100 de ani de la Marele Război, Episodul 7. O datorie de-un veac: tezaurul României ia drumul Moscovei
În 1916, România a avut două mari cumpene:ocupaţia germană şi transferarea tezaurului la Moscova. Decizia a fost luată cu inima strânsă şi opţiunea pentru Imperiul Rus nu era cea favorabilă, dar era singura posibilă. Tezaurul, trimis în două tranşe, a ajuns la Kremlin în numai o săptămână, însă nu a mai făcut niciodată drumul înapoi. Între relaţiile româno-ruse a rămas acest ghimpe:zeci de tone de aur, o datorie de o sută de ani.
14/27 decembrie 1916, în gara din Iaşi, uşile vagoanelor unui tren de marfă sunt încuiate cu lacăte şi sigilate de două ori. Trenul se pune în mişcare. Destinaţia:Moscova, Imperiul Rus. România îşi trimite tezaurul spre bună păstrare, departe de front şi de inamic. În ciuda războiului, a iernii, a pericolelor de tot felul, trenul a ajuns la Kremlin în stare bună, după exact o săptămână, pe 21 decembrie 1916/3 ianuarie 1917. Când totul a fost descărcat în Sala Armelor, la palatul de la Kremlin s-a făcut inventarul:1.738 de lăzi, cu o valoare de 321.580.456, 84 lei aur, dintre care 7.000.000 lei aur erau reprezentaţi de bijuteriile reginei Maria – restul era stocul metalic al Băncii Naţionale, care garanta circulaţia biletelor de bancă.
Perspectivele României
România era ocupată de armatele Puterilor Centrale, întreaga administraţie se retrăsese la Iaşi şi speranţele românilor pentru refacere erau mici, foarte mici. În octombrie 1916, când se hotărâse retragerea guvernului, Banca Naţională a României a decis să îşi mute şi ea sediul la Iaşi. S-a oficializat decizia prin decretul din 17 noiembrie 1916. Disperarea era însă mult mai mare, căci se instalase un gând negru în mintea tuturor, anume că Iaşiul nu este decât o vamă către evacuarea completă spre Rusia, scria Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea României:1916-1919“. Teama că frontul nu va rezista era mare, exilul era cel mai urât scenariu. În această atmosferă, în care tensiunile ajunseseră aproape palpabile, s-a luat în vedere posibilitatea de a evacua tezaurul românesc. Prima opţiune a autorităţilor române a fost Londra. A fost respinsă de teama submarinelor germane din Marea Nordului, cale care nu putea fi evitată. A rămas pe masă cealaltă variantă, mai uşor realizabilă:Imperiul Rus, aliatul vecin cu România.
Brătianu ar fi amânat transferul
Guvernul român contempla această posibilitate ca pe un episod ce ar putea să fie inserat în marele film al războiului românesc, dar scenariul tot era amânat. Premierul Ionel Brătianu nu era câtuşi de puţin convins. Pe de altă parte, ministrul rus în România Aleksandr Mosolov – care abia ce îl înlocuise temporar pe Koziel Poklewski – socotea că era o necesitate scoaterea aurului din ţară şi era mai mult decât insistent pe lângă premierul român. „Brătianu, deşi în principiu de acord, socotea totuşi această măsură ca fiind inoportună. Or, eu eram de părere că, dat fiind dezastrul în care se afla România, se impunea, fără întârziere, transferarea aurului românesc în Rusia. Fără a se opune propunerii mele, Brătianu considera totuşi transferarea aurului intempestivă şi cerea să se mai aştepte, să nu se dea dovadă de prea multă grabă“, scria generalul Mosolov în memoriile sale. A insistat şi pe lângă alţi oficiali români, până ce a avut câştig de cauză, a cedat şi Brătianu. Fusese dat şi exemplul Franţei, care tot din cauza nemţilor îşi trimisese tezaurul în Statele Unite ale Americii.
S-a luat hotărârea ca aurul românesc să fie trimis în Rusia în cel mai scurt timp posibil, cu garanţia clară că guvernul rus se făcea responsabil de integritatea tezaurului în timpul transportului, cât şi pe perioada păstrării lui la Moscova. În trei zile a fost strâns totul şi începând cu 12/25 decembrie 1916 a început să fie încărcat în vagoane. S-a semnat protocolul româno-rus, între generalul Mosolov şi Victor Antonescu, recent numit ministru de Finanţe. Au fost împărţite trei exemplare originale:unul pentru reprezentantul rus, unul pentru guvernul român şi unul pentru delegaţii Băncii Naţionale a României, directorul Theodor Căpitanovici, cenzorul Anghel Saligny şi casierul central M.Z. Demetrescu. Cei trei reprezentanţi ai BNR au şi însoţit tezaurul până la Moscova, pentru a asista la inventar, pentru a semna procesul verbal de predare-primire şi pentru a păstra una dintre cheile camerei în care avea să fie depozitat.
Negura bolşevică peste Rusia
Situaţia socială şi politică din Rusia era tulbure încă din 1916. Totuşi, românii nu erau foarte îngrijoraţi, oricum nu aveau la inimă regimul autocratic ţarist. Ducă-se! La începutul lui 1917, criza politică s-a acutizat – cu revoluţia din februarie 1917 – şi a escaladat rapid, până ce a dus la abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, în martie. Se prăbuşea ţarismul, iar Rusia era greu de ţinut în frâu de autorităţi. Într-o clipită, s-au format zeci de soviete şi comitete ale claselor muncitoare care au cerut la unison:„Pace fără anexiuni şi despăgubiri“. În întâmpinarea lor, a venit Vladimir Ilici Lenin (născut Ulianov), întors din Elveţia cu un tren plumbuit, pe 17 aprilie 1917. A vorbit limba maselor – „Jos războiul! Jos guvernul provizoriu! Toată puterea sovietelor!“ – şi în noiembrie 1917 a fost ales preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, adică echivalentului funcţiei de prim-ministru în lumea burghezo-moşierească decadentă.
Ultimul drum
Aşa se prezenta Rusia în perioada în care România a decis că este nevoie de un al doilea transport al tezaurului la Moscova, împinsă de dezorganizarea creată de bolşevicii din armată pe frontul din Moldova. În iulie 1917, ministrul de Finanţe Nicolae Titulescu ia decizia ca Banca Naţională să-şi mute sediul în Rusia, precum şi întreg avutul. În acest al doilea transport, au fost incluse şi numeroase valori aparţinând particularilor – altor instituţii bancare, societăţi comerciale, mănăstiri şi biserici, persoane fizice etc. Pe 27 iulie 1917, ministrul rus la Iaşi, Poklewsky, care revenise la post între timp, a anunţat guvernul român că fusese împuternicit să semneze actele pe baza cărora se realiza transportul. Deja începuse procesul de adunare a tuturor bunurilor în vagoane:tablouri de Nicolae Grigorescu, Theodor Amann, Ştefan Luchian, manuscrise şi cărţi rare ale Academiei Române, diverse colecţii publice sau particulare, bijuterii, veşmintele şi obiectele din metal scump aparţinând mănăstirilor din Oltenia, Muntenia şi Moldova, titluri de credit, obligaţiuni, acţiuni, arhive, depozite şi multe alte obiecte pe care fiecare găsise de cuviinţă că e bine să le ţină la adăpost. „Trenul băncilor“, cum fusese supranumit, era compus din 24 de vagoane care au fost pline-ochi până pe 27 iulie. Numai trei vagoane conţineau bunurile Băncii Naţionale, anume 188 de lăzi, cu o valoare declarată de 1.594.336.721, 09 lei. Tot peste o săptămână a ajuns şi acest transport la Moscova, fiind depozitat tot în Sala Armelor. În total, România trimisese în Rusia 93, 36202 tone de aur fin, care în 1990, valorau 1.200.663.081, 56 dolari americani.
