100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. Episodul 1: „Trăiască războiul, trăiască România!“
Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. „Adevărul“ prezintă serialul „100 de ani de la Marele Război“, în care vă arătăm actualităţile ascunse ale momentului şi oamenii care au controlat decizia. O invitaţie la neuitarea istoriei, aşa cum a fost ea, cu greşeli fatale şi înfăptuiri măreţe.
România a aşteptat momentul oportun pentru a se prinde în hora fatală a Marelui Război. Doi ani s-au discutat opţiunile, s-au purtat tratativele, s-a tatonat terenul. În final, România a cedat presiunilor Antantei, în august 1916. S-a pornit la luptă cu euforie, cu gândul la fraţii de dincolo de Carpaţi. Însă perdeaua de fum a euforiei naţionale s-a ridicat rapid, lăsând loc unei realităţi tragice:România lupta pe două fronturi, cu o armată echipată necorespunzător şi cu un sprijin extern precar. Pierderile au fost mari, statul a fost aproape de dispariţie, dar finalul războiului i-a adus României mai mult decât ceruse:împlinirea celui mai mare proiect de ţară, unirea tuturor provinciilor româneşti. Cel mai mare noroc din istoria naţională.
„Deşi calea Victoriei era în semiobscuritate, ea întrecea cu mult aspectul ce-l ia în zilele de sărbătoare. Cele mai multe cluburi şi magazine erau pavoazate cu tricolorul român, iar mii de cetăţeni inundau calea Victoriei şi bulevardele centrale, aşa că la un moment dat au făcut cu totul imposibilă comunicarea vehiculelor pe acele străzi. Mii de cetăţeni şi studenţi, având în cap drapele tricolore, au străbătut în grupuri calea Victoriei, cântând «Deşteaptă-te române», «La arme», «Marsilieza», manifestând în faţa palatului regal. Apoi s-au oprit în faţa clubului liberal, unde au făcut o manifestaţie de simpatie d-lui Ion Brătianu şi întregului guvern, precum şi în faţa clubului conservator, unde au manifestat pentru d-nii Take Ionescu şi Nicolae Filipescu. Publicul bucureştean a sărbătorit această zi de care se va ţine seamă în istoria neamului, cu o bucurie pornită din cel mai cald patriotism, dar şi o demnitate care evidenţiază cuminţenia şi bunul simţ al poporului român.“ Astfel relata cotidianul „Universul“ primele momente de după încheierea Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, când România ieşea din neutralitate şi se arunca în vâltoarea conflagraţiei mondiale care vuia deja de doi ani. Poporul trăia euforic intrarea României în epoca războiului. Se deschidea calea către împlinirea marelui vis, unirea cu Ardealul. Sărbătoarea colectivă era o chestiune de decenţă civică, la capătul unui proces de decizie lung şi anevoios. În ultimii doi ani, fiecare om de stat îşi făcuse cunoscută opţiunea, se purtaseră dezbateri în presă, în spatele uşilor guvernamentale şi pe la colţurile marilor bulevarde bucureştene.
Ceasul al 12-lea
Se scurseseră doi ani de freamăt social continuu, de promisiuni venite atât dinspre tabăra Puterilor Centrale, cât şi a Antantei, de contre politice interne, de neîncrederi făţişe externe şi de căutări febrile de răspunsuri la chestiuni de morală şi ideologie. Se încheia prima etapă, cea care erodase spiritele ambiţioase şi dornice de acţiune. România se avânta în luptă într-un moment în care presiunile interne şi externe atinseseră niveluri greu de neglijat de decidenţii politici cu simţ al prudenţei. Era ceasul al 12-lea.
Vara lui 1916 a fost cea mai agitată perioadă din anii neutralităţii. Presa arunca zilnic săgeţi pentru a porni maşinăria de război românească. „Ofensiva generală de care s-a vorbit aşa de mult este în curs. Într-adevăr, când lupta ocupă jumătate din frontul oriental, frontul italian întreg şi două puncte capitale din frontul occidental, însemnează că am ajuns în ceasul în care aliaţii atacă pe austro-germani pretutindeni şi caută să producă hotărâri decisive. România ori se hotărăşte să ia parte acum la bătălie, când concursul ei poate fi încă destul de util ca să merite pentru ea câştigurile pe cari legitim le reclamă, ori continuând să aştepte victoria definitivă pentru a se atârna de carul învingătorilor, riscă sau mai bine pierde orice posibilitate de a fi vreodată România cea mare“, scria un editorialist în „Adevărul“, în 2 iulie 1916. Ziariştii evitau să evoce pe larg situaţia dramatică de la Verdun, care era menţionată în treacăt, ca un eveniment ce nu ar fi avut forţa de a schimba în vreun fel mersul războiului. Se dorea angajarea României împotriva Austro-Ungariei, se asculta chemarea Ardealului.
Era înduioşător, era înălţător spectacolul ce ni s-a înfăţişat ieri. Am văzut oltenii noştri precupeţi aruncând cât colo coşurile şi cobiliţele lor şi dând cu căciula de pământ, ceea ce la poporul român e un semn de supremă bucurie, şi strigând din adâncul sufletului lor:«Trăiască războiul, trăiască România!». „Universul“, 16 august 1916
„Acum ori niciodată“
Antanta a forţat mâna guvernului român pe 8 iulie. A transmis ultimatumul. Scurt:„Dacă România nu crede că se poate angaja imediat să intre în război până la data de 25 iulie/7 august a.c., Puterile Aliate nu se vor mai considera legate de promisiunile pe care le-au făcut României“. Transilvania şi Bucovina, ajutoare de război şi oportunităţi de moment, toate erau pe cale de dispariţie. Poate că nu ar mai fi durat mult până când guvernul lua de bunăvoie decizia, dar aliaţii nu mai aveau răbdare. Presiunile începuseră să fie din ce în ce mai mari începând cu 18 iunie 1916, când generalul Alexeev, şeful Statului Major rus, îl însărcina pe colonelul Tatarinov să îi transmită prim-ministrului român un mesaj amplu, prin care îl asigura de ajutorul rusesc în cazul în care România se hotăra să părăsească neutralitatea în favoarea Antantei. În încheiere, trimisul rus era franc:„Situaţia cere României să ni se alăture acum ori niciodată“. Focul ajunsese la hotare şi nu mai era timp de pierdut.
