Misterul crimei din Orient Express, în „Historia” de august

Crima din Orient Express n-a fost doar o ficțiune, plăsmuită de Agatha Christie. Ea a avut loc în realitate în 1935, la un an după apariția celebrului roman, iar victima a fost – surpriză! – o româncă. Dosarul de august prezintă o urmărire ca-n filme, în prim-plan fiind cel mai longeviv escroc internațional din România. Dacă v-a obosit suspansul, poate trageți un pui de somn sau un „prim somn”, așa cum făceau strămoșii noștri înainte de Revoluția Industrială. Istoria somnului bifazic (care n-a dispărut în totalitate) vă așteaptă și ea în paginile revistei „Historia”, pe care o găsiți începând de astăzi, 15 august, la toate punctele de distribuție a presei și online, pe platforma paydemic.

Pe data de 1 ianuarie 1934, în Marea Britanie apărea Crima din Orient Express, romanul Agathei Christie, care avea să devină unul dintre cele mai citite din istoria literaturii universale. Peste numai un an,  întreaga lume a fost zguduită şi fascinată de ştirea unei crime comise noaptea, în Austria, într-un compartiment al garniturii care lega Parisul de Istanbul, a cărei victimă era o româncă... 

Cumpără acum!

Maria Fărcășanu călătorea în scop de afaceri la Paris. Era fiica lui Nicolae Poţincu, negustor ardelean stabilit la Rucăr; fratele ei, locotenent în armata română, murise eroic în Războiul de Întregire Naţională. După clasele primare urmate în comuna locală și cele secundare absolvite la București, Maria (Mărioara) Poţincu s-a specializat la Leipzig în industria casnică. Întoarsă în ţară, a deschis în Capitală o școală particulară de artă populară românească, cu o secţie la Rucăr. 

Tragica moarte a femeii a impresionat profund întreaga societate românească, dar personalitatea victimei, locul și misterul crimei au făcut ca, prin intermediul presei, întreaga lume să urmărească pasional acest caz până la capăt. Jurnale și reviste de tot felul au pus în pagini adevărate seriale poliţiste despre desfășurarea anchetei; pentru impresionarea cititorilor, n-au lipsit exagerările și chiar fanteziile unor reporteri, așa cum veți vedea în Dosarul acestei luni, scris de Serian Pricope.

Până la urmă, cine a fost criminalul? Nu vrem să divulgăm răspunsul, dar se pare că au fost doi, dintre care unul are un caz de-a dreptul uluitor, unic în analele judiciare de la noi…

Cum se dormea odinioară?

Știați că somnul monofazic – ceea ce considerăm azi drept somnul normal, natural – este, de fapt, un tipar care a devenit un model comun abia după Revoluţia Industrială? Înainte, somnul bifazic și cel polifazic erau mai frecvente, iar un lucru atât de banal odinioară a fost pur și simplu uitat... sau, mai degrabă, dovezile existenţei sale au fost ignorate ani de-a rândul și redescoperite, prin cercetări, în anii ’90, respectiv 2000. 

„Obiceiul de a dormi în două tranșe nu are origini culturale, ci este profund biologic. Toţi oamenii, indiferent de cultură sau localizare geografică, trec printr-o etapă de scădere a vigilenţei în timpul orelor de după-amiază, etapă provocată de cauze genetice obiective. Observaţi orice grup de participanţi la o ședinţă ce are loc după prânz, iar acest aspect se va vedea foarte clar. (...) Sunt sigur că aţi simţit acest val de ameţeală care pare să vă cuprindă după-amiaza, de parcă v-ar trage cre- ierul la culcare la o oră neobișnuit de devreme. (...) Studiile antropologice despre vânătorii-culegătorii din perioadele preindustriale au și distrus un mit popular despre cum ar trebui să doarmă oamenii. Aproape de finele erei moderne timpurii (sfârșit de secol XVII și început de secol XVIII), textele istorice sugerează că locuitorii Europei de Vest dormeau în timpul nopţii în două reprize lungi, separate de câteva ore de activitate în stare de veghe. Între aceste două porţii de somn identice – uneori numite primul somn și somnul al doilea – oamenii citeau, scriau, se rugau, făceau dragoste și chiar socializau“, scria profesorul în psihologie și neuroștiinţe Matthew Walker de la Berkeley University of California în anul 2017.

Nu ratați articolul lui Ciprian Plăiașu, o lectură numai bună la culcare, înainte de primul sau de al doilea somn.

Silvestru al II-lea, papă, matematician și vraci

Regiunea Auvergne din zona central-sudică a Franţei, acoperită de munţi și dealuri, este faimoasă pentru revolta disperată a galilor lui Vercingetorix împotriva romanilor (cu grandioasele asedii de la Gergovia sau Alesia) și pentru gama impresionantă de brânzeturi. Acolo, lângă orașul Aurillac, s-a născut între anii 940 și 950 Gerbert, fiul unor ţărani supuși ducilor de Aquitania.

Curios și ascuţit la minte, băiatul a avut o viaţă surprinzătoare: a ajuns în Catalonia și a dus în Europa Occidentală cunoștinţele matematice și astrofizice dobândite în contact cu civilizaţia ebraică și musulmană din Spania. Faima sa ca dascăl l-a transformat în mentor al împăraţilor și regilor, apoi l-a condus către cea mai înaltă catedră a Europei Occidentale: cea a Sfântului Petru, la Roma.

În textul lui Ștefan Alexandru Patrașc veți descoperi biografia acestui personaj exotic și aproape necunoscut în România, amintit de obicei în treacăt ca făuritor al Regatului Maghiar, în anul 1000. 

Primele exploatări petroliere din Marea Neagră 

Mai aproape de timpurile noastre, în 1967-1969, în România (care era una dintre cele mai vechi ţări producătoare de petrol din lume) se punea problema cercetării pentru descoperirea unor potenţiale acumulări de hidrocarburi în platoul continental al Mării Negre aferent ţării noastre.

În anii ’70, Nicolae Ceaușescu a avut patru întâlniri cu trei președinţi ai Statelor Unite ale Americii – două cu Richard Nixon (una în august 1969 la București, alta în octombrie 1970, în SUA); o întâlnire cu Gerald Ford, în SUA, în 1975; o întâlnire în 1979, în SUA, cu Jimmy Carter.

La întâlnirea din octombrie 1970, Nixon îi arătase lui Ceaușescu mai multe tehnologii de top la acea vreme, printre care și una care presupunea cercetarea scoarţei terestre în vederea depistării de zăcăminte minerale. Președintele american precizase atunci că Marea Neagră dispune de rezerve considerabile de hidrocarburi. 

Contractul cu compania americană Offshore Co. a fost semnat pe data de 14 septembrie 1972 la ambasada română din Washington, iar evenimentul a fost relatat pe larg în presa americană. 

Astfel debuta exploatarea în Marea Neagră, relată în detaliu de ing. Ion Vlad.

***

Dacă tot am vorbit de mare, să nu uitați să luați la plajă ultimul număr din „Historia”, ca să combinați interesantul și palpitantul cu relaxarea. Îl găsiți la chioșcuri, dar și online, pe platforma paydemic.

Lectură plăcută și sfârșit de vară răcoros! (revista:259)