Adevărata față a lui Mihai Viteazul, în Historia de octombrie
Cum arăta Mihai Viteazul în realitate? Vedeți pe coperta numărului de octombrie a revistei Historia. Iar, la interior, descoperiți relatarea asasinării, elementele misterului care încă mai înconjoară osemintele voievodului și complexul proces de reconstrucție facială, pornind de la craniul care se odihnește la Mănăstirea Dealu. Iar, pentru că afară vremea e gri, nu ratați baia de frumos oferită de comorile ascunse ale muzeelor și de operele lui René Lalique, magicianul sticlei. O baie cu revista în mână sau - de ce nu? - cu tableta sau telefonul, căci Historia poate fi citită și în format digital, pe platforma paydemic.com.
Cunoaștem chipul personajelor istorice de dinainte de secolul al XIX-lea grație picturilor, sculpturilor, monedelor sau altor artefacte din vremuri de demult. Însă, mai nou, putem descoperi „adevărata” lor față prin tehnica reconstruirii fizionomiei, pornind de la forma şi particularităţile elementelor anatomice ale craniului.
Metoda, care are la bază corelaţii de tip antropometric ce se stabilesc în primul rând între oasele craniului şi musculatura feţei, nu e chiar atât de recentă pe cât ne-am aștepta. În 1895, un anatomist elvețian a făcut măsurători ale ţesuturilor moi pe cadavre, apoi a refăcut craniul lui Bach în ghips, folosindu-se de o serie de repere anatomice precise.
În 2016-2017, pe baza fotografiilor antropometrice pe care Francisc Rainer le-a făcut craniului lui Mihai Viteazul de la Mănăstirea Dealu (în perioada 1913-1920), s-a început confecționarea unui craniu artificial din material sintetic și apoi umplerea acestuia cu substitute de ţesuturi moi care să ducă la reconstruirea cât mai fidelă a fizionomiei voievodului român. Reconstrucţia facială a fost făcută de sculptorul Radu Tudor Panait, absolvent al Universităţii Naţionale de Arte București, iar întreg procesul este detaliat în dosarul de octombrie.
Dacă fața voievodului nu mai este un mister, nu același lucru îl putem spune despre asasinarea lui (care a fost înregistrată în câteva variante, întâi de martorii oculari, apoi de istoricii secolelor ulterioare) și despre ce s-a întâmplat cu osemintele sale. Adevărul e că încă nu se ştie unde s-ar putea afla scheletul lui Mihai.
De ce a fost atacat Constantinopolul?
De-a lungul istoriei cruciadelor, cucerirea Constantinopolului în data de 13 aprilie 1204 reprezintă unul dintre momentele cele mai șocante și, de multe ori, greu de înţeles. Ceea ce începuse ca o mișcare prin care Biserica Catolică dorea să recupereze Locurile Sfinte a ajuns să fie deturnată pentru a cuceri capitala Imperiului Bizantin, Constantinopolul, cel mai mare oraș al lumii creștine, mândria bizantinilor și un oraș a cărui faimă se răspândise deopotrivă în Europa și în Orient. Istoricii au încercat să înţeleagă ce s-a întâmplat în timpul celei de A Patra Cruciade: au dorit veneţienii să se folosească de expediţia ce trebuia să elibereze Ţara Sfântă pentru a cuceri capitala Bizanţului?
A fost căderea Constantinopolului rezultatul unui proces mai lung de ciocnire a Europei latine cu lumea bizantină, din care a ieșit învingătoare cea dintâi?
În articolul dedicat celei de a Patra Cruciade, descoperim șirul complicat de eveniment care a condus la atacul asupra „reginei orașelor”. Cert este că a fost una dintre cele mai barbare acţiuni ale cruciaţilor din toate timpurile și că a marcat momentul de ruptură definitivă între Apus și Răsărit.
Comorile ascunse ale muzeelor
Historia de octombrie ne aduce și varianta light a incursiunilor în trecut - cea a operelor de artă și a creatorilor care au lăsat lumea mai frumoasă, la propriu. Știați că sute de picturi de Picasso, Monet şi Cezanne nu au fost arătate publicului în nicio sală de expoziţie? Marile muzee ale lumii scot pe simeze, în medie, 2-4% din obiectele pe care le deţin în colecţia permanentă. Din lipsă de spaţiu, sute de mii de artefacte, extrem de valoroase pentru istoria unei naţiuni, zac în lăzi sau în depozitele întunecate ale muzeelor.
Alte capodopere petrec ani buni în laboratoarele de restaurare şi conservare deoarece sunt prea fragile sau aflate într-o stare avansată de degradare pentru a putea fi văzute de ochiul curios al privitorului. Vestea bună e că, în ultimii ani, tot mai multe instituţii de artă au acceptat provocarea de a-şi deschide depozitele publicului larg, pentru a scoate la suprafaţă comorile pline de praf şi pânze de păianjen.
Unele dintre aceste comori au fost create de René Lalique, care, în 1890, era deja recunoscut drept cel mai important bijutier Art Nouveau. La începutul secolului XX, se transformă în sticlarul Art Deco. A creat și decorat pentru importante clădiri din Europa și America, dar și ușile Palatului Imperial al Prinţului Asaka din Tokyo. Numele său a devenit sinonim cu luxul, iar creațiile sale… îți fură ochii. În realitate, dar și în paginile lucioase ale revistei.
Lectură plăcută!
