Agenţi la „cel mai înalt nivel”

Este deosebit de dificil de stabilit care au fost motivele în virtutea cărora personalităţi din elita politică, preşedinţi de stat, prim-miniştri, miniştri şi colaboratori apropiaţi ai lorau spionat pentru alte state. De data aceasta, cauzele de natură pecuniară nu se află pe primul plan, hotărâtoare fiind cauzele politice:sprijin pentru dobândirea anumitor posturi şi stabilirea de relaţii pe plan extern ce puteau fi utile în viitor, finanţarea campaniilor electorale ect. Au existat însă şi cazuri în care „contactele” cu agenţiile unor state, în a căror sferă de putere se aflau ţările de origine ale oamenilor politici-agenţi, ar fi fost folosite pentru a se obţine condiţii mai avantajoase în aceste relaţii, deci, pur şi simplu, pentru a păstra o parte a independenţei.

Alteori, în vederea obţinerii avantajelor menţionate, unele personaje din conducerea statului au jucat rolul de agenţi de influenţare, în virtutea unor convingeri mai mult sau mai puţin ideologice. Oricum ar fi, asemenea personaje sunt mai de condamnat din punct de vedere politic şi moral decât un agent obişnuit, dat fiind că efectele activităţii lor au putut avea, în momentul în care au acţionat, dar mai ales în perioadele următoare, efecte profunde, dificil de cuantificat. În tot cazul, demascarea activităţii unor asemenea agenţi la „cele mai înalte nivele” a fost destul de dificilă, ea întârziind adesea perioade îndelungate;uneori n-a mai avut loc niciodată...

Un deschizător de drum:Talleyrand

Cel care a fost numit „prinţul diplomaţilor”, ministrul de Externe al Franţei o bună perioadă, Charles Maurice de Talleyrand Périgord(1754-1838), a fost un deschizător de drumuri nu numai în ceea ce priveşte formularea unor noi principii în relaţiile dintre state, dar şi ca... spion la vârful vieţii politice. Este un fapt dovedit că Talleyrand primeaimportante sume de bani din partea ţarului Rusiei. În corespondenţa diplomatică secretă rusă, el apărea sub diferite nume de cod:„jurisconsultul”, „librarul nostru”, „vărul Henri” sau „Anna Ivanova”.

Pericolul pe care îl reprezenta Franţa, unde Napoleon se declarase împărat, pentru Anglia şi Austria va face ca aceste două imperii să treacă la o intensă colaborare pe plan informativ, realizată în perioada în care ambasador al Austriei la Paris nu a fost altul decât contele Klemens Lothar Metternich, viitorul cancelar al Imperiului. Astfel, o bună parte a informaţiilor transmise de Metternich de la Paris proveneau chiar de la fostul ministru de Externe, Talleyrand. Nu a fost nevoie de mari eforturi pentru a-l recruta pe acesta, căci era cunoscută setea sa de bani. În documentele care ajungeau la Viena, Talleyrand purta numele de cod „X”. S-ar putea ca despărţirea dintre Talleyrand şi Napoleon să fi fost cauzată şi de faptul că împăratul a ajuns să cunoască unele dintre maşinaţiunile cameleonicului său ministru de Externe. În ceea ce priveşte profilul moral şi informativ al lui Talleyrand, este semnificativă una din frazele ce i se atribuie:„Era un prieten atât de bun încât ar fi trecut prin toate apele numai din plăcerea de a pescui mai departe”. Dar perioada sa de glorie în ceea ce priveşte acest pescuit în ape tulburi, care este diplomaţia secretă, o va trăi Talleyrand la Congresul de la Viena, întâlnirea capetelor încoronate ce urma să hotărască soarta Europei după perioada războaielor napoleonene. A fost şi o confruntare a diplomaţilor de cel mai înalt rang, dintre care unii şi-au asumat şi funcţii de spioni.

A acţionat „mâna dreaptă” a lui Hitler pentru sovietici?

S-a considerat, pe drept cuvânt, că Martin Bormann (1900-1945) a fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Hitler. În tot cazul, deşi a rămas multă vreme omul din umbră şi nu a făcut parte din organisme de stat, influenţa sa politică a fost apreciabilă la cel mai înalt nivel, el fiind acela care controla toate decretele si legile. A fost numit la conducerea cancelariei partidului nazist (Parteikanzlei), cu rang de ministru de stat, şi executorul testamentului lui Hitler, putând fi deci considerat mâna dreaptă a fuhrerului.

Totuşi, la multă vreme de la moartea lui Bormann în condiţii nu pe deplin elucidate, s-a spus despre el că ar fi fost spion rus, împreună cu Heinrich Müller, şeful Gestapo-ului. Una dintre obiecţiile care au fost aduse acestei afirmaţii este aceea că, cel puţin în perioada de decădere a Reich-ului şi de izolare a Berlinului, Bormann nu avea posibilitatea de a comunica cu Moscova, mai ales că nu era familiarizat cu transmiterea mesajelor Morse. Deşi s-a părut că, în 1998, au fost găsite rămăşiţele lui Bormann, există încă dubii că acestea îi aparţin într-adevăr, astfel încât, ca şi în cazul altor lideri nazişti, a fost emisă şi ipoteza că el şi-a continuat o vreme existenţa undeva în America de Sud.

Lloyd Hopkins:„mai multă putere diplomatică decât întreg Departamentul de Stat”

Un personaj din umbră, dar cu o influenţă politică deosebită, a fost şiLloyd Hopkins (1890-1946), care, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost cel mai apropiat consilier al preşedintelui Franklin Roosevelt, deţinând, cum s-a spus, „mai multă putere diplomatică decât întreg Departamentul de Stat”. Tot despre el s-a afirmat că a fost „key policy maker”, deci un factor politic-cheie. Primul contact cu acela care avea să devină preşedinte al SUA, Franklin D. Roosevelt, datează din perioada marii depresiuni economice, când acesta era guvernator al statului New York. Hopkins este integrat în staff-ul guvernatorului şi tot de atunci datează şi relaţia strânsă cu soţia lui Franklin D. Roosevelt, Eleanor.

În politica internă, Hopkins a fost unul dintre cei care a avut o contribuţie importantă la elaborarea programului de redresare New Deal. Dar domeniul în care Hopkins a jucat într-adevăr un rol decisiv a fost acela al politicii externe, al relaţiilor diplomatice ale SUA. Într-un fel el a fost ceea ce se numeşte un emisar personal al preşedintelui, un ambasador itinerant neoficial şi chiar mai mult decât atât. În această calitate şi având largi însărcinări, cele mai multe fiind desigur confidenţiale, Hopkins a răspuns, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, în principal, de relaţiile cu premierul britanic Winston Churchill şi cu şeful statului sovietic, I.V. Stalin. Rolul şi influenţa lui Hopkins reies din faptul că a participat la cele mai multe întâlniri cu caracter diplomatic la nivel înalt ale Aliaţilor, ca şi din acela că era persoana care avea cele mai dese întrevederi cu preşedintele. Desigur, în mod corespunzător, Hopkins era unul dintre puţinii deţinători de secrete de mare importanţă ale SUA care ar fi putut interesa foarte mult serviciile de informaţii ale adversarilor, dar şi ale aliaţilor SUA. Corespunzătoare era şi influenţa pe care o avea Hopkins asupra preşedintelui.

Contactele strânse pe care le-a avut Hopkins în URSS presupuneau o informare adecvată a sa. Din documentele fondului „Harry Hopkins Papers”, aflat la FDR Library, reiese că una dintre cele mai importante sfere de interes ale lui Hopkins se referea la serviciul de informaţii sovietic NKVD. Între aceste documente, elaborate probabil la solicitarea sa, se află un memorandum întocmit, în aprilie 1941, de ataşatul militar al Ambasadei SUA la Moscova, în care sunt detaliate atribuţiile şi poziţia NKVD în politica sovietică, între care „supravegherea strictă a poporului”, faptul că agenţii săi se aflau oriunde. Atrage atenţia observaţia după care „URSS este ea însăşi o închisoare, NKVD şi Securitatea de stat fiind temnicierii”. Totuşi, Hopkins era de părere că după război, Rusia Sovietică urma să devină una dintre cele mai mari puteri din lume. Pentru acest motiv, Statele Unite si Rusia trebuie să fie prietene, pentru a putea să realizeze împreuna planurile viitoare de pace. Prietenia lor trebuie sa fie atât de puternică încât să îi determine pe ruşi să lupte până la înfrângerea definitivă a Germaniei şi a Japoniei. În sfârşit, Hopkins mai cerea să se facă totul pentru a se realiza o pace care să corespundă aspiraţiilor legitime ale Uniunii Sovietice. Unii analişti consideră chiar că ideile lui Hopkins au înlocuit rapoartele Departamentului de Stat. Între altele, Hopkins a afirmat:„Este ridicol să se considere că Stalin este un comunist. El este un naţionalist rus”. Să fi oglindit această remarcă admiraţia sinceră a lui Hopkins pentru liderul sovietic şi să fi avut aceasta o influenţă decisivă şi asupra admiraţiei pe care însuşi preşedintele o avea pentru Stalin ?

Relaţiile lui Hopkins cu conducerea sovietică ridică o serie de întrebări legate de faptul că Hopkins ar fi avut tendinţa de a favoriza URSS, ajungând uneori în dezacord chiar cu factorii militari. Astfel, Hopkins a fost de acord să se livreze sovieticilor uraniu, în ciuda protestelor reprezentanţilor armatei americane.

Operațiunea „Venona” și arhiva „Mitrohin”

În mare măsură, răspunsuri la o serie de întrebări tulburătoare privind activitatea lui Hopkins au putut fi obţinute atunci când au fost făcute publice rezultatele „operaţiunii Venona”, programul de descifrare a corespondenţei diplomaţilor sovietici în Statele Unite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Informaţiile conţinute în raportul „Pagini biografice despre spionii identificaţi de proiectul Venona” au căzut ca un trăsnet:potrivit documentelor sovietice oficiale, cel mai important consilier al preşedintelui, care a avut un aport substanţial în diplomaţia americană, Hopkins, a fost agent sovietic sub numele de cod „agentul 19”!

CITEȘTE ȘI Istoria deschisă a agenţilor acoperiţi

În legătură cu această constatare mai mult decât surprinzătoare se pot face unele comentarii sau, mai bine zis, adăugiri, pe baza documentelor „arhivei Mitrohin”, extrase şi copiate de fostul ofiţer KGB din arhivele acestei agenţii, care, puse la dispoziţia serviciului de informaţii englez (ulterior publicate în volum), au ajuns şi la celelalte servicii vestice. La fel ca în cazul „operaţiunii Venona”, documentele sustrase de Mitrohin au dat posibilitatea demascării unor agenţi care lucrau pentru URSS în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial şi în cea imediat următoare. În primul rând, reiese atenţia pe care au acordat-o KGB-ul, conducerea sovietică și Stalin personal lui Hopkins, mai ales că acesta l-a însoţit pe preşedintele Franklin D. Roosevelt la cea mai mare parte a întâlnirilor cu conducerea URSS.

 În afara acestor întâlniri oficiale, au existat şi alte contacte ale lui Hopkins care pot fi considerate cel puţin confidenţiale. Astfel, documentele fac referire la o întrevedere a lui Hopkins la Ambasada URSS de la Washington, cu care ocazie consilierul preşedintelui i-a informat pe diplomaţii sovietici că întâlnirea dintre un reprezentant al misiunii cu un membru al Partidului Comunist din SUA, în cursul căreia îi fusese înmânată acestuia o sumă de bani, fusese înregistrată de contraspionajul american. Există mărturii după care Hopkins a pus la dispoziţia Moscovei informaţii nu numai prin intermediul ambasadei, ci şi pe alte canale, deci prin intermediul unor agenţi sovietici, cum era Achmerov. De altfel, unii dintre ofiţerii KGB erau convinşi că Hopkins era agent sovietic. De fapt, suportul moral şi politic al lui Hopkins, care nu se deosebea prea mult de acela al preşedintelui SUA, era convingerea că, dat fiind că URSS era un factor hotărâtor în desfăşurarea războiului, trebuia să se bucure de un sprijin larg din partea SUA, inclusiv în domeniul informativ.

A acţionat Hopkins din convingere, a avut el mandat din partea preşedintelui pentru aceste legături „confidenţiale” cu URSS, au jucat un rol pozitiv demersurile informative ale consilierului prezidenţial în victoria Aliaţilor împotriva Axei ? Sunt întrebări care rămân deschise cel puţin până la apariţia altor documente şi interpretări.

A fost preşedintele Finlandei „omul Moscovei”?

Deosebită rumoare a stârnit afirmaţia unui defector sovietic cu rang înalt în KGB, Anatoli Mihailovici Golitsin, după care Urho Kaleva Kekkonen(1900-1986), prim-ministru al Finlandei între 1950 si 1956 şi apoi preşedinte al ţării vreme de 25 de ani, ar fi fost agent sovietic încă din 1947, sub numele de cod „Timo”. Este de menţionat că Golitsin fusese şeful rezidenturii KGB de la Helsinki.

O analiză lucidă a condiţiilor în care Kekkonen şi-a desfăşurat activitatea politică trebuie să ţină seama de situaţia specială a Finlandei, ca ţară învinsă de URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar care nu a fost ocupată. A fost, în schimb, obligată la plata unor mari despăgubiri de război şi împiedicată să beneficieze de ajutorul Planului Marshall. Într-un asemenea context, păstrarea independenţei Finlandei a impus din partea conducătorilor ei o conduită politică specială în relaţiile cu URSS, cunoscută sub numele de „finlandizare”.

Rezidentul KGB la Helsinki, Viktor Vladimir, ar fi avut în 1977 dispute cu ambasadorul Vladimir Sobolev privind exclusivitatea legăturii cu Kekkonen. Se afirmă că preşedintele finlandez ar fi acceptat să preia în discursurile sale aprecieri primite de la Moscova, ceea ce pentru rezidenţa KGB constituia, de fiecare dată, prilejul de a se raporta îndeplinirea „unei măsuri active la nivel înalt”. Importanţi oficiali sovietici, între care N.S. Hruşciov şi fostul ministru de Externe Andrei Gromîko, l-au considerat pe Kekkonen un „prieten al U.R.S.S.”. Trebuie însă menţionat că în pofida reputaţiei sale de prieten al URSS, Kekkonen nu a intervenit în niciuna dintre numeroasele situaţii în care contraspionajul finlandez a demascat agenţi ai serviciilor secrete sovietice. S-a afirmat că în 1962 Kekkonen a fost reales preşedinte cu sprijinul Moscovei, care a exercitat presiuni asupra contracandidatului său, social-democratul Honka, determinându-l să se retragă din campania electorală.

Există elemente care permit a se trage concluzia că Urho Kekkonen şi-a ales singur „rolul” pentru a putea să salvgardeze securitatea ăării sale în faţa ameninţării permanente a „marelui şi puternicului vecin”.

 În ceea ce priveşte presiunea exercitată asupra politicii Finlandei şi a lui Kekkonen personal, este de amintit că URSS nu a încetat să considere, chiar în anii 1970, că în această ţară mai era posibilă „o revoluţie graduală” şi, prin intermediul Ambasadei URSS, mai ales al ambasadorului Beliakov, şi a KGB-ului, urma să acţioneze în acest sens.

 Există şi un episod al relaţiilor româno-finlandeze marcat de relaţiile lui Kekonnen cu Ambasada URSS de la Helsinki. Atunci când, în cursul vizitei din 31 martie-5 aprilie 1968 în Finlanda, delegaţia română, condusă de Ion Gheorghe Maurer, a depus o coroană de flori la mormântul mareşalului Mannerheim, ceea ce a determinat aprecierea forţelor politice şi presei democratice şi protestul celei obediente faţă de URSS, preşedintele Kekkonen l-a chemat pe ambasadorul sovietic şi s-a delimitat de această atitudine. Desigur, din perspectiva actuală, pot fi formulate o serie de critici la adresa politicii de „finlandizare” şi a relaţiilor cu URSS pe care le-a promovat Kekkonen. Dar de aici până la punctul de vedere exprimat de Ion Mihai Pacepa care, într-un interviu, îl consideră pe Kekkonen drept „un proeminent agent KGB” este o distanţă semnificativă...

Iar în ceea ce priveşte „obedienţa” Finlandei faţă de URSS şi KGB, recente investigaţii de arhivă au demonstrat că, deşi nu era membră a NATO, serviciile de informaţii din această ţară au furnizat celor din Europa de Vest şi din SUA date importante despre activităţile KGB şi GRU. În tot cazul, niciun istoric finalndez, ca şi opinia publică din această ţară nu admit aserţiunea după care Kekkonen ar fi fost agent sovietic. În ceea ce îl priveşte pe Golitsin, se pare că informaţiile sale s-au bucurat de un anumit credit, dat fiind că a fost distins cu înalte ordine britanice şi i s-a acordat cetăţenia americană.

Harold Wilson:investigarea activităţii sale rămâne „justificată”

O altă „victimă”a lui Golitsin a fost Harold Wilson (1916-1995), prim-ministru al Marii Britanii, în perioada 1964-1970 şi între anii 1974-1976, despre care defectorul sovietic a afirmat că ar fi fost informant şi agent de influenţare pentru KGB.

Cert este că în anii 1940, Wilson a avut contacte pe linie sindicală în URSS, stabilind legături cu liderii sovietici Anastas Mikoian şi Viacheslav Molotov. În arhiva KGB se află documente după care ar fi fost deschis un „dosar Wilson” sub numele de cod „Olding”, în care există totuşi menţinea că nu s-a ajuns la „fructificarea” acestei acţiuni. Golitisin face şi afirmaţia că Wilson ar fi fost implicat în suprimarea predecesorului său la conducerea Partidului Laburist, Hugh Gaitskell, pentru a-i prelua postul.

În tot cazul, Wilson a fost în repetate rânduri audiat de serviciul de contrainformaţii britanic MI5. Argumente cu privire la implicarea lui Wilson în activităţi informative au fost aduse şi de şeful serviciului de contrainformaţii al SUA, James Angleton, şi de defectorul ceh „Frolik”. În acelaşi timp, în presa britanică au apărut alegaţii cu privire la un aşa-numit complot la adresa lui Wilson. În fine, unul dintre cei mai prestigioşi istorici britanci, Cristopher Andrew, consideră că o investigare adâncită a activităţii lui Harald Wilson rămâne „justificată”.

Primul ministru al Suediei:a fost sau nu recrutat de KGB ca agent de influenţare?

Fără îndoială că Sven Olof Joachim Palme (1927-1986) a fost una dintre cele mai controversate personalităţi politice ale scenei internaţionale a vremii sale:critic al războiului SUA din Vietnam, dar şi al intervenţiei trupelor Tratatului de la Varşovia din 1968 din Cehoslovacia, opozant faţă de regimul lui Franco din Spania, care a acceptat însă să se întâlnească cu Fidel Castro. Nu trebuie trecute cu vederea apelurile sale adresate Occidentului pentru reducerea cheltuielilor de înarmare, ca şi sprijinul acordat „cauzelor progresiste” din Lumea a Treia. La dispariţia sa de pe scena politică, survenită în urma unui asasinat, lui Palme i s-a imputat că ar fi dus o politică prosovietică, uneori chiar în contradicţie cu interesele ţării sale.

Trebuie însă menţionat şi faptul că scopul uneia dintre vizitele prim-ministrului la Moscova a avut drept scop de a discuta unele probleme nevralgice ale relaţiei cu URSS, între care incursiunile submarinelor sovietice în apele teritoriale ale Suediei. Aceste incursiuni demonstrau interesul URSS pentru activităţile informative care priveau Suedia, datorită poziţiei sale geopolitice, concretizat şi în atitudinea faţă de Palme şi în unele propuneri ale rezidenturii KGB din cadrul Ambasadei URSS din Suedia.

Urmare la acestea, KGB iniţiază un plan pentru recrutarea lui Palme ca agent de influenţare. Pentru a-i capta interesul si a-l atrage, în 1972 este desemnat ca şef al agenţiei „Novosti” de la Stockholm ziaristul N.V. Neyland, agent KGB de origine lituaniană (din aceeaşi zonă din care era şi mama lui Palme) şi bun vorbitor de limbă suedeză. Simpatic si inteligent, dar mai ales bine pregătit de KGB, Neyland reuşeşte să stabilească relaţii de prietenie cu unul dintre consilierii prim-ministrului, iar, ulterior, să devină amicul lui O. Palme. Ca urmare, în 1976, Palme părea să acorde preferinţă politicii sovietice în defavoarea celei americane, mai ales în problema păcii şi dezarmării. „Comisia Palme”, instituită în 1980, în scopul examinării chestiunii dezarmării, a primit o înaltă apreciere din partea Moscovei datorată criticii îndreptate împotriva poziţiei americane.

În lipsa unor mărturii documentare, rămâne nelămurit faptul dacă Palme a acceptat, în mod conştient, să joace rolul unui „agent de influenţare” sau asemenea atitudini se datorau convingerilor sale politice. Aşa cum nelămurite au rămas împrejurările şi interesele politice care au stat în spatele asasinatului a cărui victimă a căzut Palme la 28 februarie 1986. La Moscova, o stradă a primit numele Primului Ministru al Suediei.

Un alt demnitar în legătură cu care există prezumţia că ar fi furnizat informaţii serviciului militar de informaţii sovietic GRU a fost prim-ministrul canadian în perioada 1963-1968, Lester Pearson.Iar lui Harold Edward Holt, prim-ministru al Australiei în 1966, i s-a imputat că ar fi spionat pentru Republica Populară Chineză.

Viitor preşedinte agent CIA:Saddam Hussein

Şi în ceea ce îl priveşte pe Saddam Hussein (1937-2006), cel care avea să devină, în 1979, preşedinte al Irakului, există informaţii după care ar fi activat pentru Statele Unite, care, în mod paradoxal, aveau să devină principalul său adversar.

În cursul unei anchete desfăşurată de agenţia United Press International privind relaţiile lui Saddam Hussein cu SUA, au fost folosite mărturiile datorate nu numai unor istorici şi ofiţeri de informaţii din cadrul CIA, ci şi cele provenind de la foşti diplomaţi americani, care probează faptul că legăturile dintre viitorul dictator irakian şi Agenţie se realizau adesea prin intermediul ambasadelor SUA.

Această anchetă, ale cărei rezultate nu au fost contestate de nici o parte, demonstrează, între altele, că Hussein a fost contactat de CIA şi folosit în unele acţiuni încă în anul 1959;atunci ar fi fost recrutat de spionajul american pentru a face parte din echipa de şase asasini profesionişti pe care americanii i-au antrenat ca să-l asasineze pe prim-ministrul (de stânga) din Irak, generalul Abdel Karim Kasim, considerat de Statele Unite ca duşman al intereselor sale în zona Orientului Mijlociu.

În vederea asasinării acestuia, tânărul Saddam a fost instalat de CIA într-un apartament. Suprimarea generalului fusese planificată pentru 7 octombrie 1959, dar tentativa a eşuat. Saddam a fugit şi s-a ascuns la Tikrit (oraşul natal), cu ajutorul CIA şi al serviciului secret egiptean. Ulterior, CIA l-a trecut pe Saddam în Siria, apoi în Liban, la Beirut.

Tot CIA l-a adus pe Saddam la Cairo, unde, în timpul exilului său, se întâlnea cu regularitate, la Ambasada SUA din Cairo, cu specialiştii Agenţiei. Reiese aşadar din această anchetă că Saddam a fost atent monitorizat de diplomaţi americani, care s-au implicat direct în folosirea sa în acte teroriste.

Spion KGB demascat de Securitate:Charles Hernu

Informaţiile conţinute de dosarul pus la dispoziţia agenţiei DST de Mihai Caraman, şeful Serviciului de Informaţii Externe al României, în 1992 – referitoare la faptul că fostul ministru al Apărării în perioada 1981-1985, Charles Hernu (1923-1990), a fost agent KGB – erau deja cunoscute chiar de preşedintele Republicii, Mitterand, dar, din calcule politice, nu li s-a dat curs. Se pare că primele informaţii privitoare la activitatea de spion a lui Hernuau fost furnizate, în 1981, de defectorul român Haiducu, fost agent al Securităţii.S-a afirmat că Hernu fusese şi agent al Securităţii, ceea ce nu corespunde adevărului. S‑a încercat recrutarea lui, în 1962‑1963, când i s‑a dat şi numele de cod „Dinu“, dar tentativa a fost abandonată la dispoziţia KGB‑ului, în aprilie 1963

Cazul Condoleezza Rice

Mediile diplomatice şi informative din SUA au înregistrat, în 2006, un caz cu totul deosebit. Doi foşti membri ai American Israel Public Affairs Committee au indicat că, la un moment dat, Secretarul de Stat Condoleezza Rice le-ar fi pus la dispoziţie informaţii legate de probleme ale securităţii naţionale şi că ar fi beneficiat, de asemenea, de sprijinul unor diplomaţi.

Cei doi foşti membri ai Comitetului amintit (de fapt, cel mai puternic grup de presiune în favoarea Israelului), Steve Rosen si Kenneth Weismann, acuzaţi de spionaj în favoarea statului evreu, au arătat, la audierile preliminare ale procesului care li s-a intentat, că Secretarul de Stat al SUA, Condoleezza Rice, ar fi fost informatorul lor în probleme „sensibile” de securitate naţională. Din această cauză, avocaţii celor doi acuzaţi au solicitat ca aceasta să compară ca martor în faţa instanţei.„Cazul Rice” a rămas însă nesoluţionat, ceea ce demonstrează cât de dificilă este elucidarea implicării unor înalţi funcţionari în activităţi informative…

Cazul Emil Bodnăraş

Cel care avea să îndeplinească funcţii importante în ierarhia de stat şi partid a României, Emil Bodnăraş (1904-1976), după studiile militare şi în urma unor conflicte cu un membru al Casei Regale a României, a fost transferat într-o garnizoană din Basarabia, unde a fost contactat de elemente comuniste, devenind spion sovietic. În februarie 1932, Emil Bodnăraş dezertează fugind în URSS. La Moscova, Bodnăraş a frecventat Şcoala superioară a serviciilor speciale sovietice.

S-a reîntors în mod ilegal în România în 1935, pentru a îndeplini misiuni speciale încredinţate de GRU – spionajul militar sovietic. Fiind însă recunoscut, este arestat şi, în mai 1935, a fost condamnat la muncă silnică pentru dezertare în timp de pace. În timpul executării pedepsei în diferite închisori, Bodnăraş a devenit, în anul 1940, membru al PCR. În această perioadă, dar mai ales după eliberare, Bodnăraş se apropie de grupul din jurul lui Gheorghiu-Dej, îndeplinind, în perioda 1944-1947, o serie de misiuni încredinţate de acesta. Participă la eliminarea secretarului PCR Ștefan Foriş şi la organizarea evadării lui Gheorghiu-Dej. În urma evenimentelor de la 23 august 1944, este răspunzător de transportarea mareşalului Ion Antonescu într-o locuinţă conspirativă de unde va fi „livrat” sovieticilor.

În tot cazul, este implicat direct în sovietizarea armatei române, îndeplinind şi funcţia de ministru al Apărării şi alte demnităţi importante. Dar cel care a fost considerat o adevărată „enigmă”, Bodnăraş, va deveni în mod paradoxal un factor important în obţinerea acordului din partea URSS pentru retragerea armatei sale din România. Cel care a avut mai puţină încredere în Bodnăraş a fost Nicolae Ceauşescu, acesta considerându-lnedemn să ocupe funcţia de ministru de Externe în guvernul Maurer.Şi alţi militari români, care au îndeplinit funcţia de ministru al Forţelor Armate, au participat la comploturi care vizau îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere. Astfel, numele generalului Ioan Ioniţă (1924-1987) a fost vehiculat în anul 1984 cu prilejul unui complot prin care s-a încercat înlăturarea secretarului general al partidului, când acesta se afla într-o vizită în R.F. Germania. Planul a eşuat însă, el fiind deconspirat de doi dintre generalii care urmau să participe la această acţiune.

Nu se ştie dacă între aceştia s-a aflat şi Nicolae Militaru (1925-1996), primul ministru al Apărării după Revoluţia din 1989, dar este sigur că el a fost agent GRU, acuzaţie care i-a fost adusă cu prilejul demascării complotului amintit, numele lui apărând în dosarul „Corbii”, privitor la participanţii la această acţiune. În tot cazul, acţiunile sale după 1989 rămân controversate.

Bibliografie selectivă

Pflaum, Rosalynd, Talleyrand and His World, 2010

Lang, Jochen von, The Secretary. Martin Bormann:The Man Who Manipulated Hitler. New York:Random House, 1979

Hyvärinen, Pekka, The Man of Finland:Urho Kekkonen's Life, Helsinki: Werner Söderström Publications Ltd., 2000

Pimlott, Ben, Harold Wilson, Harper Collins, 1992

Bondeson, Jan, Blood on the snow: The killing of Olof Palme, Cornell University Press, 2005

Coughlin, Con, Saddam: His Rise and Fall, Harper Perennial, 2005.

Dupuis, Jérôme; Pontaut Jean-Marie, Charles Hernu était un agent de l'Est, în „L'Express”, 31 October 1996

Felix, Antonia, The Condoleezza Rice Story, Newmarket Press, 2002

Tanase, Stelian, Portretul unui spion, 13 ianuarie 2003, „Revista 22”

Popescu, Alexandru, Dicţionar universal al spionilor, Ed. Meronia, Bucureşti, 2010

James Morton, The First Detective:The Life and Revolutionary Times of Vidocq, Ebury Press, 2011

G. Marx, Undercover:Police Surveillance In America, Berkeley, 1988

M. Girodo, Symptomatic reactions to undercover work, 1991

Tony Pfaff, „The Ethics of Espionage in the Modern Age”, (http://isme.tamu.edu/JSCOPE02/Pfaff02.html)

Dr. David L. Perry, „Repugnant Philosophy:Ethics, Espionage, and Covert Action”,  „Journal of Conflict Studies”, 1995

Abram N. Shulsky, Gary J. Schmitt, Războiul tăcut. Introducere în universul informaţiilor secrete, Polirom, 2008