23 august 1944: Partidele politice au jucat pe două fronturi
Multă vreme, actul de la 23 august 1944 a fost interpretat ca o ruptură decisivă în cadrul societății românești: pe de o parte, gruparea antonesciană cu întreaga structură de conducere a statului, iar de cealaltă parte, cei care au preluat conducerea țării după arestarea mareșalului. Este suficient să urmărim presa din acea perioadă și declarațiile liderilor politici pentru a constata această realitate.
Septembrie 1944: Iuliu Maniu elogiază „acțiunea patriotică” a Regelui
Vestea înlăturării lui Antonescu a fost anunțată prin Proclamația Regelui Mihai adresată românilor în seara zilei de 23 august, care păstra un ton ponderat:
„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianță cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite (...) Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor țării sunt garantate și vor fi respectate”.
Presa s-a lansat, chiar din 24 august, într-o avalanșă de epitete la adresa regimului înlăturat și a lui Antonescu: „Sluga lui Hitler”, „regim fascist”, „politică criminală”, „trădător de țară” etc., etc.
Pe de altă parte, cei care au înfăptuit actul de la 23 august erau elogiați pentru că s-au opus regimului antonescian, drept care au suferit numeroase nedreptăți și asupriri, dar nu s-au lăsat învinși, reușind până la urmă să salveze România de la catastrofa în care o aruncase „clica trădătorilor de neam”. Era elogiat Regele, care și-a asumat o mare răspundere istorică, dar și partidele care alcătuiseră Blocul Național-Democrat la 20 iunie 1944.
În septembrie 1944, Iuliu Maniu sublinia „rolul imens pe care l-a avut acțiunea patriotică a M. S. regelui Mihai I”, dar și faptul că „Partidul Național-Țărănesc a adus o contribuție pe care istoria nu va întârzia să o scoată în evidență”.
Tot atunci, Partidul Comunist ținea să se știe că a fost singura organizație politică angajată de la început împotriva fascismului și hitlerismului, care a militat pentru realizarea Frontului Patriotic Național care să scoată România din război și să încheie pacea cu Uniunea Sovietică și Națiunile Unite.
Pe măsură ce lupta politică, vizând cucerirea puterii, se accentua, punctele de vedere ale celor care făuriseră actul de la 23 august 1944 se diferențiau. Liderii PCR treceau sub tăcere rolul lui Maniu și al lui Brătianu, supralicitau rolul propriului lor partid, recunoscând că regele a avut o contribuție importantă, aflându-se „alături de popor”.
Avalanșa de critici la adresa regimului Antonescu a continuat, mai ales că, prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, România se angaja “să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război”.
Mai 1946: Partidele istorice și Regele devin indezirabili
O situație oarecum inedită a survenit în mai 1946, cu prilejul procesului intentat mareșalului Antonescu și principalilor săi colaboratori. Chiar dacă presa (datorită cenzurii) a redat trunchiat desfășurarea procesului, s-au strecurat și unele fraze rostite de fostul conducător al statului și de Mihai Antonescu, în care aceștia se refereau la implicarea lor în negocierile pentru încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.
Oarecum șocantă a fost depoziția lui Iuliu Maniu – prezent în calitate de martor la proces – făcută într-o atmosferă de extremă ostilitate față de Antonescu (în sală erau aduși „cetățeni” care vociferau și cereau pedeapsa capitală pentru inculpați). Liderul național-țărănist a afirmat că Antonescu a fost un „bun patriot” și că a dorit binele României; Maniu a declarat că mareșalul a greșit, deoarece nu a ținut seama de opinia publică.
Această declarație a fost interpretată de Partidul Comunist Român și de mass-media din acea vreme ca o dovadă a solidarității liderului național-țărănist cu politica regimului Antonescu, ca o expresie a simpatiei sale față de mișcarea fascistă (în acest sens, acuzatorul public a evocat pactul încheiat de Maniu cu Codreanu în 1937), astfel încât – rezulta din propaganda oficială – actul de la 23 august s-a făcut peste capul acestuia și chiar împotriva lui.
O asemenea opinie despre PNȚ și PNL avea să fie cultivată timp de 20 de ani. După abdicarea Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, propaganda oficială îl prezenta pe fostul suveran ca un reacționar, care, la 23 august 1944, în loc să încredințeze puterea forțelor cu adevărat democratice (adică PCR), a constituit „în mod fraudulos” guvernul Sănătescu, aflat sub influența lui Maniu și a lui Brătianu. De aceea, a fost nevoie de o luptă grea, pentru înlăturarea guvernelor cu majoritate reacționară și formarea, la 6 martie 1945, a guvernului democrat-popular condus de Petru Groza.
După 1960, adevărul începe să iasă la lumină
Pe la mijlocul anilor ‘60, etichetele la adresa regimului Antonescu s-au mai diminuat, pe de o parte ca urmare a unei relaxări interscurtu ne, iar pe de altă parte, a apariției unei pleiade de istorici care-oi bazau scrierile pe documente de arhivă.
Au fost publicate mai multe lucrări, care au făcut o adevărată „breșă” în frontul ideologic al vremii; dintre acestea se remarcă „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944”, publicată de A. Simion în 1979, și „Actul de la 23 august 1944 în context internațional”, apărută în 1984, sub coordonarea lui Gh. Buzatu.
În același an, au apărut 4 volume intitulate „23 August 1944. Documente”, la realizarea cărora o contribuție decisivă au adus-o specialiștii de la Direcția Generală a Arhivelor Statului din România.
În aceste lucrări, s-au făcut eforturi de echilibrare a aprecierilor, prezentându-se negocierile diplomatice purtate din inițiativa lui Mihai Antonescu, de comun acord cu mareșalul Antonescu, de existența unor canale de comunicare între guvern și opoziție, de implicarea cercurilor Palatului în elaborarea planurilor vizând scoaterea României din războiul purtat alături de Germania și pentru încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.
După 1989, deruta se instalează din nou
După 1989, pe fondul luptelor politice, a existat tendința de a-l contrapune pe mareșalul Antonescu Regelui Mihai și invers. Unii susțineau că Antonescu a fost un mare patriot, care a căutat să salveze România de urgia bolșevismului, în timp ce Regele Mihai a aruncat țara în brațele comunismului.
Alții, din contră, afirmau că regele a realizat un act istoric fundamental, evitând transformarea țării în teatrul unui război nimicitor, așa cum ar fi dorit Antonescu, rămas fidel până la capăt lui Hitler. În această dispută, s-au amestecat și unii istorici, aproape toți având preocupări științifice în alte domenii decât cele ale istoriei contemporane.
O dată cu „reconcilierea istorică” între Regele Mihai și președintele Iliescu, survenită după anul 2000, cu normalizarea relațiilor între Casa Regală și oficialitățile statului român, monarhiștii de „ocazie” nu au ezitat să afirme că suveranul a fost „anexat” de regim. Ei au reluat, în fapt, propaganda anilor ‘50, dar cu sensul invers: atunci se vorbea despre eliberarea României de către glorioasa armată „sovietică”, acum aceștia susțin că prin actul de la 23 august s-a facilitat „bolșevizarea României”.
Se cuvine menționat faptul că, în acest interval de timp, istoricii care-și respectă statutul și meseria au publicat sute de volume de documente, monografii și sinteze privind participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial, tratativele politico-diplomatice din anii 1943-1944, evoluția forțelor politice interne și înfăptuirea actului istoric de la 23 august, evoluția regimului politic între anii 1940-1944 etc.
În fond, istoria este o știință care se îmbogățește continuu, pe baza unor noi documente scoase la iveală, a conexiunilor ce apar între momente, evenimente și personalități, a modernizării tehnicilor de cercetare și de acces la izvoare.
Câteva concluzii
Cred că în stadiul actual al cercetării se pot desprinde următoarele concluzii esențiale:
1. Antonescu intră în război pentru redobândirea Basarabiei și Bucovinei
România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial pentru a-oi reface granița de Răsărit, sfărâmată de Armata Roșie în urma notelor ultimative sovietice din 26-27 iunie 1940. Ion Antonescu în „Proclamația către țară din 22 iunie 1941” afirma:
„Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruința sfințirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou din pământul Basarabiei vatra morților și leagănul copiilor voștri și din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei românești”.
Îndată ce a aflat de această decizie, regele Mihai i-a trimis conducătorului statului o telegramă în care spunea:
„În clipa când trupele noastre trec Prutul și codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gândul se îndreaptă către domnia voastră domnule general și către ostașii țării”.
La rândul său, Iuliu Maniu, președintele Partidului Național-Țărănesc, îi scria lui Antonescu, în ziua de 18 iulie 1941:
„Opinia publică românească urmărește cu mare însuflețire acțiunea militară condusă de dumneavoastră pentru dezrobirea provinciilor cotropite de străini”.
Singurul partid care a fost în mod hotărât împotriva războiului a fost Partidul Comunist. Într-un document din 8 iulie 1941, acest partid afirma:
„Războiul tâlhăresc al bandiților fasciști, dezlănțuit împotriva Uniunii Sovietice, nu este numai un război drept al poporului sovietic pentru existența și libertatea sa. Este vorba despre libertatea sau sclavia tuturor popoarelor din Europa și lumea întreagă. Este în joc și viața sau soarta poporului român, cotropit de banda sângeroasă fascistă din Germania și aruncat în acest măcel nimicitor”.
De la sfârșitul lunii iulie 1941, când Basarabia și nordul Bucovinei au fost reintegrate statului român, pozițiile guvernanților și cele ale principalelor partide de opoziție s-au despărțit.
Pe de o parte, Ion Antonescu (devenit, la 22 august 1941, mareșal) considera că războiului trebuia purtat până la capăt, că inamicul (Uniunea Sovietică) trebuia învins, astfel încât, la Conferința păcii, care în concepția lui avea să fie dominată de Germania, România să-oi refacă granițele din 1918, cuprinzând Basarabia, nordul Bucovinei, dar și nord-estul Transilvaniei, pierdut prin dictatul de la Viena, din 30 august 1940.
Animat de această idee, mareșalul Antonescu a angajat forțele militare române mult în interiorul Uniunii Sovietice, acestea ducând lupte grele în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei și ajungând până la Stalingrad.
În această etapă, liderii Partidului Național-Țărănesc și Partidului Național-Liberal au adoptat o politică opoziționistă, în principal „epistolară”, adică trimiterea de memorii și scrisori către Conducătorul Statului, prin care-i cereau să retragă trupele de pe front și să le conserve pentru a trece la eliberarea nord-estului Transilvaniei, la momentul oportun.
În răspunsul său, la mai multe memorii ce i-au fost adresate de Maniu și Brătianu, mareșalul Antonescu aprecia că o asemenea acțiune era dezastruoasă pentru România. Într-o scrisoare adresată lui Constantin I. C. Brătianu la 29 octombrie 1942, Antonescu scria:
„Poftim, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului și guvernului. Retrageți dumneavoastră armata și aranjați-vă cu Anglia”.
Evident, invitația avea un caracter platonic, după cum, la rândul lor, Maniu și Brătianu nu erau dispuși să-oi asume responsabilitatea de a prelua conducerea țării.
Partidul Comunist Român și-a menținut poziția anunțată la începutul războiului și chiar a propus, la 6 septembrie 1941, o Platformă program intitulată „Lupta poporului român pentru libertate și independență națională”, pe baza căreia să se coalizeze forțele democratice și antihitleriste în vederea scoaterii țării din război.
În ianuarie 1943, s-a înregistrat prima detașoare publică a regelui Mihai față de politica lui Antonescu. În discursul rostit în fața corpului diplomatic cu prilejul Anului Nou 1943, răspunzând urării adresate de decanul de vârstă, Regele a spus:
„Ne-ați împărtășit, Excelență, speranța într-un an mai bun, un an care ne-ar aduce sfârșitul acestui război fără precedent în istorie, care pustiește omenirea și amenință cu prăbușirea valorilor sale materiale și morale. Unesc urările mele celor exprimate de Excelența Voastră și țin să o asigur că niciodată o dorință nu a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea și armonia revenind printre oameni”.
O asemenea declarație l-a iritat profund pe ambasadorul german Killinger, care s-a prezentat la Președinția Consiliului de Miniștri, unde a protestat energic împotriva a ceea ce el afirma că reprezenta voința României de a ieși din războiul alături de Germania.
2. Ion Antonescu dă mână liberă lui Mihai Antonescu să negocieze armistițiul
Bătălia de la Stalingrad (noiembrie 1942-februarie 1943) s-a soldat cu distrugerea celei mai mari părți a armatei române. Acest fapt a constituit un adevărat șoc pentru întreaga clasă politică din România. Mareșalul Antonescu îi scria lui Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major:
„În fața istoriei răspunderea o port eu, pentru că nu am făcut mai mult pentru a împiedica masacrarea armatelor române, datorită ușurinței cu care a procedat conducerea germană”.
Din acel moment, mareșalul a apreciat că Germania a pierdut războiul și a dat mână liberă ministrului de externe Mihai Antonescu să negocieze încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.
Cancelarul Adolf Hitler a aflat de aceste acțiuni oi, la întâlnirea cu Ion Antonescu, din aprilie 1943, a prezentat „dosarul” ministrului de externe român pe care-l învinuia de lipsă de loialitate față de Germania. Mareșalul i-a luat apărarea, afirmând că era vorba de zvonuri, dar Hitler nu s-a lăsat convins.
După Stalingrad, liderii partidelor politice au devenit mult mai activi: alături de memoriile adresate lui Antonescu, o pondere tot mai mare a început să o aibă negocierea armistițiului cu Națiunile Unite. Emisarii acestora, în special ai lui Maniu, considerat principalul lider al opoziției române, s-au interferat adesea cu cei împuterniciți de Mihai Antonescu în același scop.
Partidul Comunist Român a continuat să pună accentul pe realizarea Frontului Unic Național în vederea înlăturării regimului antonescian și a scoaterii României din război. Treptat a început să se activizeze și Partidul Social-Democrat, după lunga criză de conducere începută în februarie 1938.
3. Partidele istorice colaborează cu Antonescu pentru tratativele de la Cairo
În martie 1944, trupele sovietice au atins granița de est a României, iar în declarația guvernului sovietic se menționa că înaintarea Armatei Roșii era determinată de necesitățile frontului și că ea nu urmărea schimbare regimului politic din România.
La 12 aprilie 1944, guvernul sovietic a transmis guvernului român condițiile de armistițiu, care aveau la bază ideea capitulării necondiționate în fața Națiunilor Unite. Se cerea ruperea relațiilor cu Germania și lupta comună a trupelor române cu cele Aliate împotriva Germaniei; recunoașterea graniței româno-sovietice din iunie 1940, despăgubiri de război etc.
Mareșalul Antonescu nu a acceptat aceste condiții, apreciind că exista pericolul ca România să piardă avantajele pe care le putea obține pe baza Chartei Atlanticului (prin care SUA și Marea Britanie se angajau să nu recunoască nici o modificare teritorială de după 1 septembrie 1939) și că țara ar putea fi ocupată de sovietici.
El i-a declarat lui Maniu că era gata să se retragă, dacă liderul național-țărănist era de acord cu încheierea armistițiului. Liderul național-țărănist nu și-a asumat o asemenea răspundere, în special pentru că România urma să capituleze în fața Națiunilor Unite (adică a Uniunii Sovietice), și să piardă Basarabia și nordul Bucovinei. Iuliu Maniu a susținut că armistițiul trebuia încheiat de Antonescu.
A existat, în această fază, o colaborare între regimul antonescian și liderii partidelor istorice. Aceștia au decis să trimită un emisar la Cairo, care să trateze cu reprezentanții SUA și ai Marii Britanii. Mareșalul Antonescu a apreciat că persoana cea mai potrivită pentru o asemenea misiune era Barbu Știrbey, căruia i-a facilitat plecarea din țară.
Barbu Știrbey a ajuns la Cairo în ziua de 17 martie 1944. Dar, foarte curând, speranțele puse în misiunea acestuia s-au năruit, deoarece diplomații englezi și americani i-au spus că la orice negociere trebuie să participe și reprezentantul sovietic. În fond, liderii Națiunilor Unite (SUA, Marea Britanie și URSS) conveniseră că, în negocierile cu România, rolul hotărâtor aparținea guvernului sovietic.
Opoziția studiază posibilitatea înlăturării lui Antonescu
După 6 iunie 1944, când forțele militare Aliate au debarcat în Normadia, canalul Cairo a „înghețat”, astfel că, la repetatele demersuri făcute de Maniu, acesta nu a mai primit nici un răspuns.
Mai realist s-a dovedit a fi mareșalul Antonescu; acesta a pus accentul pe negocierile purtate la Stockholm, cu sovieticii, reprezentanții statului cu care România se afla efectiv în război. Nereușita misiunii lui Barbu Știrbey i-a determinat pe Maniu și Brătianu, precum și pe Constantin Titel Petrescu (președintele Partidului Social-Democrat), să ia în calcul varianta înlăturării lui Antonescu și a încheierii armistițiului de către un nou guvern.
Pe această poziție, ei s-au întâlnit cu cea a Partidului Comunist Român. Colaborând cu acest partid sprijinit de Moscova, liderii partidelor istorice sperau că vor obține o ameliorare a condițiilor de armistițiu.
Astfel s-a ajuns la semnarea de către Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu a Declarației de constituire a Blocului Național-Democrat în ziua de 20 iunie 1944. Documentul prevedea:
1) Încheierea, fără întârziere, a armistițiului cu Națiunile Unite;
2) Ieșirea României din Axă, eliberarea țării de sub ocupația germană și alăturarea ei la Națiunile Unite;
3) Înlăturarea guvernului de dictatură și înlocuirea lui cu un guvern constituțional, democratic;
4) Menținerea ordinii democratice și realizarea păcii, conform cu interesele statului și poporului român.
În continuare, evenimentele s-au derulat pe două planuri:
1) în exterior, unde atât opoziția, cât și guvernul căutau să obțină ameliorarea condițiilor de armistițiu în vederea ieșirii României din război;
2) în interior unde opoziția mergea pe două variante:
a) încheierea armistițiului de către mareșalul Antonescu;
b) înlăturarea lui Antonescu și formarea unui nou guvern care să semneze armistițiul cu Națiunile Unite.
Mareșalul Antonescu a lăsat câmp liber de acțiune opoziției pentru a găsi soluții și chiar a colaborat, până la un punct cu ea. La rândul ei, opoziția democratică a colaborat cu Antonescu în privința scoaterii pe cale diplomatică a României din război. Practic, exista un consens între guvern și opoziție în privința încheierii armistițiului cu Națiunile Unite și ieșirii României din alianța cu Germania.
Punctul de despărțire între cele două forțe politice a vizat momentul încheierii armistițiului și asumarea răspunderii. Negocierile din exterior nu s-au putut finaliza până la 20 august, când trupele sovietice au declanșat ofensiva pe linia Iași-Chișinău, rupând frontul și înaintând în interiorul României.
Încercarea lui Antonescu de a stabiliza frontul nu a reușit, astfel că el a decis, în ziua de 22 august, retragerea pe aliniamentul Adjud-Oancea-Bolgrad, aflat în fața liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Brăila. Mareșalul spera că astfel va opri ofensiva sovietică și va obține avizul lui Hitler pentru semnarea armistițiului.
Scrisoarea așteptată nu a fost semnată de liderii opoziției
În seara zilei de 22 august, Ion Antonescu i-a cerut lui Karl Clodius, ministrul german cu însărcinări speciale în România, să ia legătura cu Berlinul și „să roage să înțeleagă poziția țării noastre în fața cataclismului care o amenință și a mea în fața istoriei și a țării și să-mi dea dezlegare de a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie țara și pe conducătorii ei”.
Mareșalul avea să scrie că „D-l Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am subliniat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului”. Se pare că diplomatul german nu a considerat că o asemenea solicitare era serioasă și nu a transmis-o la Berlin.
În dimineața zilei de 23 august, Antonescu i-a declarat la Snagov lui Gheorghe Brătianu că el era hotărât să încheie armistițiul, dar a cerut un document scris din partea lui Maniu și Brătianu.
Mareșalul avea să scrie, imediat după arestarea sa, că acest document trebuia să fie un angajament al celor doi lideri politici, care să fie publicat „pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată privi dezunirea noastră”. Cei doi lideri politici, din motive diverse (Constantin I. C. Brătianu plecase din București, iar Maniu a afirmat că nu era nici o grabă) nu au semnat acea scrisoare.
La rândul său, Mihai Antonescu, venit în audiența la Rege, în după-amiaza de 23 august, s-a declarat gata să plece la Ankara pentru a negocia și semna armistițiul. Suveranul i-a cerut să rămână la audiența acordată mareșalului.
În cadrul audienței, Regele i-a cerut lui Ion Antonescu să încheie imediat armistițiul, ceea ce ar fi însemnat o declarație publică prin care anunța că România a ieșit din războiul purtat alături de Germania. Conducătorul statului a apreciat că, în acel moment, cu frontul rupt, nu putea încheia armistițiul.
În acel context, orice oră pierdută însemna amplificarea dezastrului care cuprinsese România, drept care regele a decis arestarea lui Antonescu.
Prin acest act s-a pus capăt unui război care, din iulie 1941, pentru poporul român nu mai avea o justificare națională. Cei mai mulți români nu au înțeles de ce au fost nevoiți să lupte la Odessa, la Stalingrad, la Cotul Donului. În fond, România nu era o putere mondială și nu puteau impune noua ordine internațională. Ei aflaseră de la posturile de radio clandestine și chiar din articolele strecurate în presa românească despre faptul că se constituise coaliția Națiunilor Unite în urma înțelegerilor între Stalin, Roosevelt și Churchill, că România ajunsese în stare de război nu numai cu Uniunea Sovietică, dar și cu Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, India, Africa de Sud ș.a.
Este un fapt că, în acel moment, nici opoziția, nici puterea nu reușiseră să obțină acordul Națiunilor Unite pentru încheierea armistițiului.
Greșeala de a fi cavaler la vreme de urgie
Până în ultima zi a calității sale de conducător al statului român, mareșalul Antonescu a mai avut în vedere și un alt factor: obținerea acordului lui Hitler ca România să iasă din război, pentru că, aprecia el, era dezonorant să înfigi baioneta în spatele inamicului. În vremuri normale, între oameni, inclusiv între liderii politici, cavalerismul este necesar.
Dar atunci, în august 1944, nu erau vremuri normale; tăvălugul războiului se rostogolea deja peste trupul României. Pe frontul din Moldova se găseau circa 3 milioane de militari, cu o uriașă tehnică, iar continuarea luptelor ar fi prefăcut țara literalmente în ruine.
Este cert că la cavalerismul dorit de mareșalul Antonescu nu i se putea răspunde în același mod din partea führerului Adolf Hitler. Germania ducea un război total, pe viață și pe moarte, astfel că nu putea accepta nici o defecțiune în linia frontului. O dovedise în martie 1944, când, aflând de infidelitatea lui Horthy, nu a ezitat să ocupe Ungaria, aliata Germaniei încă din 1933.
Pe de altă parte, se cuvine menționat faptul că România nu semnase cu Germania un tratat sau o convenție care să prevadă participarea comună la război și condițiile concrete ale colaborării. România intrase în luptă pe baza înțelegerii verbale între Hitler și Antonescu, astfel că nu putea fi vorba de încălcarea vreunui tratat, care să poată duce la concluzia că ieșirea României din război ar fi fost un act de trădare națională.
În mod cert, Hitler nu ar fi admis ieșirea României din război, fapt care atrăgea după sine – așa cum s-a și întâmplat – prăbușirea întregului front german din Carpați până în Balcani. De altfel, ordinul lui Hitler la aflarea oștirii despre arestarea lui Antonescu a fost foarte ferm: „Lichidați puciul de la București”.
Se poate conchide că între forțele politice din România a existat, în iunie-iulie 1941, un anumit consens național în privința acțiunii militare vizând eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, după care a urmat o disociere aproape totală, până la începutul anului 1943; după Stalingrad, s-a înregistrat o tendință de apropiere, ajungându-se până la acțiuni comune vizând negocierea armistițiului cu Națiunile Unite și ieșirea României din alianța cu Germania.
Chiar și în dimineața zilei de 23 august exista un consens între putere și opoziție, dar el nu s-a putut finaliza printr-o decizie comună. De aceea a fost nevoie de un act decisiv: hotărârea Regelui de arestare a lui Antonescu, punând astfel capăt stării de război în care se afla România cu Națiunile Unite. În aceeași seară s-a difuzat la radio Proclamația regală, prin care se anunța:
„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înțelegere cu guvernul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”.
Mai multe pentru tine...
