1907: o răscoală încheiată cu sânge
Răscoala țărănească din 1907 a determinat numeroase interpretari în istoriografie, mai ales în timpul regimului comunist. Fără urmă de îndoială și eliminând aspectele ideologice implicate, în 1907 s-a petrecut unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria României.
Cauza:viața grea a țăranilor
Începută pe 21 februarie în comuna Flămânzi, Botoșani, revolta țărănească se extinde rapid în întreg regatul. În foarte scurt timp, toată țara este cuprinsă de revolte:din nordul Moldovei până în Muntenia.
Conștientizarea existenței unei grave probleme sociale în rândul țărănimii exista deja în rândul clasei politice. Un apel adresat sătenilor, semnat de Vasile Kogalniceanu la 6 septembrie 1916 anunța cu tărie:Chestiunea țărănească este cea mai însemnată în țara noastră. Întreg viitorul neamului românesc atârnă de ea.[1]Cu toate acestea, viața cotidiană a sătenilor nu se îmbunătățește.
Principala cauză a revoltei este legată de situația foarte dificilă a țăranilor. Nicolae Leonescu, procuror general, considera că:sunt nedreptățiți la muncă;pretul li se fixează de arendaș sau proprietar. Li se măsoară mai puțin decât muncesc în realitate(...) administrația comunală nu-i apară în pretențiunile lor, cele de multe ori drepte, față de arendași și proprietar(...) Aceste motive au făcut să crească ura țăranilor contra arendașilor și proprietarilor și la un singur cuvânt să fie toți uniți și să comită aceea ce au comis.[2]De asemenea, inspectorul general C. Pleșa arată că:arendașii au urcat cât au voit prețul de închiriere a pământului și au plătit cât au voit munca săteanului.[3]
În epocă s-a încercat învinovățirea populației evreiești pentru situația tăranilor. Același raport arată că:partea de nord a țării a fost sistematic cucerită, prin imigrare, de o populație straină care a absorbit întreaga viață economică orășănească și cea de țară.[4]Acest tip de discurs însă nu se susține deoarece mulți mari proprietari, inclusiv din nordul Moldovei, erau români și nu poate explica extinderea revoltei în afara spațiului nord-moldovean, în regiuni în care populația de origine evreiască era foarte puțin prezentă.
Răspunsul autorităților:starea de asediu
La 18 martie autoriățile de la București declară starea de asediu, urmată apoi de mobilizarea generală. Încercând încă să calmeze lucrurile, ministrul de interne, Ion Brătianu, îi scrie prefectului de Suceava:Guvernul nici nu vrea, nici nu poate să considere starea de asediu ca o situațiune normală sau de lungă durată.[5]
Situația din țară nu se normalizează însă, guvernul condus de Dimitrie Sturdza trecând la acțiuni de reprimare a revoltei. Acțiunile întreprinse de guvern devin repede violente, mai ales că se preciza într-o broșură publicată de Ministerul de război că:misiunea trupelor în acțiunile de pacificare a răscoalelor trebuie să fie privită de aceștia întocmai ca și o operatiune de război.(...) întrebuințarea trupelor în contra răscoalelor(...) se va face cu toată rigoare, dând operațiunilor caracterul ofensiv cerut de asemenea împrejurări.[6]
Numărul de soldați mobilizați este foarte mare. La 29 martie, la numai cinci zile după ce fusese primit ordinul de mobilizare, armata număra 140.000 de soldati[7].
O revoltă spontana
Spontaneitatea revoltei este arătată de modul în care aceasta s-a extins în alte judete ale regatului. De exemplu, în județul Romanați, din sudul României:revolta n-a fost nici pregatită, nici organizată. Acest adevăr reiese și din toate cercetarile făcute până azi de Parchet și Judecătorul de Instrucție. În zadar, deci, se caută instigatori[8].Același document sugerează o extindere impulsivă a evenimentelor:mișcarea țărănească (...) a luat naștere în mod impulsiv, când s-a lățit vestea despre cele întâmplate în alte județe ale țării.[9]
Criza în care se afla statul reiese și din tonul circularei trimise de Spiru Haret către cadrele didcatice din țară:Faceți să înceteze lupta între frați! Faceți-i să înțeleagă că cu focul și cu arma nu se poate îndrepta țara, că din contra i se pregătește peirea![10]
Un bilanț teribil
Numărul exact al victimelor aprinde încă dezbateri intense. Putem însă vorbi de mii de victime. Esențial este însăși faptul că au existat numeroase victime și situația în care trăiau locuitorii satelor a devenit un subiect de interes pentru clasa politică, problema ce își va găsi rezolvarea după Primul Război Mondial.
Același raport din Romanați se referă cu termeni duri cu privire la repersiune:Criminalii sunt jandarmii și militarii cari, fără nicio cercetare, ci luându-se numai după denunțuri mizerabile, au bătut și chinuit pe învățători și preoți! Oricât de vinovată, anarhică și salbatecă a fost revolta țăranilor, represiunea a fost și mai groaznică, mai ilegală, mai neumană, mai sălbatecă, mai anarhică.[11]
În Neamul Românesc, Nicolae Iorga se roagă atât pentru țăranii uciși, cât și pentru soldații care au fost nevoiți să tragă în conaționali:Dumnezeu să-i ierte pe cei patru țărani români împușcați în orașul românesc Boțoșani (...) Dumnezeu să-i ierte pe ostașii cari, de frica poruncii, au împușcat pe frații lor[12].
Evenimentele tragice din 1907 au arătat întregii societăți românești și, mai ales, clasei politice, că este necesară o soluție pentru problema agrară. Aceasta își va găsi rezolvarea prin reforma agrară din 1921.
[1]Apelul Către Sateni, semnat la 5 septembrie 1906 de Vasile Kogalniceanu
[2]Raportulprocurorului general Nicolae Leonescu către Ministrul Justitiei din 3 aprilie 1907
[3]Raportulinspectorului general C. Pleșa către Ministrul Justiției din 6 martie 1907
[4]Ibidem
[5]Telegrama Ministrului de Interne, Ion Bratianu, către prefectul de Suceava din 20 martie 1907
[6]Instrucțiuni asupra întrebuințării armatei în caz de turburări-somațiuni-stare de asediu
[7]Ordinul de zial regelui Carol I din 27 martie 1907
[8]Raportulrevizorului școlar de Romanați către Ministrul Instructiunii din 22 mai 1907
[9]Ibidem
[10]Circularalui Spiru Haret către preoții și învățătorii din comunele rurale
[11]Ibidem
[12]Neamul Românesc, din 8 martie 1907
