Mult război, puţină pace în Orientul Mijlociu
În primele ore ale dimineții zilei de 7 octombrie 2023, Hamas și alte grupări armate palestiniene din Gaza au lansat un atac masiv împotriva Israelului, cu mii de proiectile reactive nedirijate către așezările israeliene din partea de sud și centrală a țării. Militanți palestinieni au pătruns pe teritoriul Israelului pe uscat, aer și apă, unde au început să atace obiective militare și populația civilă din așezările israeliene sau care participau la un festival de muzică. În urma atacurilor palestiniene s-au înregistrat peste 1.400 de morți și 3.300 de răniți, cei mai mulți în timpul fazei inițiale și majoritatea civili.
Conform ultimelor estimări, au fost uciși peste 1.500 de luptători Hamas, iar peste 200 de cetățeni israelieni și străini au fost luați ostatici în Gaza. De partea cealaltă, în urma bombardamentelor „fără precedent” ale artileriei și aviației israeliene asupra Fâșiei Gaza s-au înregistrat peste 8.000 de morți și 15.000 de răniți.
Un purtător de cuvânt al armatei israeliene a descris ziua de 7 octombrie 2023 ca fiind „de departe cea mai neagră zi din istoria Israelului”. Așadar, 7 octombrie 2023 marchează începutul unui nou conflict între israelieni și arabi, cel mai recent din scurta și sângeroasa istorie de 75 de ani ai statului evreu.
Războiul de Independență din 1948
Pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a votat (cu 33 de voturi „pentru”, 13 „împotrivă”, 10 „abțineri” și un absent) împărțirea teritoriului Palestinei de la vest de râul Iordan pentru constituirea unui stat evreu și a unuia arab, iar Ierusalimul să rămână o zonă administrată internațional. Statele arabe au respins însă rezoluția ONU și au anunțat că vor lupta pentru a împiedica implementarea acesteia în regiune.
A doua zi, în urma atacării cu focuri de armă a unui autobuz care transporta cetățeni evrei, a fost declanșat Războiul de Independență al Israelului între o populație evreiască de 650.000 de persoane împotriva a 1.100.000 de palestinieni, sprijiniți de șapte armate arabe.
Pe 14 mai 1948, primul premier israelian, David Ben-Gurion, a declarat independența Israelului. A doua zi, noul stat evreu a fost invadat de cinci națiuni vecine (Egipt, Siria, Liban, Irak și Iordania). Războiul a fost dus simultan pe mai multe fronturi: în nord, împotriva sirienilor, libanezilor și Armatei de Eliberare Arabe; în partea centrală, contra irakienilor, Legiunii Arabe și elemente din Armata de Eliberare Arabă, iar în sud împotriva egiptenilor și a altor unități arabe neregulate.
Din fericire pentru Israel, coordonarea dintre diferite forțe arabe de pe diferite fronturi a fost deficitară. Pe parcursul ostilităților, încheiate în final cu victoria Israelului, au existat o serie de armistiții locale și încetări temporare ale focului în perioada iunie-iulie 1948.
După încetarea luptelor, armistițiul cu Egiptul a fost semnat pe insula Rhodos, pe 24 februarie 1949, urmat de alte acorduri cu Siria, Liban și Iordania, semnate în cursul anului 1949.
Statul Israel a fost constituit în cadrul granițelor care reprezentau, de fapt, linia frontului de la finalul luptelor acestui război și stabilite prin armistiții. Aceste acorduri s-au dorit a fi continuate de semnarea unui acord de pace într-un interval de șase luni, dar după ani de speranțe și intenții, acest lucru nu a fost materializat. Toate propunerile israeliene au fost însă respinse de statele arabe. Motivul principal a rămas dintotdeauna refuzul statelor arabe de a recunoaște dreptul statului evreu de a exista în Orientul Mijlociu.
În timpul primului război cu statele arabe, Israelul a pierdut un procent din populație - 6.000 de morți, din care 4.000 de militari.
„Blitzkrieg” în Sinai – Războiul din 1956
Campania din Sinai a fost, fără îndoială, o operațiune clasică. Faza inițială a reprezentat un exemplu strălucit de aplicare a unei strategii de abordare indirecte. Liddel Hart – cel care a teoretizat această strategie – a caracterizat manevrele inițiale din Sinai ca fiind printre cele mai reușite aplicări ale acesteia în istoria conflictelor, considerând planul israelian ca fiind o „capodoperă de artă”.
Totodată a fost prima oportunitate acordată Forțelor de Apărare israeliene – IDF de a dovedi că armata improvizată și neexperimentată ce s-a dezvoltat de la Războiul de Independență din 1948 s-a transformat într-o forță militară eficientă. Sistemul de mobilizare a forțelor de rezervă, vital pentru supraviețuirea Israelului și în zilele noastre, a permis concentrarea rapidă a rezerviștilor israelieni pentru a participa cu succes la operații împotriva Egiptului și Siriei, concomitent cu păstrarea secretului operațional.
Israelul a reușit să cucerească și să mențină superioritatea aeriană, înainte ca egiptenii să realizeze că și aviația franceză și cea britanică urmau să fie implicate în conflict. Egiptenii, care au suferit o serie de eșecuri în fața israelienilor, puteau să mențină poziția că nu au fost învinși de israelieni, deoarece au fost obligați să se retragă datorită presiunii/amenințării exercitate de forțele anglo-franceze. Într-adevăr, rezistența lui Nasser în fața superiorității forțelor adverse i-a adus o popularitate considerabilă și prestigiu politic, pe care le-a folosit pentru a proclama victoria în urma conflictului.
Campania a marcat, de asemenea, înființarea și dislocarea Forței ONU pentru Situații de Urgență (UN Emergency Force) în Sinai, în scopul executării unor misiuni de menținere a păcii. Timp de zece ani – până la războiul din 1967 – această forță internațională și-a executat cu brio misiunile.
Triumful din 1967 – Războiul de șase zile
În urma războiului din 1967, situația strategică a Israelului s-a modificat radical – pentru prima dată în istoria sa, Israelul se bucura de o apărare în adâncime a teritoriului național. În sud, deșertul Sinai se constituia într-o zonă tampon întinsă, iar controlul asupra teritoriului de pe malul de vest până la râul Iordan îndepărta amenințările asupra zonelor de coastă și Ierusalimului. În nord, pozițiile deținute de Israel constituiau o amenințare directă asupra capitalei siriene Damasc și asigurau o protecție suplimentară pentru așezările din nordul Galileei.
Cărțile se aflau în mâinile Israelului, sub forma teritoriilor ocupate care fuseseră utilizate ca baze de plecare la ofensivă pentru forțele arabe și se credea că, dacă erau jucate corect, puteau conduce la negocieri de pace. Lecțiile învățate în urma conflictului au arătat că perioada lungă de câteva săptămâni au permis IDF să mobilizeze și să antreneze eficient rezerviștii pentru atacurile inițiale. Pe de altă parte, în urma victoriei uimitoare și neașteptate obținute a existat în cadrul comandamentelor israeliene o tendință de a ascunde sub preș și de a nu trata o serie de erori și neajunsuri, care se vor dovedi tragice în Războiul de Yom Kippur.
În plus, comandamentele israeliene au ajuns să-și asume multe dintre meritele victoriei, care, de fapt, au rezultat mai mult ca urmare a neglijenței manifestate de forțele arabe, a lipsei de coordonare și a slabei cooperări interarme, precum și a conducerii deficitare a trupelor la nivelurile superioare decât a eficienței israeliene.
Momentul decisiv al războiului l-a constituit lovitura preventivă a aviației israeliene în primele ore ale zilei de 5 iunie 1967 asupra aeroporturilor egiptene, siriene și iordaniene, care a distrus la sol 393 de avioane din totalul de 416 pierdute de forțele arabe. Israelienii au pierdut 26 de aparate și au cucerit supremația aeriană, netezind calea trupelor terestre spre victorie.
Din punct de vedere politic, un factor important în declanșarea războiului l-a constituit implicarea directă a URSS, a cărei conducere a intervenit și a blocat după război orice inițiativă din partea țărilor arabe de începere a unor negocieri de pace cu Israelul.
Pe 19 iunie, Cabinetul israelian a votat în unanimitate ca, în schimbul unor acorduri separate de pace, să se retrocedeze Egiptului întreaga Peninsulă Sinai, plus aranjamente speciale în ceea ce privește Sharm El Sheikh și Siriei, Înălțimile Golan. Acțiunile diplomatice erau în derulare inclusiv cu Regele Hussein al Iordaniei referitoare la Cisiordania (Malul de Vest).
Toate inițiativele israeliene au fost blocate de fosta Uniune Sovietică: președintele Nicolai Podgornîi, însoțit de numeroși consilieri militari, a sosit în Orientul Mijlociu și a demarat acțiunile pentru refacerea dotării și a capacității de luptă a armatelor egiptene și siriene.
Demersul sovietic a influențat reacția arabă la inițiativele de pace israeliene. Conferința arabă din capitala Sudanului – Kharthoum, din 1 septembrie 1967, a adoptat „Rezoluția celor trei «Nu»”: NU vor exista negocieri cu Israelul, NU se va recunoaște Israelul și NU va fi pace cu Israelul. Astfel, implicarea sovietică și intransigența arabă au pregătit terenul pentru un nou război în regiune.
Un episod contradictoriu l-a reprezentat lovirea (neintenționată, spun israelienii) de către aviația și marina israeliană, cu bombe și torpile, a navei de cercetare electronică Liberty în largul coastelor egiptene pe 8 iunie, incident soldat cu 34 de morți și 164 de răniți marinari, criptanaliști și tehnicieni de comunicații americani.
Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 262 al revistei „Historia” (revista:262), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Getty Images
