Calendar 6 iunie: 1944 - Ziua Z: A început Debarcarea din Normandia

1523 - Regentul Gustav Vasa a fost ales rege al Suediei, marcând simbolic sfârșitul Uniunii de la Kalmar. Această zi este Ziua Națională a Suediei.

1654 - Regina Cristina a Suediei a abdicat de la tron.

1799 - S-a născut poetul rus Alexandr Pușkin (d. 1837).

1808 - Fratele lui Napoleon, Joseph Bonaparte a fost încoronat rege al Spaniei.

1875 - S-a născut scriitorul german Thomas Mann, laureat al Premiului Nobel (d. 1955).

1883 - A murit compozitorul Ciprian Porumbescu (n. 1853).

1930 - Restaurația carlistă. Carol al II-lea s-a reîntors în țară, intrând ilegal, cu pașaport fals.

1942 - Statele Unite ale Americii au declarat război României și Bulgariei, declanșând în zilele următoare expedițiile aeriene americane împotriva țintelor din România, în special în zona petrolieră din Prahova.

1944 - Ziua Z: A început Debarcarea din Normandia. Sub numele de cod Operation Overlord, 155.000 de soldați aliați au început debarcarea pe plajele din Normandia.

La 6 iunie 1944, în zorii zilei, cea mai mare „Armada” văzută vreodată în istorie (peste 5.000 de nave) a transportat trupele aliate pe coasta Franţei, deschizând un nou front în Europa celui de-Al Doilea Război Mondial;acest front, pe care Stalin îl ceruse cu insistenţă încă din 1942, avea să se dovedească decisiv.

Invazia în vestul Europei fusese discutată pentru prima oară în detaliu la întâlnirea dintre Churchill şi Roosevelt la Casablanca, în ianuarie 1943, dar s-a ajuns la concluzia că nu existau resursele pentru a fi pusă în practică în acel an. Cu toate astea, generalul-locotenent Frederick Morgan, în calitate de Şef al Statului Major General de pe lângă Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate (COSSAC), a fost desemnat că alcătuiască un plan.

Proiectul, care sugera o debarcare în Normandia, având ziua „Z” la 1 mai 1944 şi denumit „Overlord”, a fost aprobat la conferinţa de planificare ţinută în august 1943 la Quebec, cu participarea celor doi lideri, Churchill şi Roosevelt. În decembrie 1943 a fost desemnat şi comandantul Forţei Expediţionare Aliate, generalul american Dwight Eisenhower, care condusese cu succes debarcările din nordul Africii şi Italia. Şeful de stat major era tot un american, generalul Walter Bedell „Beetle” Smith. Cei aflaţi în directa subordonare ierarhică a lui Eisenhower erau britanici: Comandantul Suprem Adjunct, mareşalul de aviaţie sir Arthur Tedder, Comandantul Forţelor Navale, amiralul sir Bertram Ramsay, Comandantul Forţelor Aeriene, mareşalul de aviaţie sir Trafford Leigh-Mallory şi Comandantul Forţelor Terestre aliate, general sir Bernard Montgomery.

În ziua invaziei, comandanții germani au strălucit prin absență

Ca urmare a amânării operaţiunii „Overlord” în mai, prima perioadă care oferea combinaţia dorită de noapte cu lună şi reflux chiar la ivirea zorilor era perioada 5, 6 şi 7 iunie. Iniţial, Eisenhower a ales 5 iunie. Dar când luna iunie a început, vremea s-a deteriorat în aşa măsură încât, îngrijorat, generalul a amânat operaţiunea cu 24 de ore. În cadrul unei întâlniri cu liderii militari în ziua de 5 iunie, ora 4 dimineaţa, meteorologii au prevăzut, precauţi totuşi, o scurtă perioadă de îmbunătările temporară a vremii în ziua următoare. Eisenhower a decis debarcarea pentru 6 iunie cu celebra replică laconică: „Bine, pornim”.

De cealaltă parte a Canalului Mânecii, germanii erau complet dezorientaţi. În seara de 5 iunie 1944, şeful Serviciului Informaţii al Armatei XV germane, locotenent-colonelul Meyer, a auzit în cadrul unei transmisiuni BBC cea de-a doua strofă a poeziei „Chanson d’automne” (Cântec de toamnă) de Paul Verlaine:„sufletul adânc mi-l răneşte/Cu monotonia ce mă copleşeşte”. Ştia că e semnalul pentru Rezistenţă privind iminenţa unei invazii;cu toate astea, vremea era atât de proastă încât un asemenea atac părea de neconceput. În consecinţă, comandanţii germani au strălucit în ziua de 6 iunie prin absenţă.

În Anglia, cei 2, 8 milioane de soldaţi aliaţi erau pregătiţi pentru invazie, iar cele aproape 6.000 de nave gata să-i transporte pe continent. Peste 3.400 de bombardiere şi 5.400 de avioane de vânătoare aveau să asigure o compleşitoare superioritate aeriană. În Ordinul de Zi transmis trupelor, Eisenhower preciza:„Ochii lumii sunt aţintiţi asupra voastră. Speranţele acelor oameni din întreaga lume care iubesc libertatea să însoţesc”. Primii care au atins pământul Franţei au fost paraşutiştii.

Divizia 6 aeropurtată britanică a trecut la acoperirea plajei Sword din flancul stâng al aliaţilor şi şi-a îndeplinit toate obiectivele, inclusiv capturarea îndrăzneaţă a celor două poduri peste Canalul Caen şi râul Orne. Două divizii de paraşutişti americane, 82 şi 101, au protejat zona continentală a plajei Utah de pe flancul drept, dar paraşutiştii lor au fost lansaţi mai împrăştiat şi au avut mai multe victime decât britanicii. Unele trupe germane au realizat că aveau de-a face cu trupe aeropurtate şi au făcut tot posibilul să le respingă, dar confuzia şi lipsa liderilor din zonă s-a simiţit, în primul rând prin faptul că apărarea de coastă nu a fost pusă în alertă totală, considerându-se că atacurile sunt doar de fixare, asaltul principal urmând să aibă loc în Pais de Calais.

Debarcare cu peripeții

Dacă în zona de debarcare anglo-canadiană trupele au reuşit să străpungă apărarea relativ uşor, în cele trei zone americane lucrurile n-au mers după cum fusese planificat. Între plajele Omaha şi Utah, la Point du Hoc, se găsea un promotoriu înalt, în vârful căruia serviciile de informaţii aflaseră că germanii instalaseră o puternică baterie germană cu 6 tunuri de 155 mm. Acestea aveau o rază de acţiune de 19 km şi dominau coasta de la Port-en-Bessin în sectorul britanic până într-un punct aflat la nord-vest de plaja Utah.

Înainte să înceapă principalele debarcări, o trupă de comando formată din 225 de rangeri americani, care se antrenaseră câteva săptămâni în condiţii similare, au primit periculoasa misiune de a escalada piscurile sub foc concentrat pentru a distruge tunurile. După trei ore de călătorie pe o mare zbuciumată, navele care-i trasportau au atins coasta, dar la est faţă de punctul stabilit. Când eroarea a fost descoperită, au trebuit să urmeze un drum paralel cu ţărmul, ceea ce i-a expus focului de pe vârful piscului. Unele nave au fost scufundate, iar altele, atât de avariate, încât echipamentul a trebuit aruncat peste bord. Când au ajuns la locul de unde trebuiau să înceapă escaladarea, tirul de sprijin al artileriei navale s-a oprit, ceea ce a permis germanilor să aducă întăriri pentru a apăra fortificaţiile.

Uzi până la piele, suferind de rău de mare şi atacaţi cu ferocitate de sus cu foc de ame automate şi grenade, trupele de comando au escaladat piscul cu mari eforturi, fiind sprijiniţi doar de focul concentrat al distrugătorului american Saterlee. La cinci minute după ce puseseră piciorul pe plajă, primii oameni au ajuns în vârf şi acolo au avut neplăcuta surpriză să constate că tunurile, pentru distrugerea cărora depuseseră atâtea eforturi, nu mai erau acolo. Ca să le salveze de bombardamentele aeriene şi navale germanii le mutaseră într-un loc sigur, într-o livadă aflată la 1, 6 km în interior, unde le-au găsit trupele americane mai târziu. Nu se trăsese niciodată cu ele. După ocuparea Point-du-Hoc, trupele de comando au trecut la operaţiunea de tăiere a şoselei de coastă dintre Vierville şi Grandcamp pentru a stabili poziţii defensive.

La est de Point-du-Hoc, pe plaja Omaha, lucrurile au fost şi mai grave. Bombardarea poziţiilor inamice de către vasele de război şi aviaţie înainte de ora H (06:30) s-a dovedit ineficientă. Zona de debarcare se întindea pe 6 km între Vierville la vest şi Colleville la est. Întreaga lungime a plajei era străjuită de pante înverzite, înalte de 46 metri, care asigurau poziţii defensive ideale. Primul val al debarcării era constituit din două regimente americane de infanterie, care au împărţit plaja în şase sectoare. Regimentul 116 a debarcat în sectoarele Dog Green, Dog White, Dog Red şi Easy Green, în timp ce regimentul 16 pe Easy Red şi Fox Green. Pe Fox Green a debarcat şi Ernst Hemingway, în calitate de corespondent de război.

Omaha, iadul trupelor americane

Vremea în continuă deteriorare agitase marea, iar majoritatea tancurilor-amfibii s-a împotmolit. Dar cea mai gravă problemă a ridicat-o apărarea. Serviciile de informaţii americane erau convinse că în dreptul plajei Omaha se afla un batalion aparţinând Diviziei 716 Infanterie, jumătate din efectiv fiind format din soldaţi recrutaţi din afara Germaniei, inclusiv polonezi şi ruşi. În realitate, încă din martie în zonă fusese mutată Divizia 352 Infanterie, sub comanda generalului-locotenent Dietrich Kraiss, formată din veterani căliţi în luptele de pe Frontul de Est.

Când cele 200 de nave de debarcare din primul val au coborât rampele şi un baraj de foc s-a abătut asupra infateriştilor şi ranger-ilor americani. Mitralierele şi mortierele secerau cu zecile soldaţii care încercau să se adăpostească în spatele obstacolelor instalate pe plajă. Pierderile au fost teribile:o companie a pierdut 176 din cei 200 de oameni cu care debarcase în decurs de câteva minute. Episodul a fost magistral evocat în secvenţele de început ale celebrului film „Salvaţi soldatul Ryan” (1998).

Apa se înroşise de atâta sânge şi pe măsură ce nivelul ei creştea (cu 2, 5 cm pe minut) răniţii incapabili să se mişte s-au înecat. Primele valuri de asalt au avut teribila rată de pierderi de 96%, aproape fără să reuşească să tragă un singur foc. Generalul Omar Bradley, comandantul Armatei 1 americane, aflat în larg pe crucişătorul Augusta, era pe punctul de a ordona retragerea, urmând să-şi redirecţioneze forţele pe plaja Utah. Şansa americanilor a constituit-o incapacitatea Diviziei 352 de a contraataca, aceasta având sub 250 de oameni pe kilometru în acel perimetru. Curând, americanii au reuşit să pătrundă pe flancurile apărării, iar debarcarea a continuat.

Rezistenţa a fost acerbă şi în sectoarele de debarcare anglo-canadiene, dar evenimentele s-au derulat cu mai mult succes pentru Aliaţi. Toate debarcările fuseseră programate la o oră după reflux, dar pentru că mareele din Canalul Mânecii încep mai devreme la capetele plajelor din peninsula Cherbourg, americanii au fost nevoiţi să ajungă la Utah şi Omaha la 06:30, în timp ce britanicii şi canadienii au aşteptat până la 07:25 instalarea condiţiilor prielnice pe Gold, Juno şi Sword.

Forţele britanice care au asaltat plaja Gold între Asnelles şi La Riviere au întâmpinat o rezistenţă puternică în zona satului Le Hamel, în care se găsea garnizoana unui detaşament al Diviziei 352 şi care nu fusese foarte grav afectat de bombardamentele navale şi aeriene. Până spre seară, britanicii au reuşit să avanseze 13 kilometri în interior. Pe plaja Juno, care se întindea de o parte şi de alta a satului de pescari Courseulles, Divizia 3 Infanterie canadiană a fost întâmpinată cu un foc susţinut atunci când a luat cu asalt ţărmul, dar a înfrânt rapid rezistenţa apărătorilor, înaintând 11 km.

Trupele canadiene care au luptat în Europa erau formate doar din volutari, majoritatea pescari, mineri sau fermieri care au luptat cu mult curaj, deşi pierderile în prima zi au fost destul de mari. Ultima zonă de debarcare, plaja Sword, se întindea de la Lion-sur-Mer până la vărsarea râului Orne la Ouistreham. Aici, Divizia 3 Infaterie britanică şi Brigada 27 Blindate au cucerit toate punctele întărite de pe coastă, au respins un contraatac şi au organizat un perimetru defensiv de 10 km lăţime şi adâncime.

1960 - Atleta Iolanda Balaș a stabilit un nou record mondial la săritura în înălțime - 1,85 m.

1961 - A murit psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (n. 1875).

1987 - A fost dat în folosință pasajul Unirea din Capitală, cel mai lung pasaj subteran auto bucureștean (900 metri, din care 600 acoperiți).