100 de ani de la Marele Război. Episodul 10. De trei ori „Trăiască România Mare!“
Marea Unire, probabil cel mai mare act din istoria românilor, s-a împlinit din voia hazardului în mare măsură. O situaţie istorică favorabilă, în ciuda tuturor eforturilor de război, a calculelor politice şi a vieţilor pierdute pe front, chiar şi în contra intenţiilor României la momentul intrării în conflictul mondial. A fost, cu alte cuvinte, marea surpriză:o Românie de la Nistru pân’ la Tisa, cum a visat poetul.
„Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională“, cuvânta Alexandru Vaida-Voevod, trimisul Partidului Naţional Român (PNR) în Parlamentul ungar, pe 18 octombrie 1918. Mai concret, cerea separarea Transilvaniei de Imperiul Austro-Ungar, pentru a fi liberă să dispună singură de soarta ei – noţiuni expuse plenar, în ianuarie 1918, de preşedintele american Woodrow Wilson, un idealist în felul său. Deputaţii maghiari, insensibili la visul de secole al românilor şi dezinteresaţi de autodeterminarea popoarelor, nu aveau nicio intenţie să-i asculte cererile, pe care chiar le găseau jignitoare – au sărit ca leii să-l anihileze pe român.
N-a izbutit nimic atunci Vaida-Voevod, decât trezirea marilor îngrijorări la Budapesta. Totuşi, mişcarea naţională din Ardeal începea să acţioneze tot mai repede şi mai abil. Câteva zile mai târziu, la sfârşitul lunii octombrie, PNR şi Partidul Social-Democrat au înfiinţat, la Arad, Consiliul Naţional Român Central – un fel de celulă de criză care avea responsabilitatea să coordoneze toate acţiunile pentru ca şansa la înfăptuirea unirii să nu fie ratată. În acelaşi timp, Ardealul întreg a fost împânzit de gărzi şi consilii regionale care aveau să se coordoneze cu forul de la Arad. De cealaltă parte, guvernul ungar n-a avut linişte. A fost trimis imediat la Arad Oszkár Jászi, ministrul Naţionalităţilor, cu misiunea de a negocia cu liderii ardeleni, de a aplana avântul acesta aducător de schimbări drastice. S-a întors repede la Budapesta, pe 14 noiembrie, cu o veste tristă, livrată fără menajamente de Iuliu Maniu:nu se accepta nimic altceva decât separarea deplină. Categoric. Adio şi s-a terminat.
O adunare pentru neatârnare
„Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul nostru românesc“, anunţau ziarele şi diversele foi împrăştiate prin oraşele transilvane. Începuse mobilizarea populaţiei. Începuse clipa autodeterminării. Românii îşi luau destinele în propriile mâini. 20 noiembrie 1918 a fost ziua crucială. Consiliul Naţional Român a anunţat public convocarea Marii Adunări Naţionale, la Alba Iulia, de la ora 10 dimineaţa. În următoarele zece zile s-a răspândit mesajul, în presă şi din om în om, prin toate satele şi târgurile Transilvaniei. După doi ani de război, şi mai presus de toate de război împotriva românilor şi sub drapel austro-ungar, după secole de eforturi de apropiere de principatele române, după îndurarea atâtor privaţiuni şi nevoi, românii erau chemaţi să asiste la înfăptuirea istoriei celei mari. Se împlinea dorinţa României din vara lui 1916, când ţara intrase în marea horă a războiului.
A fost aleasă Alba Iulia ca loc de adunare pentru însemnătatea sa istorică, într-o dublă valenţă care corespundea şi acestui moment:fusese oraşul în care intrase triumfător şi Mihai Viteazul pe 1 noiembrie 1599, în drumul său spre realizarea primei uniri sub o singură stăpânire a celor trei principate române, dar fusese şi oraşul execuţiei martirice a lui Horea şi a lui Cloşca.
Membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria:Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Aurel Vlad (în rândul de jos, de la stânga la dreapta) şi Iosif Jumanca, Romul Boilă, Valeriu Branişte, Victor Bontescu, Dionisie Florianu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Emil Haţieganu, Ion Flueraş (rândul de sus)
Liderii mişcării naţionale nu au putut trece cu vederea nici aroganţa Parlamentului de la Budapesta. Au lansat public şi manifestul „Către popoarele lumii“, care era un act acuzator, direcţionat împotriva politicii oarbe şi nedrepte perpetuate de puterea maghiară. Se preciza clar şi răspicat, dar într-o măsură şi ferm, înduioşător:„Naţiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea“. Lupta aceasta pentru neatârnare a fost contracarată de la Budapesta cu pamflete, agenţi de propagandă şi momeli în formă de bani lichizi pentru a întoarce cu faţa spre Ungaria măcar câţiva români ardeleni. N-a funcţionat nimic.
Toate drumurile duc la Alba Iulia
Românii au ascultat în schimb chemarea Consiliului Naţional Român şi au început să vină din toate colţurile Transilvaniei înspre Alba Iulia. Ţăranii gătiţi cum se cade, în port naţional, de sărbătoare, bărbaţii în cele mai curate haine de oraş, femeile cu flori în păr şi în mâini, toţi veneau cum apucau, pe jos, cu trenurile şi căruţele împodobite cu ramuri de brad. Erau zile cu vreme grea, de iarnă. Era frig. Ninsese şi Alba Iulia era acoperită de un strat subţirel de zăpadă care scârţâia sub opincile românilor. „Era o dimineaţă rece, de iarnă. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii“, îşi amintea poetul Lucian Blaga de călătoria sa spre Marea Adunare Naţională. România ieşise de sub ocupaţie, intra din nou în război, pe 10 noiembrie, cu o zi înainte ca Germania să capituleze şi să se încheie războiul pe frontul de vest.
Peste tot e scris „Unirea“
În dimineaţa zilei de duminică, 1 decembrie 1918, Alba Iulia se schimbase la faţă. „Pe la orele 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului Alba-Iulia, a început defilarea în perfectă ordine, defilarea şirurilor nesfârşite de Români din toate părţile. Îmbrăcaţi toţi în costum naţional, împodobiţi cu cocarde şi panglici tricolore, cu steaguri şi steguleţe, în rânduri de câte patru şi în grupuri de câte 150-200, cântând Deşteaptă-te Române, Pe-al nostru steag e scris Unirea, La arme şi alte cântece naţionale, defilau pe dinaintea localului în care erau adăpostiţi membrii marelui consiliu naţional“, nota Vasile Bianu în jurnalul său „Însemnări din Războiul României Mari“. În timp ce pe străzile cetăţii oamenii cântau, înălţau urale pentru unire şi jucau hore, în cele două biserici româneşti, unită şi ortodoxă, se ţineau slujbe şi se spuneau rugăciuni de mulţumire, pe Platoul Românilor de lângă oraş se strânseseră peste 100.000 de oameni, veniţi să fie martori la marele moment istoric.
Trăiască fericirea!
În clădirea Cazinoului militar din cetatea Albei Iulia – devenită, ulterior, Sala Unirii – se îngrămădiseră cei 1.228 de delegaţi din toate zonele Transilvaniei, împuterniciţi să voteze în marele consiliu unirea Transilvaniei cu România. Şedinţa a fost deschisă de preşedintele Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Pop de Băseşti, cu o propoziţie care va face să curgă mari şiruri de lacrimi pe obrajii femeilor care asistau în galerii:„Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc“. „Când venerabilul preşedinte, d. Pop de Băseşti, ş’a ocupat locul şi prin câteva cuvinte bine simţite a proclamat adunarea deschisă, sala întreagă s’a cutremurat de strigătele:Trăiască România Mare! Trăiască Regele Ferdinand! Trăiască Puterile aliate! Trăiască Brătianu! Entuziasmul se transformase în delir şi asistenţa părea că nu-şi mai da seamă pe ce lume trăia“, completa Bianu tabloul atmosferei din interiorul Sălii Unirii. Fericirea atinsese cote alarmante, aşa cum se cuvenea. În plus, în timpul ceremoniei, preşedintele american a fost preamărit ca „Apostolul Wilson“. Aşa au fost căile euforiei naţionale.
A urmat discursul lui Vasile Goldiş, personalitate de marcă a PNR:„Bucăţirea trupului românesc a fost un act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei (Strigăte entuziaste:Aşa-i!)“. A fost, de fapt, o expunere de motive istorice pentru care acest act al unirii era unul just, rectificativ. A fost citită în final şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia“, care cuprindea prevederile unei unirii necondiţionate. În încheiere s-a strigat „Trăiască România Mare!“, pe fundalul aplauzelor continue şi energice ale audienţei.
Sub sceptrul lui Ferdinand
În timp ce discuţiile curgeau în Sala Unirii, miile de români care împresuraseră Alba Iulia ascultau cuminţi cuvântările episcopului Miron Cristea, ale episcopului unit Iuliu Hossu şi ale unor oameni politici – toţi anunţau într-un glas că s-a pecetluit Marea Unire, atunci, pentru vecii vecilor. Marea Adunare Naţională s-a încheiat cu desemnarea unei delegaţii, formate din Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop, care să ducă la Bucureşti actul Unirii spre a fi semnat de regele Ferdinand. Pe 11 decembrie 1918, era emis Decretul Regal nr. 3631, care prevedea unirea cu România „a ţinuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918“. „Astăzi steagul învingător de la Mărăşeşti îşi întinde binecuvântarea-i glorioasă asupra strămoşescului Ardeal, asupra ţinuturilor româneşti ale Banatului, Crişului şi Maramureşului, împreunând sub sceptrul Regelui Ferdinand toate pământurile moştenite dela legionarii Romei“, încheia relatarea momentului Unirii de la Alba Iulia Vasile Bianu. Se încheia epoca suferinţelor seculare şi începea viitorul luminos.
Un imperiu se destramă
Pe 1 noiembrie 1918, soarta Imperiului Austro-Ungar era deja pecetluită – dubla monarhie cădea îngenuncheată de naţiunile Europei. Era lovită de tragedie. „Pedeapsa lui Dumnezeu a început. Contele Ştefan Tisza (n.r. – István Tisza a fost prim-ministru al Ungariei în anii Primului Război Mondial), cel mai mare duşman al Românilor, a fost împuşcat de către nişte soldaţi în locuinţa sa, în faţa soţiei şi fiicei sale. El a murit zicând:«Sunt lovit, mor, trebuia să se întâmple aşa!»“, nota Vasile Bianu în jurnalul său. Destinul contelui Tisza se suprapunea celui al Austro-Ungariei:o primă lovitură fusese primită pe 28 octombrie, când Cehia îşi proclamase independenţa, urmată două zile mai târziu de Slovacia – împreună, cele două state au format Cehoslovacia. Polonia a descărcat al doilea foc:pe 11 noiembrie, Józef Piłsudski punea bazele statului polonez independent. Dubla monarhie s-a prăbuşit, neputincioasă, în ziua următoare, când s-a proclamat înfiinţarea Republicii Austria. Divorţul monarhic a lăsat Republica Ungaria în aşteptare până pe 16 noiembrie. În final, luând act de dispariţia imperiului, pe 1 decembrie, în timp ce la Alba Iulia lua fiinţă România Mare, popoarele vecine din Balcani se uneau într-o federaţie:pe harta Europei apărea Iugoslavia.
Doi paşi mai aproape de idealul naţional
„Azi dimineaţă eşind din casă am observat mai multe clădiri împodobite cu steaguri naţionale şi pe pereţi lipită, în mai multe locuri, o înştiinţare semnată de către Prefectul judeţului Suceava, C. Gr. Sturdza, prin care se aduce la cunoştinţa cetăţenilor marele eveniment istoric:Unirea Basarabiei cu România. Îmi este peste putinţă să arăt prin scris impresiunea adâncă ce mi-a făcut înfăptuirea acestui vis. Nu-mi venea să cred ochilor!“, consemna Vasile Bianu în „Însemnări din Războiul României Mari“, în data de 29 martie/11 aprilie 1918. Surprinderea lui nu a fost singulară, mulţi români au trăit aceleaşi sentimente. Căci ţara se afla în război – pacea de la Bucureşti avea să fie semnată abia în mai – totuşi fusese înfrântă de Germania care ocupase aproape tot teritoriul. România trăia înghesuită, înfrigurată şi înfometată, în câteva judeţe rămase libere, de la Focşani la Iaşi. Şi totuşi, se întâmplase evenimentul fericit, dar nu cel pentru care România se avântase în luptă:prima dintre provinciile care erau aduse alături de ţară era Basarabia, regiunea sacrificată în vara lui 1916.
Prima dintre bucurii
Mergând înapoi pe firul evenimentelor, situaţia începuse să se contureze în favoarea unei potenţiale uniri în noiembrie 1917, când se proclamase Republica Democratică Autonomă Moldovenească, pe fondul revoluţiilor care se succedaseră în Imperiul Rus şi care destabilizaseră serios puterea de la Moscova. Se înfiinţa, aşadar, un Sfat al Ţării, care cuprindea 150 de deputaţi, reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice şi era prezidat de Ion Inculeţ. În cursul lunii decembrie 1917, soldaţii care se convertiseră la crezul bolşevic au creat probleme mari în Basarabia, încât situaţia a ajuns în pragul războiului civil. Pe 14 decembrie, Sfatul Ţării a hotărât în secret să ceară ajutor extern, iar pe 22 decembrie, a fost trimisă o telegramă Ministerului de Război Român. În ianuarie 1918, armata română se afla la Chişinău, iar comisarul rus pentru Afaceri Externe, Lev Troţki, rupea relaţiile diplomatice cu România.
În amintirea anului 1859, pe 24 ianuarie a fost votată în unanimitate independenţa Republicii Democrate Moldoveneşti, al cărei preşedinte era Ion Inculeţ. În luna februarie, în perioada tratativelor de pace româno-germane, delegaţii basarabeni au propus noului premier Averescu unirea, însă acesta s-a opus. Totuşi, sprijinul Puterilor Centrale pentru unire a fost captat de Alexandru Marghiloman, care a venit la şefia guvernului român la începutul lunii martie.
Continuarea pe Adevărul.ro
