de etape, la partea sedentară şi în trupele de zonă interioară au fost mobilizate 24 de batalioane (cu zece mai mult faţă de planificarea iniţială) şi 10 baterii, însumând ca efective 753 de ofiţeri şi 91.347 de militari de trupă.

Efectivele totale, cu completările de după mobilizare, au atins 8.693 de ofiţeri şi 501.127 de militari de trupă.

Armata mobilizată era insuficient încadrată, din pricina numărului scăzut de ofiţeri activi (4.091 dintr-un total de 8.693 în care intrau şi rezerviştii), necesarul fiind de peste 11.000. În unităţile de rezervişti, proporţia ofiţerilor activi era foarte scăzută. De asemenea, echipamentul s-a dovedit insuficient pentru marele număr de oameni sosiţi la mobilizare.