1923: dispar Imperiul şi sultanul, se naşte statul turc
Războaiele continue de la începutul secolului XX au pecetluit soarta Imperiului Otoman. Războiul italo-turc (1911-1912), războaiele balcanice (1912-1913), Primul Război Mondial (1914-1918), luptele pentru rezistenţă, conflictul armat cu armenii (1915), bătălia de la Çanakkale-Gallipoli (1915), războiul greco-turc (1919-1922), crizele interne, dorinţa europenilor de a controla spaţiul strategic controlat de către turci, cu precădere Strâmtorile – toate acestea au dus, în cele din urmă, la dispariţia „omului bolnav”, aşa cum fusese catalogat Imperiul Otoman.
Imperiul Otoman a dominat atât lumea arabă, cât şi spaţiul balcanic mai mult de o jumătate de mileniu – iar lunga perioadă de dominaţie poate fi explicată prin larga autonomie acordată statelor din aria sa de influenţă. După unii analişti, decăderea Imperiului se poate găsi în administrarea defectuoasă din ultimii ani;oficialităţile de la Constantinopol nu au căutat să facă faţă noilor metode de strategie şi tehnică militară. Mai mult, în loc să se axeze pe promovarea unor pârghii care să sporească nivelul economic al cetăţenilor săi, ei căutaseră să se extindă spre Occident.
Desigur, campaniile susţinute cu eforturi îndelungate, atât din punct de vedere economic, cât şi ca forţă militară, pot ele însele explica decăderea treptată a acestui imperiu odată tricon¬ti¬nen¬tal. Din punct de vedere geostrategic, zona sa de influenţă interesa totodată atât Im¬pe¬riul Ţarist, cât şi puterile occidentale ca Marea Britanie şi Franţa – iar în opinia lui Paul Schmitz-Cairo, prăbuşirea orientului islamic a început în data de 12 noiembrie 1914, la o lună după declaraţia de război a Franţei şi a Marii Britanii împotriva otomanilor. De la sfârşitul cruciadelor până la începutul Primului Război Mondial liniştea Orientului nu fusese tulburată de atacurile Europei ...
Degringolada de la finalul războiului mondial
Imperiul Otoman a intrat în Primul Război Mondial mai mult din inerţie, fără un scop clar. Şi-a menţinut alianţa cu Germania alături de care a luptat, nu a fost înfrânt, însă, cu toate acestea, a fost trecut în categoria statelor care au pierdut conflictul;iar pentru turcul de rând era greu să înţeleagă de ce Imperiul a fost pus în categoria statelor învinse.
Haosul prin care treceau turcii nu s-a încheiat însă o dată cu prima conflagraţie mondială;ei trebuiau să facă faţă unui nou război cu elenii, susţinuţi din umbră de britanici. Generalul Musfata Kemal a înţeles că pentru a fi ascultaţi la tratatele de pace trebuie să câştige acest război. Turcii se vedeau acum neputincioşi în faţa celor care îi ocupaseră, creştinii reuşiseră să ajungă în Constantinopol după aproximativ 500 de ani. La rândul lor, grecii credeau că Aliaţii au ocupat capitala imperiului pentru ei, iar Venizelos va conduce Grecia de la Constantinopol. Mai mult, încurajaţi de ideile preşedintelui american W. Wilson, armenii sperau la construirea vechii Armenii, iar curzii aspirau la rândul lor la independenţă. Nu erau acestea ideile exprimate la Tratatele de Pace de la Paris?
În aceeaşi perioadă, lupta dintre grupul strâns în jurul lui Mustafa Kemal şi cel din jurul Sultanului era departe de a contura un câştigător clar. Războiul cu grecii unise cele două tabere, dar în plan intern se dădea o teribilă luptă cu trecutul – desfiinţarea a ceea ce numai formal se mai numea Imperiu era o necesitate care se contura.
Scoaterea Marilor Puteri de pe teritoriul turc, stabilirea graniţelor, renunţarea la Capitulaţii reprezentau doar câteva dintre scopurile generalului turc. În opinia lui Mustafa Kemal, trecutul era iremediabil pierdut, iar agăţarea de această iluzie era o cale de pieire. Viitorul lider concluziona:„Puterile occidentale pro¬cla¬ma¬seră principiul naţionalităţilor ca dreptul suprem al popoarelor. Prea bine:Turcia turcilor, ca şi America americanilor. Trebuie zidit un stat nou pe temelii noi, din popor şi pentru popor;şi în această Turcie nouă ce şi-o crea naţiunea însăşi, trebuia să-i revie ei suveranitatea deplină”. În această Turcie Sultanul şi Califul nu mai aveau loc.
Sultanul Mehmed VI Vaheddedin primind înalţi demnitari, în 1918
Cum s-a desfiinţat Sultanatul
Aliaţii i-au chemat pe turci la Conferinţa ce urma să aibă loc la Lausanne – dar i-au invitat atât pe reprezentanţii Ankarei, ci şi pe cei ai guvernului Sultanului . Nu e clar ce a urmărit Marea Britanie cu aceasta dublă invitaţie, însă Mustafa Kemal a profitat din plin de ocazie. La urma urmei, trebuia clarificată situaţia raporturilor dintre Ankara şi Constantinopol – toţi reprezentanţii Adunării Naţionale ştiau asta, însă nu vedeau o soluţie. A te gândi atunci la desfiinţarea Sultanatului era ceva cu totul inimaginabil.
După modele ştiute, s-a lansat ipoteza de retra¬gere a gu¬ver¬nului din Constantinopol şi încorporarea Sultanatului în noua Constituţie sub forma unei monarhii constituţionale;Sultanul, ca element de stabilitate şi şef reprezentativ, Mustafa Kemal, ca prim ministru pe viaţă (forma adoptată în Italia de Mussolini). Şeful statului turc nu era însă de acord cu soluţia constituţională pe motiv că ar fi închis definitiv calea spre Republică. Politician abil, ge¬ne¬ra¬lul Kemal a lăsat deputaţii să discute între ei, să se întărâte contra Sultanului şi a miniştrilor lui, catalogaţi drept „unelte docile ale străinilor şi trădători ai poporului”, apoi a pus câţiva partizani să introducă o moţiune potrivit căreia:„Suveranitatea a trecut de acum în toată întinderea ei asupra Naţiunii;în consecinţă, Sultanatul se desfiinţează, însă Califatul se menţine” . Se urmărea prin această decizie împărţirea puterilor care erau doar teoretice.
Musulmanul de rând nu cunoştea deosebirea dintre Şeful spiritual şi temporar. Pentru el, Sultanul şi Califul erau două forme ale aceleaşi puteri, un fel de dualitate inseparabilă. Califul nu avea funcţii religioase, era un domnitor lumesc, ca şi Sultanul. Planul lui Mustafa Kemal era de a-i lăsa casei imperiale a Osmanilor demnitatea Califatului, care crea aparenţa unui şef monarhic, dar cu toate posi¬bi¬li¬tă¬ţile deschise pe viitor.
Pusă în faţa propunerii, Adunarea Naţională nu a ştiut cum să procedeze. După dezbateri aprinse, Mustafa Kemal a luat cuvântul:„Su¬ve¬ranitatea nu se transmite, ci se cucereşte. Mai înainte a cucerit-o Casa Osman;azi a cucerit-o Naţiunea. Este vorba numai de a recunoaşte un fapt existent. În cazul în care Comisia şi Adu¬na¬rea Naţională l-ar recunoaşte, ar face, după părerea mea, un lucru cât se poate de oportun. În caz contrar, realitatea tot se va impune în forma dorită. Dar atunci se prea poate, domnilor, ca să se taie câteva capete” . Limbajul folosit era asemănător cu cel al revoluţiei franceze.
Mehmed VI Vaheddedin, ultimul sultan (1918-1922);va muri în exil, în 1926
Proiectul de lege a creat multe nemul¬ţu¬miri, dar a fost rapid introdus pe ordinea de zi. În plin vacarm, când nimeni nu mai stătea în bănci şi toţi protestau şi se arătau indignaţi, preşedintele a decretat:„Adoptat în una¬ni¬mi¬tate” . După o domnie de 700 de ani, s-a pus capăt, prin această „ceremonie”, dinastiei Osman. În urma acestei decizii, Tevfik Paşa, ultimul mare vi¬zir, mareşalul Izzet Paşa şi ceilalţi miniştri s-au retras. Agăţat de tronul său, Sultanul Vaheddedin nu concepea să abdice, aşa cum era sfătuit, însă după decizia Adunării Naţionale care hotărâse sa-l trimită în faţa unui tribunal cu acuzaţia de înaltă trădare a cerut protecţie englezilor.
În dimineaţa zilei de 17 noiembrie, ultimul Sultan împreună cu fiul său s-au urcat pe vasul britanic „Malaya” şi au fugit. După o scurtă şedere în Malta şi după refuzul regelui Huseyin din Mecca de a-l primi, de-acum fostul Sultan a locuit la San Remo, unde a murit, în vila sa, câţiva ani mai târziu. Funcţia de Calif a fost dată de către Adunarea Naţională vărului său, Abdul Medjid. Generalul Mustafa Kemal mai urcase o treaptă. Urma o alta, la fel de importantă:Lausanne.
Lausanne, punctul de plecare al statului turc
Pentru turci, fie ei adepţii Sultanatului sau ai Republicii, negocierile de la Lausanne reprezentau punctul de plecare al statului – iar această chestiune i-a unit. Reprezentanţii Sultanului au mers la negocieri, dar i-au lăsat pe cei care reprezentau Republica să fie singurii negociatori. Astfel, jocul englezilor de a negocia cu două tabere ale aceluiaşi stat a fost evitat.
Din postura de câştigători ai războiului greco-turc, turcii mergeau în Elveţia pentru a se impune şi pe teren diplomatic. Momentul Lausanne este detaliat şi în memoriile principalului actor al negocierilor, Ismet Paşa, care va fi cunoscut mai târziu ca Ismet İnönü.
Din comisia trimisă la Lausanne făceau parte, astfel, Ismet Paşa, Dr. Riza Nur, ministrul Să¬nătăţii, Hasan Saka, fost de ministru de Finanţe, 21 de consilieri, 2 ofiţeri de presă, un secretar general, un traducător şi 8 secretari .
Viitorul preşedinte Ismet İnönü redă detaliat în memoriile sale, Hatîralar (Amintiri), ultima discuţie înaintea plecării către Lausanne:într-o şedinţă rapidă, guvernul a stabilit 14 puncte care erau de neatins în cadrul negocierilor:
1.Frontiera de Est – nici vorbă de patria armenilor;dacă se aduce vorba se întrerup discuţiile.
2.Graniţa cu Irak – se vor cere provinciile Suleymanie, Kirkuk şi Mosul. În cazul altor situaţii se vor cere clarificări de la guvern.
3.Graniţa cu Siria – se va încerca îndreptarea graniţei după următoarele repere:Re`si Ibnihani, Harim, Muslimie, Meskene, pe linia Eufratului, Derizor, deşert şi sudul provinciei Mosul.
4.Insulele – în funcţie de situaţie, insulele apropiate vor fi cerute;dacă nu se poate va fi întrebată Ankara.
5.Tracia (zona cu grecii) – se va încerca obţinerea graniţei din 1914.
6.Pentru Tracia de vest se va cere plebiscit.
7.Peninsula Galipoli şi Strâmtorile – nu vor fi acceptate forţe militare străine;dacă din această cauză vor fi întrerupte discuţiile, Ankara va fi informată.
8.Capitulaţiile – nu vor fi acceptate;dacă trebuiesc întrerupte convorbirile o vom face.
9.Minorităţile – principiul schimbului.
10.Datoriile otomane – vor fi împărţite între ţările din fostul Imperiu. Va fi anulată administraţia străină asupra finanţelor otomane.
11.Nu se pune problema limitării forţelor armate şi navale.
12.Instituţiile străine vor respecta legislaţia Turciei.
13.Pentru ţările înfiinţate după destrămarea Imperiului este valabil principiul plebiscitului.
14.Comunitatea musulmană şi drepturile fundaţiilor pioase – vor fi valabile vechile înţelegeri .
Parte a delegaţiei turceşti la Lausanne, în 1922;al treilea din stânga, ministrul Afacerilor externe, Ismet Paşa, cunoscut mai târziu drept Ismet İnönü
„Trebuie să plecaţi din Istanbul şi Strâmtori, este o problemă serioasă pentru noi”
Dintre acestea, la două dintre puncte, problema armeană şi Capitulaţiile, trimişii turci aveau mandat să întrerupă discuţiile în cazul altor decizii. Pentru turci erau necesare con¬vor-birile cu Ankara şi pe parcursul negocierilor. Mustafa Kemal Paşa îşi dorea stabilirea unor graniţe care puteau fi protejate (apărabile) în caz de atac. Cu toate că erau cifrate, englezii recepţionau majoritatea informaţiilor transmise la Ankara, însă din cauza sistemului birocratic londonez informaţiile ajungeau târziu la lordul Curzon .
Ministrul turc de Externe a plecat cu trenul la Lausanne. Din Bulgaria a călătorit împreuna cu Stambolinski, despre care mărturiseşte:„am văzut un prim ministru înfricoşat când vorbea cu mine, se uita în stânga şi-n dreapta să nu ne vadă sau să ne audă cineva”. Ajuns la Lausanne, İnönü îi mărturisea oficialului bulgar:„toate pro¬pa¬gan¬dele împotriva Turciei s-au făcut din Elveţia”. Iritat de atmosfera nu foarte priete¬noa¬să, deoarece nu găsise pe nimeni acolo, oficialul turc afirma:„şi-au bătut joc de noi pentru că ne-au chemat cu o săptămână mai devreme” .
În timpul acesta de o săptămână – ministrul de Externe turc detaliază în memoriile sale – a acceptat invitaţia fran¬ce¬zi¬lor şi, împreună cu ambasadorul turc la Paris, s-au deplasat în capitala Franţei, unde s-au întâlnit cu primul ministru Raymond Poincaré. Din punctul de vedere al lui Ismet İnönü nu mai existau divergenţe semnificative între ei şi francezi:„Termina¬serăm războiul cu francezii, am delimitat frontiera cu Siria şi am discutat probleme de comerţ, cumpăraserăm automobile de la ei în timpul războiului. L-am întrebat dacă o să fie pace, la care mi-a răspuns categoric că da. Poincaré mi-a răspuns:condiţiile de pace sunt favorabile, toata lumea doreşte şi este hotărâtă să facă pace”.
Dorind să afle cât mai mult din planurile franceze, Ismet İnönü a declarat franc:„Trebuie să plecaţi din Istanbul şi Strâmtori, este o problemă serioasă pentru noi”. În faţa acestei cereri, oficialul francez a răspuns simplu:da. Neavând ce pierde, turcii au fost hotărâţi să rămână categorici în privinţa teritoriului lor şi să nu accepte nicio putere străină în ţară:„După ce se semnează tratatul de pace am convenit ca forţele aliate şi administraţia din Istanbul să elibereze oraşul. Am explicat ca nu vom accepta pe nimeni, nicio comisie, nicio forţă în cel mai mic colţ al ţării, nu acceptam nicio ameninţare militară”. Tot din memoriile sale aflăm că Poincaré i-a mărturisit că francezii nu mai au în vedere planuri de ocupaţie asupra Turciei .
12 state s-au adunat la Lausanne pentru a discuta despre problemele Orientului . E drept, pe foarte puţini îi interesau direct problemele Turciei;primordial era in¬teresul particular în ceea ce priveşte Strâmtorile. O parte dintre puteri erau interesate să existe o Turcie independentă deoarece în acest fel scădeau puterile ma¬ritime ale Marii Britanii.
Un lucru e cert:la Lausanne, lumea asista la o pace care nu se dicta, ci se negocia.
