750 de ani de la prima atestare documentară Salinei Turda

Salina Turda a fost atestată documentar în anul 1271 într-un document emis în cetatea Buda, prin care regele Ungariei, Ştefan al V-lea, dăruia ocna de sare de la Turda, scoasă de sub orice autoritate regală sau voievodală, capitelului Bisericii Transilvaniei.

Din punct de vedere instituțional, exploatarea sării a fost reglementată de către cămările de sare, cea mai importantă din Transilvania, fiind cea de la Turda. Această instituție era condusă de un comite, care datorită acestei funcții devine un personaj important al Transilvaniei. Casa Cămării de Sare se păstrează și azi, locația acesteia fiind clădirea actualului muzeu de istorie din Turda.

Din cei 51 de comiți identificați ai Casei Cămării de Sare de la Turda, cel mai reprezentativ a fost Pogány Miklós, care a trăit în sec. XV. Acesta a fost unul dintre colaboratorii importanți ai lui Iancu de Hunedoara, împreună cu care a participat la campaniile antiotomane din anul 1442, respectiv la bătăliile de la Poarta de Fier a Transilvaniei şi bătălia de pe râul Ialomița.

Foto: Facebook / Muzeul de Istorie Turda

Situat în partea de nord-est a orașului Turda, zăcământul de sare cu o grosime medie de 250 de metri a fost exploatat sistematic, inițial prin lucrări de suprafață, iar mai târziu – în subteran. Se presupune că lucrările au debutat la Turda în perioada ocupației romane în Dacia, când orașul purta denumirea latină de Potaissa, cea mai bună dovadă în acest sens fiind existența unor galerii de exploatare piramidale, despărțite prin împletituri de nuiele, redescoperite în anul 1862. Începând cu Retragerea Aureliană din anul 271 și până în jurul anului 1000, sigura dovadă care ar putea atesta continuarea extracției de sare o reprezintă dezvoltarea unui cartier meșteșugăresc pe Dealul Zânelor, populația locală având cel mai probabil nevoie de aceste resurse în vederea consumului intern, dar și al unor posibile schimburi.

Perioada de glorie a exploatărilor de la Turda

După o scurtă stagnare în dezvoltare, instaurarea puterii habsburgice, la începutul secolului al XVII-lea, determină o creștere a tuturor ramurilor industriei extractive, cărora le este acordată o importanță deosebită. La Turda, camerele de exploatare ce utilizau procedee rudimentare sunt abandonate treptat, deschizându-se noi zone de exploatare.

Actuala salină își are originile în jurul anului 1690, când sunt săpate puțurile din cupola camerei „Terezia” și, la scurt timp, cele ale minei „Sf. Anton”, perimetru în care activitatea de exploatare va continua pentru aproximativ 240 de ani. În anul 1867, mineralogul Johann Fridwaldsky afirma cu privire la exploatările de sare de la Turda că „aceste ocne sunt vrednice de cea mai mare admirație și curiozitate”, fiind ”atât de vestite încât aproape că nu au egal în întregul răsărit”. Același autor face o descriere detaliată a sistemului în care fusese construită ocna, a unei saline mult mai mari și mai vechi, aflată în conservare începând cu anul 1762 pentru a evita surparea, precum și a procedeelor utilizate în vederea exploatării:ferirea zăcământului de infiltrările de apă, extragerea sării cu ajutorul crivacului, acționat prin forța cailor, alături de situația locuitorilor din Turda, angrenați în activitățile de tăiere a sării.

Declinul activităților de exploatare a sării de la Turda

Salina de la Turda resimte, începând cu anul 1840, concurența puternică exercitată de către salina de la Ocna Mureș, ajungând să fie depășită de aceasta în importanță la nivelul Transilvaniei și devenind treptat o rezervă. În 1862, exploatarea sării în puțul Anton este sistată, iar transportul sării către suprafață devine din ce în ce mai dificil, din cauza pantei abrupte. Astfel, este construită galeria de transport denumită „Franz Josef”, cu o lungime de aproape un kilometru, ce conecta intrările puțurilor din Valea Sărată cu depozitele din zona Turda Nouă. Concomitent, s-au realizat modernizări și lărgiri, fiind adăugate două camere laterale: „Rudolf” și „Ghizela”, asupra cărora se concentrează extracția.

Intrarea în Salina Turda în anul 1931, cu un an înainte de închiderea sa. Reproducere după o carte poștală

În ciuda acestor eforturi de revigorare a activităților de exploatare a sării, dotările învechite și tehnologia de extracție cu un randament scăzut, rămasă neschimbată față de secolele anterioare, alături de condițiile grele de muncă și salariile mici, ce impuneau dese mișcări de protest, și de creșterea în importanță a zăcămintelor de la Ocna Dej și Ocna Mureș, duc la punctul culminant, reprezentat prin închiderea minei în anul 1932.

Renașterea Salinei Turda

Deși accesul vizitatorilor a fost permis în anumite intevale din perioada comunistă, mina nu a fost utilizată la adevărata sa valoare. Renașterea sa are loc abia în anul 2008, când salina intră într-un amplu proces de reamenajare, fiind reintrodusă în circuitul turistic în ianuarie 2010, constituind, prin expunerea utilajelor folosite în trecut la exploatarea și transportul sării, un adevărat muzeu al mineritului în sare, dincolo de una dintre cele mai moderne baze turistice și de tratament din Transilvania. Proiectul de reamenajare a Salinei Turda a însemnat transformarea sa într-un parc subteran unic.