⬆

22 iunie 1941: Aviatorii au trecut primii Prutul

Autor: Dan Gîju

Dacă în ceea ce priveşte trupele terestre, în vreme ce la radio se difuza „Marşul Basarabiei”, primii vor fi trecut în Basarabia spionii, cercetaşii în adâncime şi, nu în ultimul rând, pontonierii, abia la urmă grosul infanteriei, artileria şi celelalte, neîndoielnic, aviatorii au fost cei care, în noaptea de 21/22 iunie 1941, au primit cei dintâi misiunea de luptă. Iar dintre aceştia, la rândul lor, prioritate au avut cei din aviaţia de informaţie, adică de recunoaştere şi observaţie aeriană.

Aşa cum se preciza în articolul „Glorie mută”, publicat în numărul 1 din august 1941 al „Magazinului aeronautic”, piloţii de recunoaştere „nu fac picaje de sute de metri şi nici acrobaţii de degajare:materialul nu o permite şi nici misiunea nu o cere;observatorii nu au ocazia efectelor la ţintă şi nici satisfacţia unui rezultat imediat. (...) Dar pe ei se bizuie comandamentele superioare şi celelalte aviaţii, ei aduc ţintele. Din primele clipe ale războiului zeci de avioane informatoare au străbătut câmpul de luptă al inamicului. Aparate foto, carnete de notiţe şi hărţi, comunicate radio... Pândite şi vânate. Primul echipaj care a trecut Prutul în zorii lui 22 iunie a fost un astfel de avion. Şeful de escadrilă a ţinut să fie şeful primului echipaj. A pierit împreună cu observatorul, doborâţi de vânătoarea rusă. ...A murit glorios dar fără tresărirea noastră, nu doborâse avioane şi nu efectuase distrugeri, învăluit doar de tristeţea «băieţilor» şi a avioanelor escadrilei sale”.

Ce nume vor purta eroii aceştia vom afla ceva mai târziu, nu ca acum, când atâta le trebuie ofiţerilor însărcinaţi cu relaţiile publice să nu ofere presei orice informaţie legată de eroii căzuţi prin Afganistan, de exemplu. Astăzi, din sutele de mii de soldaţi care au trecut Prutul în acea noapte, mai exact în zorii acelei zile, foarte puţini mai trăiesc pentru a putea povesti. Şi fiind foarte tineri atunci, sigur că aveau funcţii militare foarte mici, cel mult comandanţi de companie. Iar dintre aviatorii pe care i-am auzit relatând odiseea acelei nopţi, deşi nu se mai află astăzi printre noi, cel mai interesant şi complet rămâne Sorin Tulea, unul dintre reporterii de front voluntari care a şi lăsat, de altfel, posterităţii o descriere a clipelor trăite atunci.

Cine este Sorin Tulea

Inginer ca formaţie profesională, sublocotenent rezervist în timpul războiului, pilot de bombardament greu, ajuns comandor după evenimentele din 1989, Sorin Tulea (1915-2005) a fost elev al renumitului instructor de zbor din anii interbelici, Florea (zis şi Virgil) Chifulescu, la Şcoala civilă de pilotaj „Mircea Cantacuzino” de la Băneasa. Brevetat ulterior pe aparatul de luptă Potez 25, la Şcoala de perfecţionare a aviaţiei militare de pe Otopeni, promoţia 1940, Tulea va avea „şansa” intrării în foc din prima clipă când, în vara lui 1941, s-a ordonat trecerea Prutului. Numai că, în acel moment, avea abia nouă ore şi cinci minute de antrenament – conform carnetului de zbor – pe bombardierul Heinkel 111, aparatul cu care, efectiv, va face războiul. Dincolo de misiunile de bombardament şi de cele specifice ofiţerului de legătură pe lângă aliatul de la acea oră, ca şi alţi piloţi români cu preocupări artistice, sublocotenentul Sorin Tulea va fi şi unul dintre corespondenţii responsabili cu ilustraţiile pentru „Aripi româneşti”, organul oficial de propagandă al Subsecretariatului de Stat al Aerului (în perioada 10 noiembrie 1942-20 septembrie 1944). Sorin Tulea a trăit o viaţă de roman, în parte relatată în cartea Amintiri din războaie neterminate, apărută însă doar în 200 de exemplare, câte şi-a putut permite să plătească autorul din pensia lui de invalid de război. Între altele, fostul corespondent de război a trecut vreo 15 ani şi pe la Aiud, întrucât, tot sperând că vor veni americanii, se apucase să „colecţioneze” armament şi muniţii pentru rezistenţă... Spre deosebire însă de mulţi alţii dintre camarazii săi de generaţie, el a apucat, totuşi, venirea americanilor. Chiar dacă la acea oră era deja în cârje şi nu mai avea de trăit decât un an.

(Foto: Sorin Tulea, cu pistolul Parabellum despre care mărturisea că nu s-a despărţit niciodată în timpul războiului)

Citiţi în „Historia”, în cele ce urmează, câteva frânturi din istoria acelei nopţi, aşa cum şi le aminteşte Sorin Tulea, care se afla atunci la Zimnicea, făcând parte din echipajele combatante ale Grupului 5 din Flotila 1 Bombardament din Braşov;concret, primii soldaţi români care au executat ordinul lui Antonescu de a trece Prutul.

Sorin Tulea: „Încep să intru la griji. Însemnează că ruşii, totuşi, nu dorm!”

„...Zilele ce au urmat prevesteau foarte clar furtuna care se apropie! Primul simptom a fost atunci când Comandantul flotilei, comandorul Sahini, a venit de la Braşov ca să inspecteze grupul. Apoi a venit inspecţia ministrului aerului, generalul Jienescu Gheorghe, care ne-a ţinut un discurs, combinat cu nişte recomandări ce ne-au pus pe toţi pe gânduri. Şi anume că «dacă va fi să fie răsboi cu U.R.S.S., atunci el aşteaptă ca fiecare echipaj să-şi facă datoria până la capăt. Iar dacă bombele nu îşi vor atinge obiectivul, atunci echipajul respectiv să se arunce în picaj cu avion cu tot asupra ţintei», după metoda care, ulterior, a fost perfecţionată şi pusă în practică de piloţii japonezi, kamikaze. (...) Din discursul ministrului, însă, până la sfârşit, nu s-a putut trage nici o concluzie. Adică nici că va fi, nici că nu va fi răsboi cu U.R.S.S.! A urmat, în aceeaşi zi, un discurs similar, însă fără recomandări cu caracter de kamikaze, şi tot cu un caracter ambiguu, făcut de locotenent-comandorul Paul Landmann (Comandantul Grupului 5 Bombardament Greu «Heinkel 111», aflat atunci la Ziliştea – n.a.).

Totul vibrează în jurul meu!

A doua zi dimineaţa, un telefon urgent îl cheamă pe Landmann, împreună cu adjunctul său, căpitanul Stoenescu Bill, să vină la Tecuci pentru o conferinţă militară. Suntem acum pe 21 Iunie 1941! Cei doi se duc, după care, în după-amiaza aceleiaşi zile, urmează adunarea generală a tuturor echipajelor, pentru a ni se comunica rezultatul discuţiilor avute dimineaţa cu forurile superioare ale aviaţiei. Landmann ne spune textual:«Situaţia politică între noi şi ruşi este foarte încordată.

(Sorin Tulea, lânga bombardierul Heinkel 111, cu care a făcut războiul)

Nu este exclus ca în zilele ce urmează să aibă loc o acţiune militară, când va trebui să facem, pe deasupra Basarabiei, un raid de demonstraţie a prezenţei aviaţiei române. Însă să nu vă faceţi griji, deoarece Grupul 7 vânătoare de Me 109, al lui Popişteanu, nebunul, vă va însoţi şi, dacă va fi cazul, vă va face protecţie!». Apoi urmează masa de seară. Vedem că şi la germani agitaţia era neobişnuită. Maşini, camioane, avioane de transport YU52, mişcări de trupe de la A.C.A. şi, în general, o atmosferă de praf ce făcea halouri de lumină în jurul becurilor electrice ale proiectoarelor de peste tot.

Ne culcăm! Şi astfel începe noaptea de 21 spre 22 Iunie 1941! Noapte în care, desigur, moartea, îmbrăcată în costumul ei tradiţional de culoare neagră şi cu celebra coasă în mână, şi-a făcut rondul pe la dormitoarele de la hangare, ca să-şi aleagă clienţii pentru zilele ce vor urma şi de la germani, şi de la români. (...) Sub impresia celor auzite în ziua precedentă, eu adorm greu. Deodată mă trezesc brusc, având senzaţia că se prăbuşeşte hangarul peste noi. Totul vibrează în jurul meu! Pereţii vibrează! Geamurile vibrează! Totul într-un zgomot apocaliptic, de sfârşit de lume. Era un zgomot de motoare de avion puse în plin, însă de o intensitate cum nu o mai auzisem niciodată. În momentul când m-am trezit, se deschide brusc şi uşa de la dormitor, se aprinde lumina unei lanterne şi agentul de legătură de la comandament intră şi, din cauza zgomotului infernal al motoarelor, strigă tare:

– Domnilor, deşteptarea şi prezentarea la comandament! Din acest moment suntem în stare de război cu U.R.S.S.!

Vibraţiile simţite atunci când m-am trezit erau provocate de motoarele puse în plin, în regim de decolare, ale zecilor de bombardiere germane Heinkel 111, care îşi luau zborul pe rând. În timp ce ne îmbrăcam în grabă, prin uşa deschisă de agent, aveam vedere directă spre pista de decolare. Aici, toate luminile de balizaj erau aprinse, iar proiectoarele de bord ale celor aproape 150 de avioane erau aprinse şi ele, deci 300 de motoare Yunkers Jumo 211, fiecare de câte 1200 CP, ambalate la maxim. Pot vedea grupuri de bombardiere, în formaţii de câte trei sau de câte şase, decolând şi lăsând în urmă un nor de praf care aproape că estompa lumina proiectoarelor de bord.

Este ora .30. A început ziua de 22 Iunie 1941!

Era ceva fantastic să văd cum cele 150 de avioane decolează în noapte pentru prima lor misiune de răsboi. Simţeam fiori în tot corpul şi făceam eforturi să-mi ascund lacrimile din cauza emoţiei provocată de măreţia momentului! Cu toţii eram conştienţi, de fapt, că trăim un mare moment, unic în istoria românilor, deoarece era pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru!

Mă uit la ceas. Este ora .30. A început ziua de 22 Iunie 1941!

De atunci a trecut o jumătate de secol. Iar acum, când scriu aceste rânduri, suntem în anul 1993 şi retrăiesc în gând acele momente, cu aceeaşi intensitate ca în 1941, făcând eforturi disperate să-mi stăpânesc anumite noduri din gât, când îmi amintesc de camarazii mei de sbor de atunci care şi-au dat viaţa pe «cerul de onoare al României», iar astăzi nici nu se mai vorbeşte de ei!

Bombardierele germane au decolat de pe Ziliştea, având ca primă misiune de luptă atacuri la Sevastopol, Kiev, Jitomir şi Kaumas. Decolarea lor s-a făcut cu o oră mai înainte de a li se comunica ruşilor declaraţia de răsboi, astfel ca această declaraţie să coincidă cu primele dâre de bombe peste obiectivele de mai sus.

Acum suntem toţi echipaţi şi ne îndreptăm spre cele trei autobuze care ne transportă la comandament. Suntem încă buimaci de somn şi de spectacolul oferit de colegii noştri germani de la KG 4 şi KG 27. Toată lumea tace! Dar este o tăcere care «vorbeşte»! Toţi vorbim cu noi înşine în gând! Deci... răsboi! Ce va fi? Cum va fi? În tot cazul... vom vedea. Mai ales, ştiam că într-un răsboi pot fi şi «cazuri mortale»! Aşa că nu ne rămâne decât să mergem la noroc. Comandamentul era instalat în grupul de case al fostului conac Marghiloman.

(Aviatorul român Sorin Tulea, într-un bimotor Savoia Marchetti)

De departe vedem agitaţia de personal în lumina puternică a becurilor alimentate de un grup electrogen. Avioanele au husele scoase, se văd stive mari de lăzi pentru bombe care acum sunt goale, cisternele de benzină trec de la un avion la altul, mecanicii de aerodrom pornesc motoarele şi le turează în regim de încălzire, iar echipajele se adună în front pentru a primi ordinele de misiune. Primul nostru atac se va produce asupra aerodroamelor din sudul Chişinăului, precum şi asupra gării de triaj, iar ca obiectiv special pentru escadrila 78, în plus, se cerea şi un atac asupra aerodromului din Tiraspol. Consultăm tabla neagră din faţa corturilor de la escadrile. Pe aceste table sunt scrise cu cretă numele membrilor din structura echipajelor, precum şi numărul avionului respectiv, care va participa la această misiune de luptă în premieră absolută. (...)

Este ora 3. Un prim bombardier He 111, pilotat de locotenent-comandorul Nagaevsky Gh., navigator fiind sublocotenentul (r) Radu Boldur, decolează, fiind primul avion românesc care, conform ordinului Generalului Antonescu, «a trecut Prutul». Misiunea acestui echipaj era de a recunoaşte traseul din punct de vedere meteorologic, reacţia A.C.A. (artileria contra aviaţiei, cum se spunea atunci – n.a.)sau vânătoare şi de a raporta comandamentului, prin radio, cele constatate.

Încă puţin şi suntem deasupra Basarabiei

Este ora 3.30. Decolează tot Grupul 5 la lumina proiectoarelor de bord şi cu toate luminile de poziţie aprinse. După decolare, însă, trebuie să stingem aceste lumini şi să zburăm într-o beznă absolută numai în P.S.V., adică numai după aparatele de bord. Imediat sunt conştient că, în asemenea condiţii, pericolul unei ciocniri în aer între avioane este imens. Totuşi, zborul a continuat fără incidente şi fără să distingem absolut nimic în jurul nostru. Însă noaptea fiind senină, la lumina palidă a stelelor vedem, la un moment dat, cum se reflectă această lumină peste o albie de râu ceva mai lată. Este Prutul! Încă puţin şi suntem deasupra Basarabiei, astfel că, după echipajul Nagaevsky-Boldur, avioanele din Grupul 5 «Heinkel 111», la rândul lor şi ele au executat acel ordin. De menţionat că, în acea noapte, din toată armata română, primii soldaţi care au executat acest ordin au fost constituiţi în echipajele combatante ale Grupului 5 din Flotila 1 Bombardament din Braşov. Echipaje din care am făcut parte şi eu. Până şi astăzi mă simt mândru de acest fapt. Iar «amintirile» pe care le port şi acum pe picioare, după această aventură care a fost răsboiul cu arma în mână în contra U.R.S.S.-ului, sunt pentru mine cele mai valoroase decoraţii de răsboi. (...) Am avut atunci o senzaţie stranie! Deasupra Basarabiei, totul părea mai negru decât noţiunea de negru valabilă deasupra României! Îmi făcea impresia că zburam sub o uriaşă mantie neagră purtată personal chiar de diavol. Sigur că această nouă valoare a culorii de negru era de natură pur psihică... (...)

Este ora 5. Apare Nistrul, iar în fundal, pe malul opus, prin atmosfera de pâclă a dimineţii, se ghiceşte şi oraşul Tiraspol. În curând identificăm şi aerodromul. Însă surpriza noastră de astă dată a fost într-adevăr sigură şi totală. Aerodromul era părăsit! Nici un avion pe el! Era clar că am venit degeaba la Tiraspol. În partea de sud-vest, totuşi, identificăm o mulţime de magazii şi un parc imens de camioane ce stăteau aranjate frumos, în stocaj. Era singurul obiectiv militar din regiune demn de acest nume. Zburam la o altitudine de 500 m şi ne hotărâm să atacăm. Eu fac o serie de fotografii în timp ce jumătate din bombele de 220 kg cad pe ţintă şi explodează. (...) De jos nu a fost nici o reacţie terestră sau aeriană, afară de faptul că am simţit efectul propriilor noastre bombe. (...) În jurul nostru mai erau două avioane din componenţa escadrilei 78. Celelalte se împrăştiaseră în timpul zborului de noapte şi nu le puteam vedea.

Atunci hotărâm să ne întoarcem şi cu restul încărcăturii de bombe să atacăm triajul de la Chişinău. De departe se putea vedea fumul exploziilor provocate de bombele aruncate de celelalte echipaje care s-au dus direct la gara de triaj sau la aerodroamele din sud. În curând suntem peste obiectiv. Până acum nu am avut nici o reacţiune din partea A.C.A.-ului sovietic. Locotenentul Pădureanu execută operaţia de vizare a ţintei cu ajutorul aparatului Zeissşi, după ce larghează toată porţia de bombe, luăm cap compas de întoarcere către Ziliştea. În prealabil, am avut însă şi un prim contact cu inamicul!

„Atenţie! Vânătoare inamică!”

La un moment dat, telegrafistul nostru, care avea vedere liberă spre spatele avionului, strigă cu o voce sugrumată:«Atenţie! Vânătoare inamică!». Văzuse patru puncte negre care picau spre noi. După descrierea lui erau patru din celebrele avioane Rata, care însă nu au apucat să ne atace, deoarece erau şi ele fugărite de câteva din Messerschmitt-urile Grupului 7, ce ne făceau protecţie. Aşa că ne continuăm zborul şi ajungem fără nici un incident major înapoi, la Ziliştea, unde găsim şi cele două grupuri germane făcându-şi procedurile de aterizare. Este ora 7.15... (...)

Telefonul sună brusc şi o voce strangulată comunică de la Statul Major al Aerului, din Tecuci, că în timpul atacurilor asupra aerodroamelor au fost doborâte două Los-uri de la Grupul 4, unul din ele fiind lovit în plin de un proiectil de A.C.A. şi calălalt din motive necunoscute. Unul din ele era al echipajului sublocotenentului (r) Florin Teodorescu-adjutant major Vârlan, cu care petrecusem, în timpul concentrării din acel an celebru 1940, toată vara.

De asemenea, ni se comunică din partea aviaţiei de recunoaştere că a fost doborât şi comandorul Vătăcui. Încep să intru la griji. Însemnează că ruşii, totuşi, nu dorm!”