Războiul arabo-israelian de acum 50 de ani, în „Historia” de octombrie
Războiul dintre Israel și Hamas continuă, în timp ce, în marile orașe europene, mii de persoane au ieșit în stradă în sprijinul palestinienilor din Gaza și s-au încăierat cu poliția. Cum se repetă istoria? Și ce putem învăța din Războiul Yom Kippur, care a avut loc fix acum 50 de ani, a durat 20 de zile, și a rămas fără fără învingători și fără învinși? Aflați din Dosarul de luna aceasta. Noua ediție a „Historia” poate fi găsită la toate punctele de distribuție a presei și pe platforma paydemic începând de astăzi, 16 octombrie.
Conflictul arabo-israelian este din nou de actualitate, iar o privire asupra celor celor mai importante momente, de la 1948 încoace, ne ajută să înțelegem un pic mai bine prezentul. Unul dintre ele a fost Al Patrulea Război Arabo-Israelian, declanșat pe 6 octombrie 1973, de Yom Kippur – „Ziua Ispășirii“, cea mai sacră sărbătoare evreiască.
Asaltul sirian a fost declanșat pe 6 octombrie cu puţin timp înainte de ora 14:00 – un compromis între comandamentul egiptean și cel sirian. Atacul a fost precedat și însoţit de o puternică pregătire de foc a ofensivei executată de artileria și aviaţia de atac la sol siriană, fiind înregistrate peste 100 de misiuni aeriene.
„Asaltul iniţial a fost executat de batalioanele de tancuri din compunerea brigăzilor de infanterie. Aceste unităţi au fost pregătite special pentru a depăși obstacolul continuu care marca graniţa Israelului – un șanţ antitanc adânc de 2 m și lat de 5 m, protejat de câmpuri de mine pe ambele părţi. Tactica siriană a fost de a forma unităţi speciale de traversare a obstacolului antitanc, fiecare cuprinzând un dragor de mine instalat pe un șasiu de tanc urmat de un pod mobil de asalt. Aceste vehicule de geniu erau însoţite de opt până la zece tancuri și o companie de infanterie ambarcată pe transportoare blindate pentru trupe”, notează Carol Sabin Florea, autorul dosarului de octombrie.
Haosul dadaist și Tristan Tzara
De la criza politică și socială, trecem la o criză aparent mai „plăcută”: criza artistică declanșatoare a curentului dadaist.
Dadaismul – ca fenomen cultural și, mai ales, ca stare de spirit – era ceva care „plutea în aer“ în anii premergători primei conflagraţii mondiale. Grupuri dadaiste se coagulau în mod spontan în metropole cu tradiţie culturală precum Paris, Berlin, Barcelona sau New York și au fost cât se poate de active chiar și în timpul războiului.
A existat, totuși, un nucleu fondator – grupul de la Zürich, artiști plastici și oameni de litere care au răspuns apelului lansat de scriitorul german Hugo Ball (1886-1927) „prin intermediul presei”: artistul plastic Jean Arp și viitoarea lui soție, Sophie Tauber, poetul german Richard Huelsenbeck, pe atunci student la Medicină, pictorul, poetul și tipograful francez Francis Picabia (1879-1953), pictorul și sculptorul modernist german Max Ernst (1891-1976), Emmy Hennings (1885-1948), viitoarea soție a lui Hugo Ball, pictorii Pablo Picasso, Wassily Kandinski și mulți, mulți alții. Printre ei, ieșeau în evidență doi români: Marcel Iancu și Tristan Tzara. „Contribuția acestora din urmă la formarea și dezvoltarea mișcării a fost, putem spune fără a exagera câtuși de puțin, inegalabilă,” subliniază Laurențiu Victor Săcui.
Dimitrie Cantemir, muzicianul
Știați că Dimitrie Cantemir, domnul și marele cărturar român, a fost și un muzician desăvârșit, cu o contribuţie esenţială în dezvoltarea muzicii clasice otomane?
A fost în același timp un virtuoz interpret la tanbûr, ney și kemân, compozitor și culegător de muzică orientală cultă – otomană și persană –, dar și un teoretician al acesteia, lui datorându-i-se inventarea unui sistem de notaţie muzicală care să deservească muzicii clasice otomane.
Dimitrie s-a născut pe 26 octombrie 1674 în Silișteni, din ţinutul Fălciu, actualmente comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui. Încă de copil a manifestat o atracţie către învăţătură, primind o educaţie aleasă, pe care o va desăvârși în pe-rioada petrecută la Constantinopol, studiind la cele mai bune școli și cu cei mai cunoscuţi profesori artele liberale: logica, retorica, aritmetica, geometria, muzica și astronomia, învăţând în paralel și mai multe limbi de circulaţie internaţională.
Educaţia muzicală a început-o, cu siguranţă, încă de timpuriu, iar apoi, la Curtea tatălui său, cunoscut și pentru faptul că interpreta la caval, a luat contact cu muzica de Curte.
Textul lui Eduard Rusu este o incursiune artistică în viața mai puțin cunoscută a domnitorului român.
Vîșinski, vocea lui Stalin la București
După ce Armata Roșie a ocupat Bucureștiul, un înalt personaj sovietic debarca pe aeroportul Băneasa. Îmbrăcat cenușiu, în haine standard, arăta exact ca un amploaiat din Gogol. Avea misiunea să distrugă tot ce putea din lumea românească. Simpla lui apariţie undeva provoca spaima interlocutorilor români.
„Elita politică locală se temea de el mai mult decât de toţi mareșalii sovietici la un loc. Nutrea un profund dispreţ pentru lumea din jur. Pe români îi trata ca pe niște sub-oameni. Când le vorbea, nu îi vedea. Nu cerea păreri, nu conversa. Dădea ordine și atât. Era His master’s voice! Emisarul lui Stalin! Deși adjunct la Externe la mijlocul anilor ’40, rămăsese 100% în sinea lui procuror. Nu avea nimic dintr-un diplomat.”
La final de revistă, nu ratați fragmentul din volumul lui Stelian Tănase, „Zvonuri despre sfârșitul lumii”, apărut recent la Editura Corint. Și nici recomandările noastre de filme, expoziții și cărți, care să vă țină de cald în zilele friguroase de octombrie.
Lectură cu folos! Nu uitați că varianta online a revistei este doar la un click distanță, pe platforma paydemic.
