Acuzaţi pentru opinie: procesul ziariştilor „fascişti” din România
Decimarea jurnaliştilor importanţi în perioada precomunizării României, a făcut parte din acţiunea de epurare a tuturor palierelor societăţii, elita din toate domeniile fiind lichidată:demintari şi militari, intelectuali, marea finanţă. Procesul a reprezentat lichidarea „duşmanilor de clasă”.
Legile care au determinat incriminarea libertăţii de exprimare
Articolul 14 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 a creat cadrul necesar pentru arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. De asemenea, pe baza prevederilor articolului 15 din Convenţia de Armistiţiu, autorităţile române emitLegea nr. 448 privind măsurile privative de libertate ce pot fi luate împotriva celor vinovaţi de dezastru ţării. Prin intermediul Legii nr. 50 (Decret-Lege nr.148) pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război, din 20 ianuarie 1945, au fost definiţi termenii de criminalişiprofitor de război, dar s-au stabilit şi pedepsele aplicate:ani grei de temniţă, închisoare pe viaţă, pedeapsa capitală. Legea nr. 50 prevede şi înfiinţarea instituţiei acuzatorilor publici, alcătuită din persoane desemnate de ministrul Justiţiei din rândurile magistraţilor şi juriştilor, membri ai corpurilor constituite sau ai organizaţiilor profesionale, numite prin decret regal.
Legea nr. 51 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţăriiextindea numărul persoanelor ce puteau fi incriminate.
Lucreţiu Pătrăşcanu, Ministrul Justiţiei, a considerat că Legile 50 şi 51, nu erau suficiente pentru atingerea scopului propus, astfel, a iniţiat o lege prin care criminalii de război şi persoanele vinovate de dezastrul ţării să constituie o singură categorie, urmând să răspundă în faţa poporului pentru faptele săvârşite. Cele două legi au fost înlocuite cu Legea nr. 312 din aprilie 1945 privind urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării. În baza art. 10, judecarea se făcea de către Tribunalul Poporului, format din:judecători, cetăţeni majori, aleşi din rândurile celor şapte grupări politice care alcătuiau guvernul. Fiecare grupare trebuia să desemneze un număr de 5 membri din care ministrul Justiţiei, prin tragere la sorţi, stabilea completele de judecată, formate din 9 membri:2 magistraţi şi 7 judecători ai poporului.
După câteva zile, autorităţile au trecut la dezvoltarea proceselor, care au lichidat clasa politică, elita armatei, presa democratică, intelectualitatea.
Jurnalişti puşi sub acuzare la cererea Uniunii Sovietice
Jurnaliştii au fost incluşi în primele loturi de acuzaţi aduşi în faţa Tribunalului Poporului de către noile autorităţi, la cererea Uniunii Sovietice. Se dorea distrugerea ziarelor şi publicaţiilor de orientare anticomunistă, naţională şi democratică, precum şi a jurnaliştilor reuniţi în jurul publicaţiilor:„Curentul”, „Universul”, „Porunca Vremii”, „Gândirea”.La 29 ianuarie 1945, se hotărăşte arestarea unui număr de 64 de persoane, considerate vinovate de dezastrul ţării, printre care jurnalişti binecunoscuţi:Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Radu Demetrescu-Gyr, Ilie Rădulescu, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu.
Astfel, presa pro-sovietică iese în evidenţă prin publicarea unor liste cu persoane propuse pentru a fi înlăturate din instituţii. S-au lansat campanii de presă împotriva personalităţilor importante ale ziaristicii, de ziarele România Liberă, Scânteia, Tribuna Poporului, Veac Nou, Lumea, Naţiunea, Dimineaţa, Adevărul.Golul lăsat de personalităţile acuzate a fost ocupat de scriitori adepţi ai comunismului, precum:Nicolae Moraru, Zaharia Stancu, Silviu Brucan, Mihail Ralea, Victor Iuliu.
Inculpaţii erau acuzaţi că „ prin articolele din ziare, broşuri sau conferinţe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi ei au contribuit prin acţiunile lor la susţinerea unui regim odios şi a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecinţă antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”.Prin articolele lor, au reuşit să convingă marea parte a populaţiei de corectitudinea războiului împotriva Uniunii Sovietice, de ineficienţa instituţiilor democratice .
Ziariştii erau acuzaţi că au slujit fascismul şi hitlerismul. În viziunea Tribunalului Poporului, trasată de guvern şi impusă de Înaltul Comandament Aliat, acuzatorii publici au decis că alăturarea României la politica Germaniei, a necesitat preluarea unui sistem politic şi administrativ, asemănător cu cel fascist, aflat în subordinea germanilor. Pentru realizarea acestui lucru a fost necesară o propagandă pro-fascistă şi filogermană în presă. Propaganda a fost instituită şi pusă în parctică de ziariştii acuzaţi, în schimbul unor beneficii materiale.
Nichifor Crainic, “propagandist şi agent de execuţie al hitlerismului şi fascismului”
Nichifor Crainic, fondator al ziarul Calendarul, aapărutla data de 25 ianuarie 1932, la Bucureşti, până în anul 1933, când este interzis. Cotidian cu înclinaţie naţionalistă, a oscilat între Mişcarea Legionară şi Liga Apărarării Naţionale a lui A.C Cuza[1].În perioada ianuarie-mai 1941 a ocupat funcţia de Ministru Propagandei, din Guvernul Antonescu.
Nichifor Crainic (Ion Dobre) a fost acuzat pe baza articolelor publicate în Calendarul, Apărarea Naţională şi Gândirea. În accepţia acuzatorilor, cariera sa politică s-a îmbinat cu propaganda, ceea ce a dus la îndeplinirea rolului de agent executor şi hitlerist. În faţa instanţei a fost prezentat ca trădător şi spion pentru că ”lucrează în epoca de ministeriat cu 20 de ziarişti germani” care ” fotografiază şi ridică planuri în toată ţara, cu toată opoziţia Statului Major, ziariştii fotografi nefiind decât ofiţeri germani topografi, ale căror lucrări se strâng la şeful lor şi protectorul din România, Nichifor Crainic”[2].
Prin Hotărârea nr.2 din 4 iunie 1945, Nichifor Crainic a fost condamnat, în lipsă, la detenţie grea pe viaţă. A fost arestat la data de 26 mai 1947, deoarece a fost acuzat în lipsă a început demersuri pentru rejudecarea procesului, însă contestaţia a fost anulată. În septembrie 1949, printr-un memoriu cere revederea cauzei, dar Curtea Bucureşti respinge cererea, fiind considerată nefondată. Înainteaza şi în 1955 o cerere prin care susţine că, prin activiatea sa publicistică a combătut rasismul german şi a răspândit pacifismul, însă procesul se încheie fără să îi dea câştig de cauză. O ultimă încercare de cerere a revizuirii procesului în care a fost acuzat are loc în anul 1956, încercând prin memoriul redactat să scoată în evidenţă vârsta înaintată şi neapartenenţa la legionarism. Şi de acestă dată cererea este respinsă. Este eliberat în aprilie 1962, după 13 ani de detenţie în condiţii dure.
Ilie Rădulescu, militantul pentru războiul antisovietic
Ilie Rădulescu a fost directorul fondator al ziarului Porunca Vremii, fondat la Bucureşti, la data de 18 decembrie 1932. În perioada cuprinsă între decembrie 1932 şi decembrie 1934 apariţiile ziarului au fost săptămânale, iar începând cu 1 ianuarie 1934 apariţiile publicaţiei erau zilnice pâna în iunie 1938. Orientarea ideologică a jurnaliştilor de la Porunca Vremiis-a îndreptat spre extrema dreaptă conservatoare (L.A.N.C –PNC). Printre colaboratorii acestei publicaţii îi amintim pe:Silviu Dragu, Radu Paltin, Radu Budişteanu, Alexandru Hodoş, Toma Vlădescu, Nicolae Bogdan[3]. Ziaristul a fost acuzat că publicaţia sa a fost susţinătoare a lui A.C Cuza şi a lui Octavian Goga, apoi ”în solda legaţiei germane, de unde primeşte o subvenţie serioasă”. Ilie Rădulescu a fost învinuit pentru că a militat în favoarea războiului antisovietic şi de antisemintism deoarece a cerut în mod public să se construiască lagăre şi ghetouri pentru evrei[4]. De asemenea, a fost acuzat pentru crime ”de instigare la ordonarea şi la desăvârşirea unor acte de teroare, cruzime şi reprimare asupra populaţiei din teritoriile unde s-a purtat războiul”.
Pe parcursul procesului, acuzatul Ilie Rădulescu a adus argumente în favoarea acţiunilor şi a atitudinii sale din perioada în care se afla la conducerea ziarului Porunca Vremii, demontând, totodată învinuirile aduse. În primul rând, a vorbit despre semnificaţia punerii sub acuzare a gazetarilor, considerând că a fost pusă sub semnul întrebării libertatea de gândire şi dreptul de manifestare a opiniilor personale. A continuat prin definirea termenului de gazetar:”un receptacol al frământărilor de opinie publică, un înregistrator al curentelor de idei şi al faptelor concrete, un mărturitor al dorinţelor şi nevoilor ce agită mulţimile, în sfârşit, un produs al spiritului public”[5]. Prin intermediul pledoariei sale a scos în evidenţă faptul că în războiul din anul 1941 a fost ”unde a fost şi regele ţării, steagul şi biserica;apropierea de Germania, pentru care el a militat, Rusia a înfăptuit-o în 23 august prin sezaţionalul pact de amiciţie şi neagresiune, primit cu mare satisfacţie de ambele ţări, socotit drept alianţa popoarelor proletare împotriva popoarelor capitaliste[6]. În ceea ce priveşti antisemitismul, susţine că nu a dus campanii de presă împotriva tuturor evreilor, ci împotriva marilor exploatatori everi şi împotriva burghezilor.
Prin hotărârea nr.2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului, Ilie Rădulescu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În 1955 s-a adreasat Curţii Supreme şi a cerut să fie eliberat pentru că la Nürnberg, Tribunalul Internaţional nu a pus sub acuzare şi condamnat ziarişti, iar situaţia în care se afla era o gravă nedreptate. Colegiul II Penal a luat în considerare argumentele sale, astfel, la 21 ianuarie 1956 a fost eliberat.
Pamfil Şeicaru, ”maestru al şantajului”
Pamfil Şeicaru a pus bazele ziarului Curentul, în anul 1927 şi a rămas la conducerea ziarului până în vara anului 1944, când pleacă din ţară.
Acuzarea a considerat că articolele sale publicate, atât în ziarul Cuvântul în perioda 1924-1927, cât şi în Curentul i-au adus beneficii materiale:” articolele sale, i-au adus în scurt timp o tristă celebritate şi o avere considerabilă, prin măiestria sa în arta de a denigara şi insulta în mod trivial miniştri, oameni de stat, profesori universitari, în scpul vădit de a-i şantaja, fără pic de ruşine şi a le estorca sume de bani”[7]. Vinovăţia lui creşte din cauza plecării plecării din România la 12 august 1944, iar din străinătate atacă România şi clasa politică, care a infăptuit actul de la 23 august.
La 4 iunie 1945 a fost condamnat, în lipsă, la moarte. Încadrarea sa drept „criminal de război” şi condamnarea la moarte s-a făcut pe baza activităţii sale de gazetar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a unor chitanţe de încasare descoperite de Aliaţi în arhivele Ministerului de Externe de la Berlin şi predate guvernului român. Proprietatea sa de la Ciorogârla, primită în calitate de purtător al ordinului „Mihai Viteazul” (decorţie primită datorită faptelor sale din Primul Război Mondial), a fost pusă la dispoziţia scriitorului Mihail Sadoveanu (până în 1949), iar clădirea ziarului „Curentul” a intrat în posesia trupelor sovietice, care au editat aici „Buletinul Armatei Roşii” şi transformată ulterior în sediu al Securităţii din RPR.
Lichidarea presei democratice din România postbelică a avut ca obiectiv principal reducerea la tăcere a conştiinţei opiniei publice. Cum bine preciza Ilie Rădulescu, ziaristul era un produs al spiritului public, spirit pe care regimul comunist dorea să îl distrugă.
NOTE
[1]Pamfil Şeicaru, Istoria presei, , Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, pag. 314.
[2]Emil Rus, Delictul de opinie:procesul ziariştilor:1945, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2012, p.18.
[3]Ion Hangiu, Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicţionar cronologic, vol 2, Editura comunicare.ro Bucureşti, 2008, pag .477.
[4]Emil Rus, op.cit., p.16.
[5]Ibidem, p.191.
[6]Ibidem, pp.195-196.
[7]Ibidem, p.15.
