Anul 1913 a fost anul de glorie al diplomaţiei şi al armatei române. Participarea victorioasă la Al Doilea Război Balcanic a asigurat României poziţia mult-visată de către politicienii noştri, cea de putere regională, care şi-a impus obiectivele strategice şi politice la Conferinţa de pace de la Bucureşti:stăpânirea asupra Cadrilaterului şi recunoaşterea drepturilor culturale pentru aromâni. Pentru câteva săptămâni, Bucureştiul a devenit centrul lumii prin organizarea conferinţei de pace. Numele României s-a aflat de mai multe ori pe prima pagină a marilor ziare ale vremii, dar mai ales pe buzele politicienilor Europei. Cei mai mulţi lăudau intervenţia energică a României, în timp ce agenţii lor încercau să intervină pe lângă rege, prim-ministru sau alţi politicieni în favoarea intereselor lor sau ale protejaţilor lor. Beţia succesului României, atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic, a fost însă de scurtă durată şi nici măcar murăturile bulgarilor din Cadrilaterul anexat nu au reuşit să îi trezească la realitate pe politicienii români. O retrospectivă la un secol de la anul de glorie al României pe plan internaţional ne arată dimensiunea reală a succesului militar şi diplomatic din 1913.

În urma războiului ruso-turc din 1877, România, care până atunci fusese un stat autonom în Imperiul Otoman, a obţinut independenţa. Rolul ei în război de partea ruşilor i-a asigurat recunoaşterea independenţei pe plan internaţional, statut consfinţit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Rusia, pe de altă parte, a obţinut din partea turcilor teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele Dobrogea;şi apoi a procedat la un schimb cu România, care a primit Dobrogea pentru sudul Basarabiei.

Câteva scurte precizări sunt necesare:întreg teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, până la Marea Neagră, fusese ocupat de ruşi după războiului ruso-turc din 1806-1812. În urma războiului Crimeii, în 1856, Rusia retrocedase Imperiului Otoman sudul Basarabiei, care fusese realipit Moldovei. Iar în 1859 se realizase unirea Moldovei cu Ţara Românească. În 1878, România a dat Rusiei sudul Basarabiei, în schimbul Dobrogei – astfel că Rusia şi-a întregit teritoriul ocupat până la Prut şi Dunăre, iar România a dobândit un debuşeu la Marea Neagră.

Dobrogea şi Cadrilaterul, mărul discordiei dintre români şi bulgari

În 1878, majoritatea populaţiei din Dobrogea era turcă şi tătară, doar în proporţie redusă erau români, ruşi şi bulgari. Pentru a justifica drepturile României asupra teritoriului, discursul politic şi istoriografic românesc invocă efemera stăpânire a lui Mircea cel Bătrân în jurul anului 1400 în Dobrogea, un argument „istoric” din aceeaşi categorie cu invocarea stăpânirii maghiare în Transilvania de către iredentismul maghiar. Acelaşi discurs al drepturilor „istorice” asupra Dobrogei l-au avut şi bulgarii.

Tot în urma războiului din 1877, câştigat de armatele rusă şi română, o parte a teritoriilor turceşti de la sud de Dunăre au format Bulgaria, ca stat autonom supus Imperiului Otoman. Înainte de formarea Bulgariei moderne, mulţi lideri ai mişcării naţionale bulgare au fost sprijiniţi de către România în acţiunile lor antiotomane. De altfel, în secolul al XIX-lea, la nordul Dunării şi-au iniţiat şi dezvoltat lupta naţională multe grupări politice greceşti, bulgare, sârbeşti sau albaneze. Desigur, nu este meritul exclusiv al românilor în sprijinirea acestor mişcări naţionale, cât mai ales implicarea, nu tocmai dezinteresată, a Rusiei şi Austriei.

Politicienii din Bulgaria modernă de după 1878 au promovat în conştiinţa publică bulgară, prin presă şi cărţi, ideea că Dobrogea era pământ bulgăresc, care urma să fie revendicat (şi apoi inclus) în Bulgaria Mare. Discursul antiromânesc devenea mai puternic pe măsură ce Bulgaria se afirma pe plan internaţional, mai ales la începutul secolului al XX-lea, prin anexarea Rumeliei şi prin declararea independenţei. În manualele de tactică militară se ajunsese până la tratarea Dobrogei ca teritoriu din Bulgaria „încă nedezrobită”[1]. Semnificativă este dispunerea marilor unităţi militare bulgare în strategia statului major de la Sofia înainte de 1912, fiind mai multe divizii pe graniţa de nord-est, către România, decât pe graniţa cu Turcia[2]. Discursul bulgarilor era perceput ca o ameninţare directă la adresa României, care era oricum, încă din 1878, nemulţumită de trasarea graniţei. De pe atunci ceruse rectificarea graniţei prin includerea Silistrei şi a localităţilor din jur, locuite şi de populaţie românească. Treptat s-a conturat în discursul politic de la Bucureşti ideea rectificării graniţei de sud prin încorporarea unui teritoriu mai larg, de la Silistra până către Balcic, la Marea Neagră, din raţiuni strategice. Iar creşterea importanţei Bulgariei pe plan internaţional era percepută ca un pericol la statutul de putere regională al României, poziţie la care aspirase încă de la începutul domniei regelui Carol I.

În 1908, Bulgaria şi-a extins teritoriul prin anexarea Rumeliei de la otomani, devenind astfel un stat cu un teritoriu, populaţie şi forţă militară care au cointeresat anumite puteri europene, ceea ce era privit cu îngrijorare la Bucureşti. Pe măsură ce se întrevedea posibilitatea unor schimbări teritoriale în sudul Balcanilor în favoarea Bulgariei, discursul românesc se reformulează prin adoptarea sintagmei compensaţiilor teritoriale. Extinderea Bulgariei trebuia compensată prin anexarea Dobrogei de Sud, cunoscută şi sub numele de Cadrilater, care ar fi trebuit să garanteze apărarea Dobrogei româneşti. De fapt, vechile pretenţii faţă de sudul Dobrogei sunt cosmetizate de către politicienii români în funcţie de evoluţiile politice pe plan internaţional. Iar succesul militar al Bulgariei în Primul Război Balcanic a îngrijorat serios guvernul de la Bucureşti, care dorea o bucată compensatorie din curcanul turcesc.

Chestiunea aromânilor din Imperiul Otoman, între politică naţională şi obiectiv strategic

Izvoarele bizantine şi apoi cele otomane atestă încă din Evul Mediu existenţa vlahilor în sudul Dunării până în Munţii Pindului şi până pe coasta Mării Adriatice. Vlahii din centrul Peninsulei Balcanice sunt cunoscuţi publicului românesc mai mult sub numele de aromâni. Ocupaţia preponderentă a vlahilor era păstoritul, doar o parte dintre ei implicându-se, începând cu secolul al XVII-lea, în comerţ. Atât păstoritul, cât şi comerţul i-au adus pe vlahii balcanici în contact cu românii nord-dunăreni. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir au remarcat că ei vorbesc aceeaşi limbă ca moldovenii, însă „mai stricată”, adică cu regionalisme specifice şi cu influenţe greceşti. În secolul al XVIII-lea, aromânii au dezvoltat comerţul internaţional dintre Imperiul Otoman şi centrul Europei şi, astfel, oraşul Moscopole, azi doar un sat din sudul Albaniei, a fost pentru câteva decenii al doilea oraş ca populaţie din Balcani (peste 30.000 locuitori). Dezvoltarea economică rapidă a determinat nu numai o intensă activitate culturală, prin construirea de biserici cu arhitectură şi pictură impresionante, prin funcţionarea unei tipografii, singura din Balcani în afara capitalei otomane, şi prin înfiinţarea Noii Academii, dar a atras şi interesul vecinilor turci şi albanezi. Jefuirea şi distrugerea oraşului Moscopole în 1769 a provocat un exod al populaţiei aromâne, mai ales către Imperiul Habsburgic, unde au continuat să-şi dezvolte afacerile. Contactele cu românii nord-dunăreni au devenit mai dese, mai ales că unii aromâni s-au stabilit nu numai în Transilvania, dar chiar şi în Ţara Românească. Negustorii aromâni frecventau piaţa Ţării Româneşti suficient de mult încât să conştientizeze că vorbesc aceeaşi limbă cu românii de aici. La cererea unui grup de negustori aromâni din Serres, în 1838, principele Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica, le-a dat un învăţător şi cărţi româneşti „cât au putut duce trei catâri”, fiind astfel înfiinţată prima şcoală românească printre aromâni, care a funcţionat până în 1845[3].

 În 1864, la cererea unor negustori aromâni, principele Alexandru Ioan Cuza a iniţiat organizarea şcolilor româneşti pentru aromâni. În aceeaşi perioadă s-a înfiinţat Societatea Culturală Macedo-română, formată iniţial din oameni de cultură şi politicieni români, unii cu ascendenţe aromâne. Toţi membrii fondatori ai acelei asociaţii culturale erau animaţi de ideea naţională, având ca scop deşteptarea sentimentelor naţionale româneşti printre aromâni. Proiectul s-a dezvoltat în deceniile următoare prin organizarea unei reţele şcolare româneşti în sudul Dunării, cu şcoli primare şi secundare, cu învăţători, profesori şi inspectori şcolari. Succesul reţelei şcolare româneşti s-a datorat activităţii lui Apostol Mărgărit, un adevărat „apostol” pentru aromâni, care, timp de câteva decenii, a promovat şcoala românească, pe care o considera drept singura soluţie împotriva grecizării aromânilor.

Bugetul de stat al României avea anual prevăzută suma necesară acestui proiect, perceput ca o necesitate naţională pentru păstrarea elementului românesc din Balcani. Treptat, statul român a intervenit şi în organizarea vieţii religioase a aromânilor, prin construirea de biserici, finanţarea preoţilor care susţineau liturghia în limba română şi prin promovarea unor proiecte de organizare autonomă într-un episcopat. Majoritatea cadrelor didactice erau aromâni formaţi în instituţiile de învăţământ din România, iar manualele şi predarea era în limba română. Acest proiect a avut ca rezultat formarea unei conştiinţe româneşti la o parte din populaţia aromână din Balcani. Foarte mulţi tineri care au ajuns să studieze în universităţile româneşti au rămas în România, contribuind la eşecul proiectelor culturale guvernamentale, potrivit cărora trebuia formată o elită intelectuală printre aromâni. De asemenea, mulţi aromâni care au emigrat în România au ajuns în poziţii politice sau administrative importante şi au contribuit la influenţarea opiniei publice româneşti în favoarea chestiunii aromânilor.

Guvernul român a intervenit pe plan diplomatic la Istanbul pentru recunoaşterea drepturilor culturale ale aromânilor. Ca urmare a demersurilor româneşti, în 1905, sultanul a recunoscut vlahii din Imperiul otoman ca minoritate naţională, ceea ce a declanşat represalii din partea grecilor. Multe sate aromâne au fost atacate, preoţii care slujeau româneşte au fost alungaţi din biserici, cărţile româneşti, arse, învăţătorii, bătuţi şi chiar omorâţi. Românii au fost sensibilizaţi de atrocităţile comise de greci împotriva aromânilor, iar între 1908 şi 1911 relaţiile diplomatice dintre România şi Grecia au fost întrerupte sub presiunea opiniei publice din cauza abuzurilor grecilor contra aromânilor.

Pe de altă parte, intervenţia statului român în favoarea aromânilor avea un caracter limitat. Niciodată guvernul român nu a intervenit în Serbia şi Bulgaria pentru vlahii din aceste state balcanice, mai ales pentru cei de pe Valea Timocului. În aceste condiţii, devine legitimă întrebarea dacă sprijinirea aromânilor era un obiectiv naţional, patriotic sau avea scopuri strategice pe termen lung. Cel puţin în faza iniţială a proiectelor culturale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost indubitabil un proiect naţional, de deşteptare a unei conştiinţe naţionale româneşti la aromânii din Balcani. Însă acutizarea relaţiilor României cu Bulgaria şi prefigurarea unor schimbări teritoriale în Balcani au generat evoluţia perspectivei politice asupra aromânilor. În preajma războaielor balcanice, politicianul Take Ionescu a declarat că problema drepturilor culturale ale aromânilor ar putea fi folosită ca monedă de schimb pentru atingerea obiectivelor strategice ale României, adică pentru obţinerea Cadrilaterului. Chiar dacă a fost o declaraţie singulară în discursul politic românesc, ea reflectă denaturarea în spirit „dâmboviţean” a unei idei naţionale generoase şi a pregătit moral sacrificarea chestiunii aromâne după 1913. Chiar şi astăzi discursul lui Take Ionescu, un politician de anvergură, cu un cuvânt greu în politica românească la începutul secolului XX, are efecte prin generalizarea vocii sale la nivelul întregii clase politice româneşti de către corifeii antiromânismului printre aromâni.

România trece la ameninţări directe de ocupare militară a Cadrilaterului

Încă din zorii Primului Război Balcanic, România şi-a anunţat intenţiile sale cu privire la Dobrogea de sud în cazul în care se vor schimba graniţele statelor balcanice. Cadrilaterul era tratat ca o compensaţie faţă de extinderea Bulgariei şi ca o răsplată din partea bulgarilor pentru neutralitate. Guvernul român aştepta ca Bulgaria să vină cu propunerea de a-i oferi cadou Cadrilaterul!

Foto:Armata română trece Dunărea sub privirile regelui Carol I

Puterile europene au încurajat pretenţiile teritoriale ale României faţă de Bulgaria. Chiar cu ocazia primului proiect de rezolvare a conflictului, la mijlocul lunii octombrie 1912, Rusia a condiţionat împărţirea Turciei europene între statele balcanice de o compensare pentru România prin rectificarea frontierelor Dobrogei, idee susţinută şi de Austro-Ungaria. De fapt, ambele puteri încercau să capteze bunăvoinţa Bucureştiului în sistemul internaţional de alianţe. Deşi făcea parte din alianţa Puterilor Centrale, alături de Germania şi Austro-Ungaria, obiectivele transilvănene ale guvernelor româneşti obligau diplomaţia românească să curteze şi să se lase curtată şi de puterile Antantei. Pe parcursul lunii decembrie 1912, la Londra, unde se desfăşura conferinţa de pace între statele balcanice şi Turcia, mediată de Marile Puteri, s-au derulat negocierile dintre România şi Bulgaria în privinţa Cadrilaterului. La un moment dat, guvernul român le propunea bulgarilor chiar şi sprijinul militar pentru cucerirea Adrianopolelui în schimbul Dobrogei de sud[4]. Bulgaria refuza categoric orice cedare teritorială, bucurându-se şi de o opinie favorabilă în presa europeană datorită rolului esenţial în războiul antiotoman. În ciuda presiunilor ruseşti şi italiene, guvernul de la Sofia a rămas pe aceeaşi poziţie şi, la finalul lunii decembrie, delegaţii români constatau eşecul negocierilor.

Asupra guvernului de la Bucureşti se exercita şi o presiune a opiniei publice româneşti în presă şi prin demonstraţii publice. Refuzul bulgarilor a determinat România să treacă la ameninţări directe de ocupare militară a Cadrilaterului. Erau doar declaraţii de forţă, fără ca să fie mobilizată armata. Însă ameninţarea românească şi refuzul medierii conflictului de către Marile Puteri au generat o atitudine ostilă României în capitalele europene, care au început să privească cu rezervă politica Bucureştiului. Intrarea armatei române în conflict împotriva Bulgariei ar fi complicat încheierea păcii în Balcani. Deja la Viena şi Sankt Petersburg se evalua mobilizarea în cazul în care România ar fi ocupat Cadrilaterul, existând pericolul unui război general[5]. Chiar şi ministrul englez de externe considera că un conflict militar româno-bulgar ar fi degenerat într-un război european[6]. Lovitura de stat din Turcia şi redeschiderea ostilităţilor între alianţa balcanică şi otomani i-au adus pe reprezentanţii Marilor Puteri de partea României, pentru a se evita deschiderea unui nou front în nordul Bulgariei. Sprijinirea revendicărilor teritoriale româneşti era condiţionată însă de neimplicarea militară a României. Bulgarii au acceptat doar să semneze un protocol cu partea română la Londra, în care erau consemnate poziţiile ambelor tabere, fără angajamente certe.

Între timp creştea presiunea opiniei publice în România, ceea ce l-a determinat pe regele Carol I chiar să semneze ordinul de mobilizare generală, care însă nu s-a aplicat în urma presiunilor Rusiei. În capitala rusă opinia publică era de partea bulgarilor datorită afinităţii slave. Au fost mai multe ameninţări din partea rusă împotriva unei intervenţii militare româneşti[7]. Şi celelate puteri au cerut insistent ambelor tabere să accepte medierea. În cele din urmă, guvernul român a fost de acord şi s-a organizat la Sankt Petersburg conferinţa ambasadorilor, între 1-26 aprilie 1913. În urma arbitrajului puterilor europene s-a semnat un protocol prin care Bulgaria ceda României Silistra, cu o graniţă la trei kilometri de oraş. România, deşi a acceptat Protocolul, era nemulţumită şi lăsa deschisă rectificarea viitoare a graniţelor. Prilejul i s-a oferit curând, odată cu declanşarea celui de-Al Doilea Război Balcanic şi cu mobilizarea armatei române.

Armata română trece cu fast în Bulgaria, iar automobile pline cu cucoane însoţesc până la graniţă coloanele militare

Bulgaria nu s-a înţeles cu Serbia şi Grecia în privinţa împărţirii teritoriilor cucerite din Imperiul Otoman, ceea ce a declanşat un război între foştii aliaţi. Bulgarii au fost prea siguri pe superioritatea lor militară, încurajaţi de succesul lor în Primul Război Balcanic. Ascensiunea politică şi militară a provocat o frenezie la Sofia, unde regele îşi pregătise chiar şi o coroană pentru a fi încoronat ţar în Constantinopol!

Strategii bulgari au uitat însă de interesele şi puterea militară ale vecinului lor nordic, cu care îşi disputau statutul de putere regională – România. Declanşarea celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost pretextul mult aşteptat de Bucureşti pentru a se implica militar în sudul Dunării. Opinia publică, politicienii, presa, regele – toată lumea dorea în ultimele luni să mobilizeze armata şi să arate lumii cine este o mare putere în Balcani. Dacă ar fi să cităm presa şi cărţile apărute la scurt timp după campania românească din 1913 în Bulgaria, am rămâne cu impresia unei campanii victorioase a unei armate româneşti bine organizate şi bine conduse. În general, cu excepţia perioadei comuniste, când această campanie era tratată ca singurul act imperialist, de cucerire a unor teritorii străine, al guvernării burghezo-moşiereşti din România, participarea noastră la cel de-Al Doilea Război Balcanic este tratată ca un succes militar indubitabil. Chiar vocile critice ale epocii respective au fost înăbuşite de ecoul victoriei româneşti în sudul Dunării. Cărţile de istorie recente păstrează acelaşi discurs triumfalist despre succesul militar românesc din 1913[8].

Atât presa, cât şi memoriile descriu entuziasmul cu care s-a făcut mobilizarea. Ofiţerii au fost însoţiţi până la Dunăre de familiile lor, în special de cucoanele care îşi etalau garderoba în automobilele ce încurcau coloanele armatei[9]. În ţară erau demonstraţii pentru sprijinirea mobilizării, în care se scandau lozinci împotriva Imperiului Austro-ungar. Mulţi soldaţi plecau la război convinşi că prin Bulgaria vor ajunge în Transilvania şi îi vor elibera pe românii de acolo. Probabil că această confuzie se datora slabelor cunoştinţe de geografie după învăţământul elementar obligatoriu, dar şi identificării de către opinia publică mai puţin informată a aromânilor din Balcani cu românii din Transilvania. Oricum, ideea a fost preluată de Nicolae Iorga, care, în acelaşi entuziasm al afirmării româneşti faţă de Marile Puteri, a scris că eliberarea românilor din Transilvania începe în războiul din Bulgaria.

Fastul trecerii trupelor române peste Dunăre a fost posibil datorită lipsei oricărei rezistenţe din partea bulgarilor. Politicienii de la Sofia ştiau că România nu va lua mai mult decât revendicase în ultimele luni, adică Dobrogea de sud şi nu era niciun pericol major din partea română. Mai ales că regele Carol I era recunoscut ca om de cuvânt. Din această cauză, bulgarii şi-au concentrat trupele pe fronturile contra grecilor şi sârbilor, însă au înregistrat înfrângeri dezastruoase. Pe lângă greşelile strategice, lipsa de entuziasm a soldaţilor bulgari de a lupta împotriva creştinilor a avut un rol major în pierderile teritoriale ale bulgarilor din Al Doilea Război Balcanic. Desigur că în propaganda bulgărească din şi după război principalul vinovat al dezastrului a fost România...

Războiul cu babele bulgăroaice, dar mai ales cu holera

În campania victorioasă din Balcani armata română nu a avut confruntări militare de anvergură. Cu excepţia unor focuri trase de trupe dezorganizate, bulgarii s-au predat în masă. Astfel că trupele româneşti au trecut repede peste Munţii Balcani şi s-au apropiat de Sofia, ceea ce i-a speriat suficient de tare pe bulgari pentru a cere armistiţiu şi apoi pace cu orice preţ. Nu le era frică bulgarilor de ocuparea militară a Sofiei, cât mai ales de efectele unei ocupaţii româneşti asupra oraşului şi, mai ales, de impactul unei asemenea ocupaţii asupra opiniei publice.

Încă din prima zi a campaniei la sudul Dunării, soldaţii români au fost mai preocupaţi de culturile de legume ale bulgarilor şi mai ales de găinile şi gâştele babelor. În ciuda intervenţiei ofiţerilor, jenaţi de comportamentul trupei, lupta soldaţilor români cu babele a continuat. După cum s-a remarcat în epocă, „ne-am bucurat din partea bulgarilor de prietenia soldaţilor şi de vrăjmăşia neîmpăcată a civililor”. Exasperaţi de jafurile românilor, câţiva civili au omorât la Vraţa nişte soldaţi, iar ca represalii au fost împuşcaţi 15 bulgari[10].

Principalul inamic al românilor în campania din Bulgaria a fost holera, al cărei succes s-a datorat incompetenţei factorilor decizionali din armată. Primul diagnostic de holeră l-au pus la Vraţa medici români cu experienţă în combaterea flagelului. Deşi a fost semnalat imediat cazul la structurile ierarhice imediat superioare, comandanţii militari au dat dovadă de o crasă incompetenţă:nu au luat nicio măsură imediată deoarece nu au fost informaţi oficial de existenţa holerei în Bulgaria. Serviciul de ambulanţă al armatei nu era deloc pregătit să facă faţă noului duşman. Coşurile cu medicamente din căruţele ambulanţelor conţineau chinină şi sare amară, digitală pentru cardiaci şi un medicament întrebuinţat la femei pentru oprirea hemoragiilor uterine! După cum remarca C. Argetoianu, mobilizat ca medic militar, era probabil „chestie de şperţ” a celor ce au făcut aprovizionarea!

La două zile de la primul diagnostic, holera s-a extins printre soldaţii români, în special în Orhanie. În ciuda avertizărilor medicilor, nu s-au luat decât târziu primele măsuri profilactice. Deja nu se mai poate invoca orgoliul comandanţilor militari care nu ascultau spusele medicilor rezervişti, pentru că unii au dat dovadă de prostie. Un medic a cerut interzicerea folosirii unei fântâni contaminate, dar un colonel a râs de el şi a băut ostentativ un pahar de apă. Peste trei zile a murit. În primele zile de holeră, în ciuda dimensiunii flagelului, nu s-a putut face nimic din punct de vedere curativ. Şcolile au fost transformate în spitale, în care bolnavii erau împărţiţi în cei cu diagnostic clar de holeră şi cei bănuiţi. Decesele erau atât de numeroase („mureau oamenii ca muştele”, după cum afirma un medic de campanie), încât în fiecare noapte erau transportaţi cu camionete şi îngropaţi în gropi comune, fără slujbă. La un moment dat s-a folosit pentru transportul morţilor căruţa cu care se aducea pâine pentru soldaţi, „ca să nu meargă carele goale”! Abia după opt zile de la declanşarea flagelului printre soldaţi a venit doctorul I. Cantacuzino cu serul necesar luptei împotriva periculosului duşman. Potrivit datelor oficiale ale epocii, s-au îmbolnăvit de holeră 11.586 de ostaşi, dintre care au murit 1.611, adică de peste zece ori faţă de cei ucişi în lupte.

Trei proiecte politice pentru aromâni, în funcţie de circumstanţe

Încă de la începutul Primului Război Balcanic aromânii au fost victimele armatelor învingătoare. Şcolile româneşti au fost închise, profesorii români bătuţi şi alungaţi, uneori chiar ucişi, la fel ca unii preoţi şi lideri locali aromâni. Atrocităţile grecilor sunt consemnate în zeci de documente din arhiva Ministerului de Externe al României:rapoarte consulare, declaraţii ale refugiaţilor, intervenţii pe lângă guvernul grec, dar şi în presa epocii (de exemplu, „Adevărul”, an XXVI, nr. 8401 din 1 februarie 1913, nr. 8501 din 15 mai 1913 etc.). Guvernul român a intervenit pe căi diplomatice la Atena împotriva acestor atrocităţi, a căutat soluţii pentru eliberarea liderilor aromâni din închisorile greceşti şi a acordat sprijin financiar refugiaţilor. În cadrul Ministerului de Externe era un funcţionar însărcinat special cu problemele aromânilor, M. Burghele[11].

În instrucţiunile ministrului de Externe român, Titu Maiorescu, către ministrul plenipotenţiar al României la Londra, cu privire la tratativele de pace, în decembrie 1912, primul punct privea chestiunea aromânilor:„la o eventuală participare a României la reuniunea Ambasadorilor veţi căuta a apăra, mai înainte de toate interesele Aromânilor”. Ambasadorul român era împuternicit să susţină două proiecte, probabil în funcţie de evoluţia negocierilor:„În acest sens poate fi vorba de o Macedonie şi de o Albanie autonomă, eventual de o Albanie cât mai mare”. Experienţa disputelor cu Grecia din anii anteriori l-a determinat pe ministru să îi atragă atenţia ambasadorului să insiste ca statele balcanice „şi îndeosebi Grecia” să recunoască şcolile şi bisericile aromânilor şi să permită înfiinţarea unui episcopat[12]. După cum se poate observa, încă de la început nu exista o strategie clară, ci erau doar nişte sugestii pe care ambasadorul trebuia să le adapteze în funcţie de evoluţia discuţiilor la conferinţă. Pe parcursul războaielor balcanice şi a negocierilor aferente deosebim trei proiecte politice pentru aromâni, care însă nu au fost urmate cu consecvenţă de guvernul român:crearea unui stat macedonian autonom, a unui stat albanezo-aromân şi compromisul recunoaşterii libertăţilor culturale pentru aromâni în noile graniţe ale statelor balcanice.

Înfiinţarea unui stat macedonean autonom, variantă de rezervă

În prima fază a înţelegerilor dintre bulgari şi sârbi, înainte de începerea războiului, fiecare îşi revendicase câte o fâşie din Macedonia, cea mai mare parte urmând să formeze un stat autonom, conform primelor propuneri ale Bulgariei. Grecia nu agrea această idee a autonomiei, deoarece o considera doar o etapă a unei viitoare anexări bulgăreşti[13]. La un moment dat, sub presiunea evenimentelor militare, propunerea Turciei pentru armistiţiu conţinea şi proiectul unei Macedonii autonome.

Liderii aromânilor stabiliţi în România, adunaţi în jurul Societăţii culturale macedo-române, au promovat conceptul „Macedonia macedonenilor”. În noiembrie 1912 s-a tipărit un memoriu în limba franceză intitulat „La Macédoine aux Macédoniens”, care, în esenţă, era un proiect politic de creare a unui stat macedonean autonom în sistem confederativ, în care fiecare etnie să aibe drepturi egale:„Dat fiindcă niciunul din statele limitrofe nu se poate întinde şi asigura dominaţia sa asupra unei părţi a Macedoniei fără a ignora şi călca în picioare drepturile evidente ale mai multor naţionalităţi de rasă şi religii diferite, ceea ce ar fi logic de făcut, ar fi renunţarea la orice spirit de cucerire şi dominare şi de a adopta pur şi simplu formula Macedonia macedonenilor”. Autorii au prezis, pe bună dreptate, că între aliaţii balcanici se va ivi curând un conflict pentru împărţirea Macedoniei[14].

Guvernul român a preluat proiectul înfiinţării unui stat macedonean autonom ca o variantă de rezervă. Cu ocazia unei recepţii diplomatice din 4 decembrie 1912, premierul Titu Maiorescu le-a prezentat diplomaţilor străini acreditaţi la Bucureşti interesul României pentru un stat albanez mare, fiind menţionată ca o eventualitate ideea unui stat macedonean:„eventual o Macedonie”. În discuţiile cu preşedintele Parlamentului bulgar susţinerea unui stat macedonean apare tot ca un proiect de rezervă:„dacă se va putea, şi o Macedonie autonomă”[15]. Proiectul statului macedonean, ca o soluţie pentru conservarea caracterului localităţilor aromâne, a fost abandonat de către guvernul român în condiţiile în care se duceau negocieri pentru aducerea pe tronul Albaniei a unui prinţ german înrudit cu casa regală a României. Totodată, ideea statului albanez se bucura de sprijinul Marilor Puteri, pe când cea a Macedoniei, nu.

În 1913, atentat în Parlamentul României

Societăţile culturale aromâne din România erau nemulţumite de inconsecvenţa şi lipsa de fermitate a guvernului de la Bucureşti în privinţa aromânilor şi a proiectului macedonean. În februarie-aprilie 1913, o delegaţie aromână formată din George Murnu, Iuliu Valaori şi Nicolae Papahagi, mandatată de Societatea culturală macedo-română, a efectuat un turneu în capitalele marilor puteri europene pentru a susţine cauza aromânilor, în condiţiile împărţirii Turciei europene între statele balcanice. Delegaţia urma să susţină proiectul politic al unui stat macedonean autonom, organizat după modelul Elveţiei în cantoane, unde fiecare etnie să se bucure de drepturi egale. Guvernul român a sprijinit acest demers, atât financiar, cât şi diplomatic, fără să angajeze însă în vreun fel statul român. Reprezentanţii diplomatici ai României i-au primit şi introdus pe fruntaşii aromâni la miniştrii de Externe din ţările vizitate. Chiar şi miniştrii europeni cu care s-a întâlnit delegaţia aromânilor au avut un discurs dublu.

Conştient de insuccesul delegaţiei aromânilor, George Murnu îşi varsă năduful pe România într-o scrisoare adresată fratelui său:„Noi am făcut tot ce am putut ca să salvăm pe ai noştri. Ideea noastră de a se crea o Macedonie autonomă e irealizabilă... Toţi ne-au spus că e prea târziu... dar ce putem face noi mai mult când nu avem la spatele nostru câteva sute de mii de baionete? De vină sunt cei din Bucureşti cari n-au ştiut pune chestia la vreme – vinovăţia lor o ştie azi şi o recunoaşte oricine. Că România a suferit o înfrângere din cele mai jalnice nu încape îndoială”[16].

Frustarea aromânilor din România faţă de acţiunile guvernului român era generalizată. Pe acelaşi val de nemulţumire se înscrie şi tentativa de asasinat din Parlamentul României. La începutul lunii aprilie 1913, un tânăr aromân, Năstase Hânciu, pentru a atrage atenţia politicienilor şi a opiniei publice asupra problemei aromâne, a tras cu revolverul asupra unui important politician, Take Ionescu, ministru de Interne, strigând „să se audă şi glasul macedonenilor”. Nu întâmplător atentatul l-a avut în vizor pe Take Ionescu. Într-o intervenţie în Parlament, acesta atrăgea atenţia asupra fragilităţii proiectului Macedoniei autonome din cauza riscului de apariţie a unor noi conflicte între etniile care locuiau acolo. Acelaşi politician susţinea că singurul sprijin viabil pe care îl poate acorda România aromânilor era obţinerea autonomiei şcolare şi bisericeşti, cu dreptul României de a finanţa aceste instituţii.

Nepotul reginei Elisabeta, pe tronul unui potenţial stat albanez

În pragul izbucnirii noului război balcanic, în iunie 1913, proiectul unui stat macedonean autonom a fost readus pe agenda diplomatică de către România, în ideea creării unui stat tampon, prin care se limita astfel creşterea teritorială a vreuneia dintre statele balcanice[17]. După începerea războiului, în primele proiecte de pace cu bulgarii, partea română intenţiona să propună un protocol cu privire la Macedonia. Negocierile au evoluat spre alte opţiuni, între care proiectul unui stat macedonean nu s-a mai regăsit nici ca soluţie politică pentru aromâni şi nici ca tampon faţă de expansiunea teritorială a statelor balcanice.

Proiectul albanez s-a bucurat de o mai mare susţinere din partea României deoarece beneficia de premise favorabile. România a susţinut activităţile culturale şi politice ale albanezilor la finele secolului al XIX-lea, în condiţiile în care la Bucureşti şi în alte oraşe existau comunităţi mari albaneze. De altfel, chiar la un congres organizat în Bucureşti în toamna anului 1912, albanezii au decis să îşi proclame cât mai curând posibil independenţa.

Pe fondul simpatiei de care se bucurau albanezii în România, a fost adoptată de către politicienii români şi unii fruntaşi aromâni ideea formării unui stat albanezo-aromân sau a cuprinderii aromânilor într-o Albanie mare în sistem confederativ. Proiectul a fost preluat de diplomaţia românească şi s-a bucurat de susţinerea bulgarilor în toamna anului 1912. Pentru bulgari, un stat albanez mai întins, care să fi cuprins şi teritoriile locuite de aromâni, ar fi înlăturat pretenţiile Greciei. Premierul român a prezentat ambasadorilor străini la Bucureşti, cu ocazia unei recepţii, „interesul României pentru o Albanie mare” cu scopul susţinerii aromânilor[18]. Guvernul român a fost motivat în sprijinirea proiectului unei Albanii mari de candidatura principelui german Wilhelm de Wied la tronul viitorului stat albanez. Principele era nepotul reginei României, Elisabeta. Înscăunarea lui ar fi crescut influenţa politică a României în Balcani. România a susţinut candidatura lui Wilhelm de Wied prin discuţii directe cu lideri albanezi, pe care i-a mituit, dar şi prin intervenţia reginei sau a regelui[19].

Maiorescu:„Ho! ho! Grecul obraznic”

Proiectul Albaniei mari, deşi s-a bucurat de susţinerea Italiei şi a Austro-Ungariei, nu a fost adoptat la masa negocierilor de la Londra. În condiţiile în care România s-a implicat în Al Doilea Război Balcanic, în care juca un rol important, pentru a-şi mări influenţa asupra Bucureştiului, Austro-Ungaria a cerut, fără succes, în 1 august 1913, cu ocazia unei întâlniri la Londra pe tema frontierelor sudice ale Albaniei, ca România să aibă posibilitatea de a proteja drepturile şi interesele aromânilor din Epir, în condiţiile în care acele aşezări au rămas Greciei.

Niciunul dintre proiectele politice pentru salvarea aromânilor – Macedonia autonomă sau statul albanezo-aromân – nu a avut succes, deoarece pentru guvernul de la Bucureşti chestiunea aromânilor a căpătat o importanţă secundară faţă de anexarea Cadrilaterului. S-a ajuns la o soluţie de compromis în chestiunea aromână, care a fost indusă, conştient sau nu, de către bulgari. Preşedintele Parlamentului bulgar, St. Danev, aflat la Bucureşti la 9 decembrie 1912, a preluat iniţiativa în timpul unui dineu oficial şi a oferit premierului român angajamentul Bulgariei că, în teritoriile care îi vor fi ei atribuite la încheierea păcii, aromânii vor avea „liberul exerciţiu al limbii în şcolile şi bisericile lor, cu un episcop român”[20]. Avansând această propunere, Danev spera că va reuşi să blocheze revendicările teritoriale româneşti în Dobrogea de Sud. Dar guvernul român nu era de acord atunci să facă acest compromis:drepturile culturale pentru aromâni contra rectificării graniţei. Lansată iniţial la un dineu, oferta bulgară a fost înregistrată ca o înţelegere între cele două guverne, atât cu ocazia protocolului dintre România şi Bulgaria semnat la Londra, cât şi în cel de la Sankt Petersburg.

Fiind atent la negocierile bulgaro-române, premierul grec Venizelos a propus aceeaşi soluţie încă din 28 decembrie 1912, când i-a promis la Londra ministrului român Take Ionescu că aromânii care vor reveni Greciei în urma tratatului de pace „se vor bucura pentru bisericile şi şcolile lor cel puţin de aceleaşi drepturi pe care le vor da şi bulgarii”[21]. În mai 1913, ambasadorul grec la Bucureşti curta România, în numele guvernului său, pentru o alianţă împotriva Bulgariei. Înainte însă de a formula această propunere, ambasadorul îl informează pe premierul român că Grecia le va da bisericilor şi şcolilor aromâne „deplina libertate a funcţiona în limba macedo-română”. Titu Maiorescu a cerut o declaraţie scrisă, ceea ce l-a deranjat pe premierul grec. Dacă România vrea o declaraţie scrisă, atunci să fie încheiată o înţelegere prin care guvernul de la Bucureşti se angaja că „drept contra-valoare” va admite şi va stărui pentru ca aromânii de pe ambele părţi ale Pindului să fie atribuiţi Greciei cu ocazia delimitării frontierelor Albaniei. Premierul român s-a eschivat diplomatic, însă jurnalul său păstrează reacţia faţă de propunerea grecilor:„Ho! ho! Grecul obraznic”[22].

Eşecul diplomatic în chestiunea aromânilor

Peste câteva luni, premierul român s-a adaptat evoluţiilor militare şi diplomatice din cursul celui de-al Doilea Război Balcanic şi a renunţat la proiectele mai vechi ale unei Albanii mari sau ale unei Macedonii autonome. Încă de la prima întâlnire particulară cu Venizelos la Conferinţa de pace de la Bucureşti, Maiorescu i-a înaintat acestuia propunerea ca aromânii şi grecii să conlucreze împreună politic şi administrativ. Premierul grec consideră indicată această opţiune, se angajează să ofere aromânilor tot ce vrea România, admite chiar şi mănăstiri româneşti la muntele Athos. De fapt, Maiorescu încerca un alt proiect, fiind la curent cu deciziile pentru stabilirea frontierelor Albaniei în cadrul Conferinţei de la Londra, care le lăsau grecilor aşezările aromâne din Pind. Premierul român încerca să capteze bunăvoinţa premierului grec pentru aromâni printr-un proiect politic greco-aromân, rămas doar la nivelul ideilor schimbate între cei doi politicieni. Oricum, Venizelos promitea tot ce dorea premierul român.

Între timp, la masa negocierilor, bulgarii au dorit ca în problema aromânilor să fie făcută o declaraţie reciprocă. Maiorescu a refuzat, considerând că aceste chestiuni culturale privesc doar vechile privilegii pe care le avuseseră aromânii sub turci, deci fără vechile teritorii bulgăreşti şi româneşti. Până la urmă, bulgarii au acceptat, dar au cerut să fie schimbate note diplomatice separate, pentru a evita cereri similare din partea grecilor şi sârbilor[23]. Având propriile proiecte de asimilare între hotarele ţării, România a evitat înscrierea drepturilor minorităţilor în documentele Conferinţei de pace de la Bucureşti. Pentru a nu fi obligat să acorde drepturi culturale bulgarilor din România, Maiorescu a sacrificat minoritatea vlahilor din Balcani. A ratat ocazia protejării vlahilor din regiunea Vidinului şi a preferat simple note diplomatice pentru garantarea libertăţilor culturale ale aromânilor, limitându-se strict la teritoriile revenite ţărilor balcanice în urma ultimelor războaie. Atitudinea lui Maiorescu era binevenită pentru Bulgaria, deoarece în presa de la Bucureşti apăruseră deja presiuni pentru intervenţia guvernului român în favoarea românilor din jurul oraşelor Ruse şi Vidin, ba chiar faţă de vlahii din Serbia de pe valea Timocului.

Guvernul de la Belgrad era foarte atent la evoluţia problemei aromâne atât în relaţiile României cu Bulgaria şi Grecia, cât mai ales la opinia publică românească, din cauza vlahilor din Serbia[24]. Revendicările teritoriale exprimate de unii radicali în presa românească în perioada conferinţei de pace l-au nemulţumit pe premierul sârb aflat la tratativele de la Bucureşti. Premierul român a ridicat problema aromânilor din Macedonia în discuţiile avute cu ambasadorul sârb la Bucureşti încă de la începutul lunii iulie 1913. Delegaţia sârbă a acceptat un schimb de note, la fel ca în cazul Bulgariei şi Greciei. Premierul sârb declara cu ocazia conferinţei că Serbia acceptă autonomia şcolară şi bisericească pentru aromânii din viitoarele posesiuni sârbeşti, înfiinţarea unui episcopat pentru aromâni şi dreptul statului român de a acorda subvenţii, sub supravegherea guvernului sârb, către instituţiile culturale din prezent sau din viitor.

Astfel, modelul propus de bulgari încă din noiembrie 1912, cu ocazia vizitei lui St. Danev la Bucureşti, a fost adoptat de participanţii la Conferinţa de pace de la Bucureşti. Chestiunea aromânilor nici măcar nu a fost inserată ca articol în tratatul de pace, ci s-au schimbat doar note diplomatice între premierii statelor balcanice. Notele, redactate extrem de simplu, sunt angajamente generale ale guvernelor bulgar, sârb şi grec[25]. După cum evalua un expert al istoriei aromânilor în epoca modernă, istoricul austriac de origine aromână Max Demeter Peyfuss, schimbul de note nu a avut niciun efect:„hârtia aceasta n-avea multă valoare pentru dreptul internaţional”[26]. Toţi participanţii la Conferinţa de pace de la Bucureşti au evitat să clarifice protecţia şi drepturile minorităţilor, deoarece fiecare dorea să limiteze ingerinţele altei părţi în propria politică de asimilare. La un moment dat, grecii au propus inserarea în tratat a unei clauze despre minorităţi, dar bulgarii au cerut aplicarea reciprocităţii, iar sârbii s-au împotrivit oricărui angajament.

Bulgaria, Grecia şi Serbia au cedat teoretic revendicărilor României pentru drepturile aromânilor la autonomia şcolară şi bisericească datorită rolului de factor de echilibru jucat de Bucureşti în ultimele luni. Presiunile din presa românească pentru cuprinderea în tratat a vlahilor din Serbia şi Bulgaria au provocat doar temeri pentru delegaţiile sârbă şi bulgară, însă temerile erau nejustificate. Premierul român a neglijat opinia publică, deoarece nu dorea să acorde drepturi culturale minorităţilor din România. Astfel, fiecare stat balcanic a avut deschisă posibilitatea promovării propriilor politici de asimilare, în ciuda discuţiilor de la Conferinţa ambasadorilor de la Londra despre minorităţi. Ambasadorii puterilor europene au discutat de mai multe ori despre protecţia minorităţilor religioase şi etnice, despre drepturile lor şcolare şi bisericeşti, mai ales în legătură cu Serbia şi Muntenegru[27]. Şi în aceste cazuri s-a avut în vedere doar teritoriile nou cucerite, fără să existe discuţii de principiu despre drepturile minorităţilor, deşi fiecare stat balcanic avea în momentul respectiv o diversitate mare din punct de vedere etnic şi religios.

Cadrilaterul a devenit o piatră de moară la gâtul României

România şi-a atins obiectivul strategic de securizare a frontierelor Dobrogei prin dobândirea Cadrilaterului, recunoscut în graniţele sale la Conferinţa de pace de la Bucureşti. Însă Cadrilaterul a devenit o piatră de moară la gâtul României. Vechea ostilitate a bulgarilor pentru Dobrogea a crescut în presa din Bulgaria. Politicienii şi comandanţii militari de la Sofia au scos în evidenţă rolul României în eşecul Bulgariei în 1913. Bulgarii au reocupat Cadrilaterul vremelnic, în timpul Primului Război Mondial, sperând chiar la întreaga Dobroge drept compensaţii, însă germanii s-au opus. Administraţia românească a revenit în toamna anului 1918.

Pe plan local, de-a lungul perioadei interbelice, comitagii bulgari au dus un adevărat război de gherilă, nu atât împotriva autorităţilor române, cât mai ales împotriva coloniştilor aduşi de statul român pentru a româniza regiunea. Grosul coloniştilor a constat din aromâni din Balcani, cărora li s-a dat pământ pentru a face sate şi culturi. Însă între promisiunile guvernelor româneşti, care se succedau prea repede pentru a-şi ţine cuvântul, şi iluziile aromânilor deznădăjduiţi de opresiunea la care erau supuşi în noile state succesoare ale Imperiului Otoman era o distanţă mult prea mare. Plini de speranţă că îşi vor construi un nou cămin în ţara care se revendica drept „patrie-mamă”, aromânii s-au lovit de cruda realitate a Cadrilaterului – lupta cu comitagii bulgari şi dificultăţile întemeierii noilor aşezări.

În ciuda românizării Cadrilaterului, bulgarii au profitat de criza internaţională în care a ajuns România în 1940 şi, în urma negocierilor de la Craiova, au obţinut teritoriul revendicat. Prin schimbul de populaţie, aromânii şi ceilalţi colonişti aduşi de români au fost relocaţi în Dobrogea, de unde au plecat cea mai mare parte a bulgarilor. Astfel s-a terminat episodul stăpânirii efemere româneşti în Cadrilater. Este evident că a fost un calcul strategic greşit, care a creat doar complicaţii. A fost împlinit orgoliul românesc în 1913, însă preţul a fost plătit în special de aromânii colonizaţi aici în perioada interbelică.

La rândul ei, rezolvarea diplomatică a chestiunii aromânilor prin schimbul de note la Conferinţa de pace a fost un succes iluzoriu, deoarece niciun stat balcanic nu a respectat angajamentele faţă de libertăţile culturale ale aromânilor. Pe lângă politica de asimilare la care au fost supuşi de greci, sârbi şi bulgari, aromânii au fost îngrădiţi în noile graniţe, care le-au blocat desfăşurarea străvechilor ocupaţii – păstoritul şi negoţul. Circa 30.000 de aromâni au emigrat în România în perioada interbelică cu mari speranţe, părăsind regiunile montane în care trăiau pentru câmpia Cadrilaterului. A fost o soluţie de avarie, pentru că după Primul Război Mondial interesul României pentru aromâni a scăzut exponenţial, până la dispariţia totală după 1948. Tot ceea ce a investit statul român între 1864-1914 s-a dus pe apa Sâmbetei prin lipsa unei strategii pe termen lung după Unirea din 1918.

Pe plan militar, campania din 1913 a fost un succes iluzoriu pe termen scurt şi un dezastru pe termen mediu şi lung. Abordările triumfaliste despre succesul militar incontestabil al glorioasei armate române au continuat. Glorioasă în lupta cu babele bulgăroaice pentru gâştele lor, însă învinsă de holeră. O glorie dobândită fără nicio confruntare militară reală, care poate ne-ar fi trezit din iluzie. Ne-am trezit abia după campania dezastruoasă din Transilvania, din 1916.

Note

[1]Mai multe detalii despre atitudinea bulgară în Memoriul guvernului român trimis Marilor Puteri în 28 februarie 1913, în Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, volum editat de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 196-197

[2]Harta a fost publicată pe coperta cărţii lui Alexander Vachkov, The Balkan war 1912-1913, Angela Publishing, Sofia, 2005

[3]Anghel Popa, Un document inedit despre organizarea primei şcoli româneşti la aromânii din sudul Dunării, „Revista Istorică”, serie nouă, tom VIII, 1997, nr. 11-12, p. 781.

[4]Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 161.

[5]Ministére des Affaires Étrangéres, Documents diplomatiques. Les événements de la peninsule Balcanique. L’action de la Roumanie, Septembre 1912-Août 1913, Bucarest, 1913, p. 31.

[6]Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice, p. 174.

[7]Ibidem 6, pp. 171-172.

[8]Ibidem 7, pp. 205-221.

[9]Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol. al II-lea, partea a IV-a, 1913-1916, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 14.

[10]Ibidem 9, p. 26, pentru descrierea comportamentului soldaţilor români, ibidem, pp. 20-22.

[11]Ionuţ Nistor, „Problema aromână” în raporturile României cu statele balcanice 1903-1913, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, pp. 231-232.

[12]Ministére des Affaires Étrangéres, Documents diplomatiques. Les événements de la peninsule Balcanique. L’action de la Roumanie, Septembre 1912-Août 1913, Bucarest, 1913, nr. 18, p. 14.

[13]Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice, p. 44.

[14]Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din peninsula Balcanică. Secolele XVIII-XX, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999, pp. 112-116.

[15]Titu Maiorescu, op. cit, p. 48, 50.

[16]N.Ş. Tanaşoca, Realism şi idealism în “Chestiunea aromânească”. Un episod diplomatic din viaţa lui George Murnu în lumina corespondenţei sale inedite (1913), “Revista Istorică”, serie nouă, tom VIII, nr. 11-12, p. 733.

[17]Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, România şi războaiele balcanice (1912-1913). România şi primul război mondial (1914-1919), Neutralitatea (1914-1916), ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 105, 119.

[18]Titu Maiorescu, op. cit., p. 48.

[19]Titu Maiorescu, op. cit., p. 59, 61, 73. Ionuţ Nistor, op. cit, pp. 261-262.

[20]Titu Maiorescu, op. cit., p. 50.

[21]Titu Maiorescu, op. cit., p. 110.

[22]Titu Maiorescu, op. cit., p. 110.

[23]Al. Marghiloman, op. cit., p. 128;Titu Maiorescu, op. cit., p. 151.

[24]Bogdan Catană, Relaţii diplomatice româno-sârbe 1880-1913, Editura Universitaria, Craiova, 2009, pp. 233-234.

[25]Românii de la sud de Dunăre. Documente, volum coordonat de Stelian Brezeanu şi Gheorghe Zbuchea, Bucureşti, 1997, nr. 109, pp. 238-239.

[26]Max D. Peyfuss, Aromânii în era naţionalismelor balcanice, în Aromânii. Istorie, limbă, destin, coordonator Neagu Djuvara, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 146.

[27]K.U.K. Ministerium des Äusern, Diplomatische Aktenstücke betreffend die Ereignisse am Balkan 13. August 1912 bis 6. November 1913, Wien, 1914, p. 185, 272, 319, 382.