23F. Noaptea în care democrația Spaniei a stat sub țeava armei! Cum era să revină dictatura în câteva ore

În seara de 23 februarie 1981, Spania a retrăit, pentru câteva ore, fantasmele trecutului său autoritar. La doar șase ani de la moartea lui Francisco Franco și la trei ani de la adoptarea Constituției din 1978, tânăra democrație părea încă vulnerabilă. În acea după-amiază, în timp ce Congresul Deputaților vota învestirea noului premier, ușile hemiciclului s-au deschis violent, iar un grup de gărzi civile înarmate a ocupat sala.

În fruntea lor se afla locotenent-colonelul Antonio Tejero, devenit instantaneu simbolul celui mai grav atac împotriva ordinii constituționale spaniole din perioada postfranchistă.

Un context tensionat: tranziția sub presiune

Pentru a înțelege 23F, trebuie privit contextul. Spania traversa o etapă delicată a Tranziției. Guvernul lui Adolfo Suárez, artizan al reformelor democratice, se confrunta cu presiuni din toate direcțiile: criză economică, inflație, șomaj, tensiuni sociale, dar mai ales violența organizației separatiste ETA și nemulțumiri în rândul armatei, unde o parte a corpului ofițeresc considera că descentralizarea și autonomia regiunilor subminează unitatea statului.

La 29 ianuarie 1981, Suárez își anunță demisia. În locul său urma să fie învestit Leopoldo Calvo-Sotelo. Ședința de investitură din 23 februarie părea un act formal într-o democrație funcțională. Dar pentru conspiratori era momentul ales pentru intervenție, și a devenit, în schimb, scena unei tentative de puci.

„¡Quieto todo el mundo!”

La ora 18:23, în plină ședință parlamentară, locotenent-colonelul Antonio Tejero a pătruns în Congres în fruntea unui grup de aproximativ 200 de membri ai Gărzii Civile. Îmbrăcați în uniformă, înarmați cu pistoale-mitralieră, aceștia au ocupat sala de plen și au ordonat tuturor să se întindă la pământ. Focurile trase în tavan au amplificat dramatismul scenei.

Imaginile transmise ulterior – deputați întinși pe podea, unii încercând să rămână demni pe scaunele lor – au devenit iconice. Printre cei care au refuzat să se culce s-au numărat Adolfo Suárez, generalul Gutiérrez Mellado și liderul comunist Santiago Carrillo, un gest simbolic al rezistenței civile.

Dar 23F nu a fost un act izolat. În aceeași seară, la Valencia, generalul Jaime Milans del Bosch a scos tancurile pe străzi și a decretat stare de asediu, încercând să creeze impresia unui sprijin militar larg pentru lovitura de stat. Conspiratorii mizau pe un efect de domino: armata să li se alăture, iar regele să accepte planul și anume instaurarea unui „guvern de concentrare”/ „guvern de salvare națională” cu sprijin militar, sub pretextul restabilirii ordinii.

Rolul decisiv al regelui

Toate privirile s-au îndreptat către Juan Carlos I. Moștenitor desemnat de Franco, dar devenit garant al tranziției democratice, regele se afla în centrul unei dileme istorice. O parte a complotiștilor spera că va legitima intervenția armatei. În noaptea de 23 spre 24 februarie, după consultări intense cu conducerea militară, Juan Carlos I apare la televiziune în uniformă de căpitan general al forțelor armate.

Mesajul său este fără echivoc: condamnă tentativa de lovitură de stat și ordonă armatei să respecte Constituția. Intervenția sa a avut un efect imediat. Unitățile militare care ezitau s-au retras. Sprijinul pentru puci s-a prăbușit. În dimineața zilei de 24 februarie, Tejero s-a predat.

Un complot mai complex decât părea

Ani la rând, 23 Februarie a fost perceput drept un act aproape caricatural, dominat de figura rigidă a lui Tejero. Însă documentele declasificate recent de guvernul spaniol arată un tablou mai sofisticat. Existau contacte și planuri alternative, inclusiv ideea formării unui executiv de „concentrare națională” condus de generalul Alfonso Armada, fost apropiat al regelui.

Această variantă, cunoscută drept „soluția Armada”, presupunea un guvern larg, cu participarea mai multor forțe politice, menit să înlocuiască guvernul ales democratic. Deși prezentată ca soluție de compromis, în realitate ar fi suspendat ordinea constituțională.

Documentele arată și gradul de fragmentare din interiorul armatei. Nu a existat o susținere unanimă a puciului, iar lipsa coordonării a contribuit la eșec. În același timp, reacția fermă a societății civile și a liderilor politici a demonstrat că democrația începuse deja să prindă rădăcini.

Dosarele, provenind din arhive militare și guvernamentale, oferă detalii suplimentare despre climatul tensionat al epocii, despre rețelele de susținere ale complotiștilor și despre complexitatea negocierilor din culise.

Aceste documente nu schimbă fundamental interpretarea istorică, dar nuanțează tabloul: tentativa de puci a fost rezultatul unui amestec de nostalgie autoritară, teamă față de dezintegrarea unității naționale și nemulțumiri față de reformele politice. În același timp, ele confirmă că instituțiile democratice – deși tinere – dispuneau deja de suficiente mecanisme de reziliență.

Procesul și consecințele

În dimineața zilei de 24 februarie, Tejero s-a predat. Principalii responsabili au fost arestați și ulterior judecați. În 1982, Tribunalul Suprem i-a condamnat: Tejero a primit 30 de ani de închisoare. Milans del Bosch și Armada au fost, de asemenea, condamnați. Sentințele au transmis un mesaj clar: noul stat de drept nu va tolera ingerințe militare.

Paradoxal, 23F a consolidat democrația spaniolă. După eșecul puciului, reformele au continuat, iar alternanța politică s-a produs normal, odată cu victoria socialiștilor lui Felipe González în 1982.

Tentativa de lovitură de stat a devenit un moment fondator: clipa în care democrația a fost testată și a supraviețuit.

Memoria unei nopți decisive

Astăzi, actul de la 23 Februarie este studiat în școli și analizat în arhive. Declasificările recente nu schimbă fundamental interpretarea evenimentelor, dar adaugă nuanțe și confirmă complexitatea unei conspirații care a mizat pe slăbiciunea instituțiilor.

Mai presus de toate, 23F rămâne o lecție despre fragilitatea libertății. Democrația nu este un dat imuabil, ci un echilibru permanent între instituții, lideri și cetățeni. În istoria Europei postbelice, puține democrații occidentale au fost atât de aproape de o ruptură instituțională violentă. Faptul că Spania a depășit criza fără un război civil, fără epurări masive și fără suspendarea libertăților fundamentale reprezintă unul dintre marile sale succese politice.

În acea noapte de februarie, Spania a învățat că trecutul poate reveni oricând – dar și că poate fi învins.