A fost cândva o insulă pe Dunăre: povești din Ada-Kaleh
A fost cândva o insulă pe Dunăre. Insula Ada-Kaleh era într-o vreme – pentru locuitorii ei, dar și pentru cei care au vizitat-o vreodată – un loc paradisiac.
Vorbim la trecut.
Ridicarea barajului Hidrocentralei Porțile de Fier I, mândria hidrotehnicii românești, a inclus între pierderile colaterale și trecerea definitivă în istorie a acestui loc. [...]
Insula lor [n.e.:a locuitorilor, majoritar turci] a fost acoperită între 1970-1971 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei. Odată cu insula dom sub ape sute de ani de istorie zbuciumată, destine împlinite și povești trăite la margine de imperii (otoman, habsburgic), mituri și legende născute între ape.
***
[Gh.B.] „La noi parcă totul stătea pe loc, nu alerga nimeni. S-alergi după una, după alta... nu era fuga asta. Vedeți, viața de acolo nu are nimeni unde să o mai întâlnească, pentru că pe bucățica aia mică de o mie șapte sute pe cinci, șase sute lățime, acolo ne desfășuram toată activitatea:de la pâine, lapte, cafenele, magazin, librărie, fabrică de țigarete, fabrică de confecții... [...]
Acolo nu se poate spune legături apropiate, pentru că insula... totul era unu'. Era, cum să vă spun? Ca o curte mare în care erau mai multe case. Nu se închideau casele, majoritatea caselor n-avea garduri. Dunărea ne înconjura, ne păzea, parțial ne și hrănea. Ne păzea de tot ce era rău de dincolo. De aia la noi nu aveai nevoie de chei ca să încui ușa. Delimitările de grădină existau într-un fel, dar nu era absolut interzis să faci un pas dincolo sau să iei un fruct din grădina cutăruia. Foarte multe curți nu mai aveau garduri în ultimul timp. Nu se mai păstrau acele garduri înalte [de odinioară], ca femeile să nu fie văzute de bărbații străini. [...]
Vedeți, sunt locuri pe care numai noi le mai știm. Noi le-am călcat, reținem fiecare pomișor unde era. Exista un colț de cetate unde creștea un cais, îl am într-o imagine. Îmi amintesc cum mergeam și luam caise din caisul ăla. Primăvara, până și zidurile înfloreau. Între cărămizile acelea – care se deterioraseră în timp, s-a depus stratul ăla de praf, de pământ – era totul o floare de gura-leului, de sus până jos. Mă cățăram pe zid și culegeam flori de gura-leului.”
***
[K.N.] [răspuns la întrebarea «Mai păstrați ceva de pe insulă?»] „Am fotografiile. [...] Altceva n-am de la Ada-Kaleh. Nu mai am altceva, nu mai am! Tabloul de la mamea mea, și fotografii... Ada-Kaleh-ul o să-l visez când am să mor! Ăsta a fost Ada-Kaleh-ul nostru! S-a dus, s-a înecat, nu mai este nimic! Când pleci spre Orșova, numai un stâlp de lumină se vede. Cum să spun? Cum e ăsta de-afară de la noi, la lumină, la stradă. Așa un stâlp este! Au lăsat stâlpu' ăla ca să se vadă unde a fost Ada-Kaleh-ul.”
***
[E.M.] „Pe noi în orașu' Turnu Severin a vrut să ne pună – pe toți insularii. În Crihala, dacă știți unde este. Un cartier al orașului, un cartier vai și-amar: niște case micuțe, apartamente, să zic așa, de 28 de metri, 30 de metri [pătrați], împărțit în două. Exact ghetouri! Noi, când am vazut așa, n-am mai vrut! Pentru ce să stăm în Turnu Severin? Geamie nu avem, un preot nu avem...Și noi ce-am zis? Hai să ne unim, să plecăm.
Taică-meu fiind domn' primar, am zis, dom'ne, noi nu vrem să stăm aicea, vrem să plecăm în Constanța. Nu prea au vrut ei să ne dea voie să plecăm în Constanța, da' ne-au făcut o figură foarte mare:cei care vor să plece în Constanța sunt obligați – zicea primarul de-atuncea, [primarul Severinului], tatălui meu – să predea actele casei. Și toți care am venit aici în Constanța am predat actele caselor. Așa ne-a dat nouă case aicea. Înțelegeți? În schimb pe noi nu ne-a plătit la adevărata valoare, am fost păcăliți! [...]
O insulă cetate. Asta înseamnă Ada-Kaleh! Uitați, așa eram. Pe-aicea apă și munți:eram în mijlocul munților, în mijlocul apei. Asta eram. [...]
Nu pot să zic că eram săraci, că nu duceam lipsă de nimica, da' nu ne venea să aruncăm! Aveam concepția asta. Noi nu aruncam absolut nimica. Când am venit aicea, am văzut s-aruncă pâine! Am rămas așa, mirat! Chiar nu m-am simțit deloc bine când am văzut cum în tomberoane aruncau pâine... Și, Dumnezeu s-o odihnească, bunica zicea: «Ia te uite, ăștia aruncă pâine... Nu-i păcat?» Aici am văzut se-aruncă totu', nu se ține cont de nimic. Nu pot să zic că nu m-am schimbat:m-am schimbat și eu foarte mult, că sunt obligat să m-adaptez. Dar nici până în prezent noi nu aruncîm firimituri, n-aruncăm nimic. Așa am fost învățați. [...]
[N.T.M.] Cu ce tragedie am plecat de acolo! Mi-a părut rău de tot [plânge]! Am sărutat patru colțuri ale casei mele și așa am plecat! Mi-am luat rămas bun! [Am un tablou], ce să faci cu pictura? Nu poți să trăiești cu pictura! Ce viață am avut pe insulă!”
***
[E. și M.A.] „A rămas o amintire plăcută. Și parcă mi se face din ce în ce mai dor... Mă gândesc din ce în ce mai mult. Cine știe, poate e sfârșitul vieții asa... Îs mulți ani, iată, patruzeci și doi de ani. [...]
Aveam o poziție foarte frumoasă. Se vedeau de la mine din casă trenul, mașinile, avioane dacă treceau, vapoare... Era la câțiva metri de Dunăre casa. Vara eu îmi făceam dușu-n Dunăre, mă spălam dimineața pe ochi. [...]
***
[R.A.] „Da, mi-e dor de insula Ada-Kaleh! Acuma să se deschidă, acuma aș pleca! Am zis:să treacă apa, să fugă apa, aș face o colibă și o barcă, aș prinde pește și aș sta acolo! La toți turcii le pare rău de insulă! Noi eram liniștiți la insulă. Ce aer era! Ieșeam seara la parc. Pomii ăia, Dunărea... Aveam fântână, «bunar», știți, acolo lângă Miskin Bab, luam de acolo apă. Veneau turiștii, era o veselie. Eu făceam dulceață de smochine, Sezer era mică, vindea. «Cine ia de la mine toată vara-i merge bine!» Ha, ha, ha! «Prăvălie de oltean, fără ușă, fără geam!» Striga, făcea reclamă. Mi-aduc aminte asta, n-o s-o uit niciodată!
Eu de câte ori visez, visez insula, nu mă visez aicea!”
***
[M.A.] „Erau străzile frumoase. Și am început să ne plimbăm, să îmi arate cetățile. Era foarte frumos.
Nu sunt născută acolo, crescută acolo, da' așa rău îmi pare că am venit încoace! Chiar dacă intra apă după ce veneau ploile sau de la Cazane, că după ces e topea ce gheață era la cazane, se inunda Ada-Kaleh-ul. Dar toată lumea se refugia la neamuri, acolo... Fiecare la neamuri stătea și făcea drum din scânduri. Și așa mergea. O săptămână, două, până se trăgea apa, până pleca.
Da, mi-a plăcut foarte, foarte mult. Era liniștit. Pe mine mă sculau păsările! Păsările ciripeau. Și în partea Serbiei erau munți, și în partea României erau munți. Știți ce frumos? N-am cuvinte! Dimineața, v-am spus, ciripitul păsărilor mă ridica. Ceas sau ceva nu ne trebuia. Și ce fructe aveau în curte! Eu, dimineața, cu un șorțuleț în poală, strângeam mere, pere. În octombrie, noiembrie... Strângeam struguri, că la insulă au făcut boltă de s-au dus în pomi, acolo sus. Aicea nu există așa fructe. Smochine, nici nu mai zic! Soacră-mea era specialistă să facă dulceață de smochine. Și de trandafiri, da! [...]
***
[F.A.] Dacă trăia [bunica], poate plângea și ea acum cum îmi vine și mie să plâng când mi-aduc aminte de Ada-Kaleh. I se face dor omului de locu' natal! Și un loc natal ca ăsta, cu cetăți și o insulă pe ape [are lacrimi în glas]... Mulți nu spun, da' o simt. Eu spun deschis: îmi vine să plâng când mi-aduc aminte. Doru' de locul natal. E durere mare în sufletu' omului când și-a pierdut locu' natal! Eu nu-l mai am! Simt o durere în suflet... Am multe înrgistrări cu Ada-Kaleh-ul, punem și vizionăm. Numai eu știu ce e în sufletu' meu când văd.”
Pentru noi, care n-am văzut Ada-Kaleh decât prin ochii celor pe care i-am intervievat, insula asta este o fantasmă. N-o să știm niciodată dacă era cu adevărat atât de frumoasă ca în amintirile foștilor insulari, cu case înflorite, viță-de-vie, leandri, magnolii, flori cățărate pe zidurile îmblânzite de soarele verii, lămâi și smochini, bragă rece și înghețată parfumată, aromă proaspătă de fistic și baclavale, turci fumând narghilea în fața porților scunde... un Levant în miniatură.
Fragmente extrase din Adakale-Li. Patria din buzunarul de la piept, Autori:Carmen Mihalache, Magda Andreescu, Editura Martor;număr pagini:286
