Adversarii bolșevicilor, expulzați din ordinul lui Lenin: Cine nu este cu noi este împotriva noastră
Exilul nu este o invenție a epocii moderne. Istoria e plină de nume ilustre de exilați. Din cauza unor intrigi, împăratul Augustus l-a trimis pe poetul Ovidiu în Pontul Euxin, iar pentru convingerile sale ateiste, grecii l-au izgonit pe filosoful Anaxagora din Atena. Pentru că a militat pentru înfăptuirea unității politice a Italiei, Dante a trebuit să plece din Florența și să-și trăiască restul zilelor la Ravenna. Tragică a fost și soarta exilaților noștri Bălcescu, Cuza și Carol al II-lea, care au murit în uitare, departe de țară. Sau a deportaților noștri din perioada comunistă în Bărăgan, la tăiat stuf în Deltă și la săpat la Canal.
Datorită teritoriului imens al Imperiului, țarii ruși și-au trimis în rare cazuri supușii în exil: ce pedeapsă putea fi mai mare pentru un incomod decât a-l deporta în Siberia îndepărtată sau în Nordul înghețat? Marele surghiunit Pușkin va împărtăși soarta decembriștilor, iar marele deportat Soljenițîn o va descrie, în cunoștință de cauză, pe cea a victimelor Gulagului. La început, conducătorii sovietici au considerat că este mai simplu să-i izgonească din țară, decât să-i deporteze pe cei cu alte concepții politice și, la începutul anilor ‘20, asistăm la un val de expulzări ale unor intelectuali de marcă.
Cine nu este cu noi este împotriva noastră
Dacă înainte de revoluție Lenin nu și-a ascuns niciodată lipsa de încredere în intelectualitate și a atacat-o frecvent în articolele, cuvântările și lucrările sale, după cucerirea puterii nu a scăpat nici un prilej pentru a-și manifesta fățiș ura împotriva ei. Explicații sunt mai multe: intelectualii erau considerați ca făcând parte din mica burghezie; ei s-au implicat în număr foarte mic în revoluție; erau mai greu de manipulat etc...
Pornind de la principiul „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, Lenin vedea în aceștia potențiali contrarevoluționari. După ce a fost exterminată o bună parte a nobililor și fabricanților care nu reușiseră să emigreze, a negustorilor și chiaburilor, venise și rândul intelectualității.
Datorită exceselor maselor scăpate de sub control, politica de atragere a intelectualilor la cauza revoluției nu avea prea mari șanse de izbândă și Lenin a înțeles acest lucru. Nu putea să riște împușcându-i numai pentru unele suspiciuni, mai ales că printre ei erau multe nume cunoscute și peste graniță. Trebuia să-i facă inofensivi. Calea cea mai nimerită era să-i trimită cât mai departe de viața politică, socială, științifică, culturală.
Campania expulzărilor și deportărilor a început în timp ce Lenin se afla imobilizat la Gorki, incapabil de a conduce treburile țării și, ca atare, printre cercetătorii în istoria recentă din Rusia, pe la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, se acreditase ideea că Zinoviev și Troțki au fost inițiatorii acestei metode de represiune. Existau destule argumente. La 29 august 1922, Zinoviev declarase la plenara Comitetului deputaților din orașul Petrograd:
„S-ar putea ca Maxim Gorki să ne spună iarăși că Rusia Sovietică are nevoie de intelectualitate, dar noi știm ce facem. Clasa muncitoare nu va permite nimănui, nici chiar celui mai bun specialist, să i se urce în cârcă”.
Și continuă:
„Importanța actului întreprins împotriva unei părți a intelectualității se poate formula pe scurt în următoarele cuvinte: cine nu este cu noi este împotriva noastră!”
În interviul acordat jurnalistei americane Luiza Briant, Troțki încearcă să prezinte expulzarea intelectualilor ca un gest profund uman din partea statului sovietic:
„Elementele pe care le expulzăm și le vom mai expulza sunt niște nulități din punct de vedere politic. Dar ele reprezintă o armă potențială în mâinile posibililor noștri dușmani. În cazul unor noi conflicte armate care, în ciuda dorinței noastre de pace, nu sunt excluse, toate aceste elemente ale noastre, incorigibile și intransigente vor deveni agentura politico-militară a dușmanului și noi vom fi nevoiți să le împușcăm după legile războiului. De aceea noi am preferat ca acum, cât mai e puțină liniște, să le expulzăm din timp și eu cred că dv. veți binevoi să recunoașteți umanismul nostru prevăzător”...
Ca o ironie (sau răzbunare) a soartei, peste șapte ani, Stalin va fi la fel de „uman” cu Troțki, când îl va goni din țară. Sau peste alți 11 ani, când va da ordin să-l asasineze.
„Vom curăța astfel Rusia pentru mult timp”
A. Latîșev nu lasă însă să i se uzurpeze „meritele” fondatorului statului sovietic în procesul expulzărilor și pune lucrurile la punct, citând interviul acestuia acordat jurnalistului american Lincoln Steffens în luna martie 1919:
„Trebuie să găsim o cale ca să scăpăm de burghezie, de clasele înalte, pentru că nu ne vor lăsa să facem transformările economice, pe care nu le-ar fi făcut ele însele înainte de revoluție; de aceea trebuie să le izgonim. Nu văd cum le-am putea speria încât să părăsească singure Rusia, fără a fi nevoiți să le împușcăm în masă. Peste graniță vor reprezenta același pericol, dar în emigrație nu mai sunt atât de dăunătoare. Singura soluție ar fi ca pericolul terorii roșii să bage groaza în ele și să le oblige să fugă. Aceasta este absolut necesar, indiferent cum o vom face.”
Iar pentru a dovedi că Lenin a urmărit (în momentele sale de luciditate) și de la Gorki mersul expulzărilor, istoricul rus menționează scrisoarea acestuia către Stalin din noiembrie 1922:
„În legătură cu expulzarea menșevicilor, socialiștilor populari, cadeților și a altora, aș vrea să ridic câteva probleme, întrucât această operațiune, începută înaintea concediului meu, nu s-a încheiat nici acum. S-a hotărât să „stârpim” toți socialiștii populari? Pe Peșehonov, Miakotin, Honfeld? Pe Petrișcev și pe ceilalți? După mine trebuie să-i expulzăm pe toți. Sunt mai periculoși decât toți eserii, fiindcă sunt mai vicleni. La fel și pe Potreosov, Izgoev, și pe toți colaboratorii revistei „Economistul” (Ozerov și mulți, mulți alții). Menșevicii Rozanov (e doctor, șmecher), Vigdorcik, Liubovi Nikolaevna Radcenko și tânăra ei fiică (după cum am auzit, sunt cele mai mari dușmance ale bolșevismului), N.A. Rojkov (trebuie expulzat; este incorigibil); S.L. Frank (autorul „Metodologiei”).
O comisie supravegheată de Manțev, Messing ș.a. (Messing era membru al colegiului GPU, iar Manțev era președintele GPU al Ucrainei nota lui A. Latîșev) să prezinte listele și ar trebui să trimitem, fără milă, măcar câteva sute de asemenea domni peste graniță. Vom curăța astfel Rusia pentru mult timp. În privința lui Lejnev (de la fosta „Ziua”) trebuie bine gândit: n-ar trebui oare să-l expulzăm și pe el? Citindu-i articolele mi-am dat seama că va fi totdeauna un perfid. Ozerov și toți colaboratorii de la „Economistul” sunt cei mai aprigi dușmani. Afară cu toți din Rusia. Asta trebuie s-o faceți imediat. Până la sfârșitul procesului eserilor, nu mai târziu. Să arestați vreo câteva sute și, fără să le dați vreo explicație, plecați, domnilor!”
Confruntând data scrisorii citate cu buletinele medicale ale lui Lenin din acea perioadă, Latîșev ajunge la o concluzie șocantă: conducătorul statului sovietic, restabilit temporar după o boală ireversibilă scleroza vaselor cerebrale, care avea ca efect frecvente pierderi de memorie, decide soarta celor mai luminate minți ale Rusiei din acea perioadă: cine să rămână și cine să fie expulzat din țară. Mintea diabolică a acestei fiare cu chip de om scornise și alte variante la pedeapsa cu expulzarea: dacă cel expulzat se întorcea pe ascuns în țară, era executat (prin împușcare, desigur), fără nici un fel de judecată. Nu mai este cazul să amintim că plecarea din țară le era interzisă celor care își doreau acest lucru, chiar dacă aveau motive foarte serioase.
Cum s-a întâmplat cu Alexandr Blok, cel mai talentat poet rus al generației sale, care în poemele „Cei doisprezece” și „Sciții” făcuse apologia revoluției. Prin refuzul categoric de a-l trimite la tratament în Finlanda, Lenin l-a condamnat la moarte. Se impune să semnalăm aici o coincidență sinistră: Maxim Gorki, care a insistat foarte mult în favoarea poetului, va avea aceeași soartă peste un sfert de secol, de astă dată mort din vina „marelui continuator al operei lui Lenin”. Nici lui nu i-a permis Stalin să plece la sanatoriu în Italia.
De la expulzare la izolare administrativă
Pentru a avea o acoperire legală a deportării și exilării dușmanilor revoluției, pe 15 mai 1922 Lenin i-a scris comisarului (ministrului) pentru justiție, cerându-i să introducă în Codul penal „dreptul Prezidiului VAIK de a înlocui împușcarea prin expulzarea din țară (pe termen sau nelimitată)” și „împușcarea în caz de revenire neautorizată în țară”. Să extindă, de asemeni, sintagma act de spionaj la „orice formă de activitate a partidelor din opoziție” și „să găsească o formulare, care să lege această activitate de burghezia internațională și de lupta ei împotriva noastră (cumpărarea presei și racolarea agenților, pregătirea unui război etc...”.
Și pentru a duce treaba până la capăt, patru zile mai târziu îi va scrie lui Dzerjinski următoarele:
„Tovarășului Dzerjinski. Referitor la problema expulzării scriitorilor și profesorilor universitari care ajută contrarevoluția. Trebuie pregătită cu migală. Fără pregătire riscăm să facem prostii. Rog să analizați măsurile pentru pregătirea acestei acțiuni... Să se culeagă sistematic date despre stagiul politic, munca și activitatea literară a profesorilor universitari și a scriitorilor...Aveți în vedere revista „Ekonomist” din Piter. În nr. 3 (numai în 3, nota bene!) este tipărită pe copertă lista colaboratorilor. Cred că aproape toți sunt în mod legal candidați la expulzare. Toți sunt contrarevoluționari fățiși, acoliții Antantei, slugoi și spioni și corupători ai tineretului studios. Problema trebuie pusă astfel, încât să-i prindem mereu și sistematic pe acești „spioni de război” și să-i trimitem peste graniță. Rog să arătați aceasta în secret membrilor Biroului politic, să mi-o dați înapoi și să-mi comunicați reacția lor și concluzia dv. 19/5. Lenin”.
Pe bună dreptate istoricul rus consideră că aceasta a constituit începutul întocmirii de către CK a dosarelor de urmărire (ca să folosim un termen la modă) pentru fiecare intelectual care nu împărtășea ideile bolșevice. Ca răspuns la cererea lui Lenin, pe 10 august, prezidiul VAIK a dat o hotărâre privind expulzarea administrativă, care la punctul 1 prevedea următoarele:
„În scopul izolării persoanelor implicate în acțiuni contrarevoluționare, pentru care se cere Prezidiului VAIK aprobarea pentru izolarea pe o perioada de peste două luni, atunci când exista posibilitatea de a nu se recurge la arest, se va hotărî pe cale administrativă expulzarea din țara sau deportarea în zonele stabilite de pe teritoriul RSFSR.”
Dreptul de a decide asupra expulzării revenea, conform articolului 2 din hotărâre, unei comisii de pe langă NKVD, conduse de Felix Dzerjinski, președintele GPU. Organele s-au pus pe treabă, astfel că pe 31 august apare în ziarul Pravda primul ecou sub titlul Primul avertisment:
„prin hotărârea Direcției Politice de Stat (GPU) cele mai active elemente contrarevoluționare din rândul profesorilor universitari, medicilor, agronomilor și literaților sunt deportate în guberniile nordice. O parte din ele expulzate peste graniță.”
Principala învinuire O anumită parte a intelectualității burgheze nu s-a împăcat cu puterea sovietică. Paragraful următor dezvoltă ideea:
„cea mai importantă citadelă a ei a fost învățământul superior... Savanții politicieni – profesorii, opuneau la fiecare pas o rezistență îndârjită puterii sovietice, care a trecut la reformarea învățământului superior. Aceste grupări acționau consecvent și vehement pentru a discredita orice încercare de reformă a puterii sovietice. O supuneau unei așa-zise critici științifice. În domeniul publicațiilor au adoptat aceeași linie destructivă.
Literatura beletristică creată de ele era de asemeni antisovietică. În filozofie propagau misticismul și cultul preoților. Un grup de medici vădit antisovietici se străduia să creeze o opinie antisovietică în lumea medicală... elementele contrarevoluționare din rândul agronomilor desfășurau aceeași activitate în mediul lor. În sfârșit, câteva grupări din aceste elemente antisovietice au căutat să se apropie de mișcarea contrarevoluționară din rândul bisericii, care militează activ împotriva naționalizării bunurilor bisericești“.
După cum s-ar părea, „elementele antisovietice” s-au strecurat practic în toate mediile intelectuale (și umaniste, și tehnico-științifice), pe care, în scrisoarea sa din septembrie 1919 către Maxim Gorki, Lenin îi cataloga disprețuitor „intelectuali, lachei ai capitalului, care se pretind creierul nației. În realitate nu sunt creier, ci rahat”.
Se va deschide dosar de urmărire pentru fiecare intelectual
Pe 18 august, GPU îi va raporta de executarea ordinului:
„Conform dispoziției dv. Vă trimitem listele intelectualilor din Moscova, Piter și Ucraina, aprobate de Biroul politic. Operațiunea a avut loc la Moscova și Piter în noaptea de 16/17 august, iar în Ucraina, pe 17/18. Hotărârea despre expulzări s-a adus la cunoștința populației din Moscova, care a fost prevenită că revenirea din proprie inițiativă în RSFSR se pedepsește cu împușcarea. Mâine se va clarifica și problema vizelor. Zilnic vă vom ține la curent cu mersul expulzărilor. Cu salutări comuniste, Unschliht”.
În urma indicațiilor primite de la Lenin, pe care l-a vizitat pe 4 septembrie la Gorki, Dzerjinski va comunica în scris adjunctului său (Unschliht):
„Trebuie făcut un plan, care să fie actualizat continuu. Toți intelectualii trebuie împărțiți pe grupe. Spre exemplu: 1) Scriitori, 2) Publiciști și politicieni, 3) Economiști (aici vor fi și subgrupe) – a. finanțiști, b. cei din transporturi, c. cei din comerț, d. cei din cooperație ș.a. 4) Tehnocrați (și aici subgrupe): a. ingineri, b. agronomi, c. medici, d. cei din marele stat major ș.a. 5) Profesori universitari și profesori din licee și gimnazii ș.a.m.d. Datele despre ei vor fi culese de către toate secțiile noastre și vor fi centralizate la secția intelectuali.
Se va deschide dosar de urmărire pentru fiecare intelectual; fiecare grupă și subgrupă va trebui să fie urmărită de către tovarăși competenți. Secția noastră le va repartiza grupele. Informațiile vor fi verificate pe mai multe căi, astfel încât să putem trage o concluzie corectă, ceea ce nu a fost până acum din cauza pripelii și a insuficientei informări. Să prevedem în plan succesiunea sarcinilor și asigurarea cu informatori a grupelor. Să nu uităm că sarcina secției noastre este nu numai expulzarea, ci și contribuția la elaborarea unei linii juste față de speciali, să le spargem rândurile, să-i promovăm pe cei ce vor să sprijine necondiționat Puterea sovietică“.
În arhive s-au păstrat listele exilaților din primul lot, întocmite la indicația lui Lenin, semnate de Kamenev, Kurski și Unschliht și cu observațiile lui Iagoda: 67 familii din Moscova, 51 din Petrograd, 77 din Ucraina și liste cu exilați din Kazan, Nijni-Novgorod, Minsk. Listele cuprind somități medicale și științifice, filozofi și sociologi de marcă, într-un cuvânt, floarea intelectualității ruse, bieloruse și ucrainene.
Troțki, Lenin și Kamenev
CC al PC(b) al Ucrainei a considerat că nu este oportun să-i trimită pe medici și atâția intelectuali valoroși în Occident, unde să îngroașe rândurile emigrației ruse și să acționeze împotriva statului sovietic sau să lucreze pur și simplu pentru „dușmanii statului sovietic” și a propus să fie deportați în raioanele îndepărtate ale Rusiei, unde sunt inofensivi.
Ca urmare, acțiunea de „expulzare a creierilor” va scădea în amploare, pentru a se stinge apoi cu totul, fiind înlocuită cu cea de deportare în guberniile îndepărtate. Deportările vor deveni în timp o practică curentă în activitatea represivă a statului sovietic, căpătând un caracter de masă la sfârșitul anilor ‘30. Una dintre principalele rațiuni ale existenței KGB-ului va fi tocmai strângerea a cât mai multor candidați pentru Gulag.
Celor care vor mai fi expulzați le va rămâne cel puțin șansa de a scăpa cu viață, pentru că trimiterea în Siberia însemna sfârșitul. Dacă în timpul țarismului decembriștii sau membrii grupului Petrașevski au mai avut norocul să se mai întoarcă din deportare, gulagul va fi neiertător. În legătură cu expulzările intelectualilor din anii 1922-1923, Mihail Osorghin, fostul președinte al Uniunii Scriitorilor din Rusia, expulzat și el în Germania, făcea o remarcă pe cât de ironică, pe atât de dureroasă în cartea sa „Ziua Tatianei”, apărută la Berlin în 1923:
„în Germania a ajuns singura marfă pe care guvernul rus actual o mai poate livra din belșug și gratuit Europei custozii zestrei culturale a Rusiei”.
Despre acest moment de cumpănă din istoria culturii ruse, Soljenițîn scria în „Arhipelagul Gulag”:
„...la sfârșitul anului 1922 vreo 300 din cei mai cunoscuți umaniști ruși au fost urcați pe șlepuri... pe vapor și trimiși la groapa de gunoi a Europei.”
Vina de a avea altă opinie
Gulagul va continua să ființeze, la concurență cu spitalele de psihiatrie, și după moartea lui Stalin. Principala vină a locatarilor acestora – delictul de opinie. Și totuși... În ciuda prigoanei instituite de regimul represiv sovietic asupra celor care nu împărtășeau doctrina marxistă nivelatoare, spre sfârșitul anilor 70 a început să-și facă simțită prezența disidența sovietică.
Afirmarea cu mai mult curaj a părerilor proprii, mai întâi în cercuri restrânse, apoi în cadru organizat, interesul manifest pentru realitatea occidentală, propagarea modei și muzicii occidentale, abordarea unor teme mai curajoase în literatură, culminând cu apariția unor lucrări literare de sertar – samizdat, difuzate pe ascuns, dovedeau că poporul sovietic, moștenitorul uneia dintre cele mai mari culturi ale lumii, nu mai putea fi ținut departe de lumea civilizată, de valorile democrației.
Conștienți de riscurile pe care și le asumau, poeți, scriitori, artiști au început să ia atitudine cu pana sau lira. Au fost avertizați, și-au pierdut locurile de muncă, ostracizați, iar cei care nu s-au potolit au fost arestați și trimiși în Gulag. Dar Occidentul aflase deja de existența lor. Organizații și conducători de state au intervenit pentru eliberarea deținuților politici. Unele scrieri de sertar au ajuns peste graniță, unde au fost imediat editate și retrimise în țară, popularizate prin posturile de radio. Cuvântul Gulag intrase în toate limbile lumii. Pentru opoziția lor contra regimului comunist, fizicianul Saharov, Elena Bonner, scriitorul Soljenițîn au devenit cunoscuți atât în Occident, cât și în țară.
Au rămas peste graniță și muzicieni și artiști de valoare, precum violoncelistul Rostropovici sau cântăreața de operă Galina Vișnevskaia, care prin talentul lor atrăgeau atenția lumii asupra a ceea ce se petrece după cortina de fier. Situația economică în țară se înrăutățea continuu, poporul era tot mai nemulțumit. Gorbaciov și-a dat seama că „Așa nu se mai poate trăi” și au urmat schimbările produse de perestroika, care au schimbat soarta Rusiei.