100 de ani de la Marele Război, Episodul 6. Iluziile şi dezastrul. Frontul românesc se prăbuşeşte
Campania din 1916 a adus dezastrul naţional. A ridicat, mai ales, pojghiţa de încredere pe care liderii politici şi militari o aveau în Armata română, în pregătirea şi echiparea ostaşului român. Românii au văzut deznădejdea la faţa locului în trei mari episoade:bătălia de la Turtucaia, manevra de la Flămânda şi, în final, ocuparea Bucureştiului. Ţara a ajuns în pragul dispariţiei de pe harta Europei.
„Lupte crâncene la Turtucaia“, titra ziarul „Adevărul“ pe 25 august/7 septembrie 1916 – „Trupele inamice, primind mari întăriri şi mai cu seamă multă artilerie, de calibru mare, continuă a ataca cu mare violenţă Turtucaia, a cărei garnizoană contra-atacă mereu. Pierderile sunt serioase de ambele părţi“, anunţa comunicatul oficial al Marelui Cartier General. Nu se împliniseră două săptămâni de la intrarea României în război şi deja se prefigura primul mare eşec militar. Era ziua în care ultimul reprezentant al Puterilor Centrale în România, contele Czernin, părăsea Bucureştiul. România intra în cădere liberă.
Un punct întărit
Turtucaia e o localitate din sudul României, în vestul extrem al Dobrogei, care încă din perioada antică a fost aleasă drept cetate de apărare în campaniile militare. Pe linia fortificată din sudul României, Turtucaia şi Silistra, o localitate învecinată, au fost fixate drept cap de pod – fără pod, căci nu exista efectiv un pod care să permită trecerea trupelor dintr-o parte în alta a unui râu. De altfel, construirea unui pod ar fi fost ineficientă, acesta s-ar fi aflat în câmpul de acţiune al artileriei Puterilor Centrale. Era, aşadar, un soi de punct militar întărit. Se construiseră două linii de apărare şi o linie de avanposturi şi existau 15 forturi pe o distanţă de 28 de kilometri, care erau unite printr-o centură de tranşee. O echipă de ingineri militari belgieni a ajutat la întărirea Turtucaiei, pentru ca acest cap de pod să devină operativ în cel mai scurt timp posibil. În ciuda tuturor pregătirilor în forţă, artileria staţionată la Turtucaia era pe cât de puţină, pe atât de depăşită tehnologic, iar trupele erau alcătuite, în principal, din rezervişti şi miliţieni, sub comanda generalului Constantin Teodorescu.
Raiul pe pământ
Atacul asupra Turtucaiei a început pe 20 august/2 septembrie 1916. Au deschis focul bulgarii, iar românii s-au apărat cam anemic, s-a instalat şi panica între soldaţi şi s-au retras spre Dunăre. La Bucureşti, ofensiva inamică nu a produs vreo panică. „Este o simplă demonstraţie. Ei nu au acolo decât o brigadă, generalul Teodorescu are o divizie“, a spus prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, deloc emoţionat. Marele Cartier General a decretat, în continuare, că Turtucaia trebuie să reziste volens nolens şi că trebuie întărită cu trupe din rezervă. Începând cu 22 august/4 septembrie, au început să vină noi trupe, în total 17 batalioane, o divizie de obuziere şi una de tunuri.
Asaltul a fost reluat în forţă de către bulgari în dimineaţa zilei de 23 august/5 septembrie. Bulgarii bombardau masiv Turtucaia şi cântau „O, Dobrogea tu eşti paradisul nostru pământesc“, conform istoricului Manuel Stănescu. Au urmat atacuri puternice pe toată linia de apărare a capului de pod. Românii au suferit pierderi mari, s-au retras cuprinşi de panică şi mulţi au murit cu spatele la duşman. Sfârşitul zilei a găsit în picioare numai două dintre cele 15 forturi de rezistenţă. Aceasta fiind situaţia, generalul Aslan, comandantul Armatei a III-a, a cerut aliaţilor ruşi să vină în marş forţat dinspre Bazargic către Turtucaia. Degeaba, ruşii nu erau dispuşi să primească ordine de la români. N-au venit.
