Ultimii curteni ai Casei Regale, în anii republicii comuniste
La 5 ianuarie 1948, ziarul „Scânteia” publica o fotografie cu un pictor de firme care lucra la înlăturarea însemnelor monarhice de pe frontispiciul atelierului fotografic „Julietta”. Titlul, Foștii „furnizori ai Curții regale” trag concluziile..., era în concordanță cu propaganda oficială, care anunțase „falimentul unei instituții profund reacționare, care se opunea dezvoltării democratice a României”.
Înlăturarea monarhiei, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, a răsturnat peste noapte statutul celor care-și legaseră reputația de instituția Coroanei. Unii au luat calea exilului, iar alții au ajuns în închisori, în timp ce marea majoritate a oamenilor Palatului au încercat să supraviețuiască sub noua orânduire, urmăriți de vina de a fi servit „fosta familie regală”, precum și de umbra Securității.
EXILAȚII
La 3 ianuarie 1948, trenul regal sosea pe peronul gării Băneasa, de unde peste câteva ore a pornit la Sinaia pentru îmbarcarea Regelui Mihai și a Reginei-mame Elena. Directorul trenului, Ferdinand Bartsch, adusese familia regală și suita lor înapoi în țară, din Elveția, cu o săptămână înainte, pe 21 decembrie. Cu șapte ani în urmă, în septembrie 1940, misiunea conducerii fostului suveran dincolo de hotarele țării o îndeplinise Nicolae (Nicu) Pavelescu, care fusese directorul trenurilor regale timp de 30 de ani.
Mareșalul Palatului – cel mai înalt demnitar al Curții Regale – fusese, în ultimii trei ani ai monarhiei, Dimitrie Negel, care era și administratorul Domeniului Coroanei. Nepot de fiică al lui George Assan, își făcuse un nume ca reprezentant al industriei morăritului. Cele câteva luni în care a fost subsecretar al Guvernului Antonescu, în anul 1941, au reprezentat, din 1945, o pată neagră care-i va aduce, în 1949, condamnarea în contumacie la zece ani de temniță grea. Înainte ca Negel să se poată urca în tren, niște inspectori de siguranță i-au răscolit bagajele – tratament de care au avut parte toți membrii suitei. Când i-a povestit cele îndurate, Mircea Ionnițiu, secretarul său particular și fostul său coleg de liceu, l-a văzut pe Regele Mihai „strângând pumnii mânios”. „La un moment dat, am avut impresia că Regele sau va începe să plângă, sau se va ridica şi va sparge în bucăți totul din jurul său”.
După Sinaia, trenul regal a mai făcut o oprire la Săvârșin, unde s-a dat jos administratorul domeniului, Ioan (Bibi) Popescu, împreună cu câinele regelui, Azzo (un cadou primit de la germani, cu însemnele SS prinse de urechi). Acolo s-a îmbarcat Rodica Hațieganu, nepoata de frate a fostului ministru țărănist Emil Hațieganu și logodnica lui Mircea Ionnițiu. Cei doi s-au căsătorit în Elveția, nași fiindu-le Negel și Elena (Nelly) Catargi, doamna de onoare a reginei-mame.
Ajunși în lumea liberă, foștii curteni au plecat care încotro, Regele Mihai neavând fonduri suficiente pentru a întreține un personal numeros. Ionnițiu și soția lui, precum și Jacques Vergotti, fostul ofițer de ordonanță al regelui, sau Eugen Bianu, fostul șef al siguranței Palatului, au ajuns în Statele Unite ale Americii. Nelly Catargi a servit-o pe Regina-mamă Elena până la sfârșitul vieții acesteia, în 1982.
Alături de Regele Mihai a rămas adjutantul său, generalul Constantin Petre-Lazăr, care a devenit factotum-ul secretariatului său în anii exilului. „Stilul său tăios” a iritat adesea oamenii politici din Comitetul Național Român, care încercau să păstreze aparența unor relații formale „tradiționale” între „guvernul în exil” și instituția monarhică.
Curtenilor care nu au ajuns în trenul regal li s-a promis că vor putea pleca cu iahtul regal „Luceafărul” (fostul „Nahlin”, cumpărat pentru Regele Carol al II-lea). Adjutantul Arpad Gherghel, ofițerul de marină de la Palat, a primit misiunea să scoată iahtul din țară, dar Guvernul Groza și-a retras în ultimul moment promisiunea făcută.
Atunci, cu pașapoartele regale, fiecare a plecat pe cont propriu. Octav Ulea, care servise Palatul din iunie 1930, vărul lui Lucrețiu Pătrășcanu, a mers la Estoril, punându-se la dispoziția lui Carol al II-lea. Neînțelegerile cu Ernest Urdăreanu, fostul ministru al Casei Regale și eminența cenușie a Palatului în a doua parte a anilor 1930, l-au determinat să plece, în 1949, în Franța, unde s-a angajat ca distribuitor la o pompă de benzină, apoi la o fermă. Prin soția lui, Maria-Charlotte, Securitatea va încerca să-l convingă să beneficieze de Decretul pentru repatrieri din 1955, crezând că, prin înapoierea lui în țară, va da o lovitură de imagine împotriva memoriei monarhiei și în favoarea regimului comunist. Planul a eșuat, iar Ulea a revenit în țară într-un coșciug, în 1970, depus la Cimitirul Bellu Militar (era general în rezervă).
În SUA au ajuns și soții Naum și Irina Ionescu, foști angajați ai Ministerului Afacerilor Străine, detașați în anii 1945-1947 la Palatul Regal. Aromân de la sud de Dunăre, Naum Ionescu fusese înainte consulul României la Rusciuc, iar din postura de curtean a servit ca interpret la întâlnirile cu sovieticii. Stabilit la Washington, D.C., și-a creat legături cu cercurile emigrației politice române, devenind o „persoană de interes” pentru Securitatea din România. Din 1972, sub promisiunea unei vize pentru fratele său, Naum Ionescu a devenit „Bill”, oferind, timp de cinci ani, informații despre diverse persoane, precum jurnalistul Mircea Carp, șeful secției române de la Radio „Vocea Americii”. Carp se va muta apoi la Radio „Europa Liberă”, unde lucrase un alt fost curtean, comandorul Arpad Gherghel.
După 17 ani de închisoare, Ioan Mocioni-Stârcea s-a stabilit în Elveția în 1964; în ultimii ani de detenție a scris 1.358 de pagini de memorii axate pe anii 1940-1944, când a fost mareșalul Curții regale, contribuind la actul de la 23 august 1944. Și el, și alți foști curteni exilați, precum Gherghel, Ionnițiu, Nelly Catargi sau Vergotti, au supraviețuit căderii comunismului în 1989. Ionnițiu, în ultimele sale luni de viață, a revenit în România în toamna anului 1990, revăzându-se cu foștii săi colegi de clasă.
DEȚINUȚII
În ianuarie 1948, generalul Constantin Nicolescu, fostul șef al Casei Militare Regale, nu și-a pus problema să părăsească țara, „fiind convins că nimic nu i se va putea imputa”. În martie 1948, a fost arestat pentru „complot în scop de răzvrătire”, fiind condamnat la șapte ani de închisoare.
Soarta fostului său superior ierarhic l-a îngrijorat pe generalul Emilian Ionescu, căruia moartea ambilor părinți i-a întârziat pregătirile de plecare până a fost prea târziu. În mai 1948 a fost arestat și a rămas în detenție până în 1954. Și el, și o serie de alți ofițeri ai Batalionului de Gardă Regală (precum comandantul, lt.col. Nicolae Bercea, și adjunctul său, lt.col. Dumitru Ungureanu) au fost anchetați în legătură cu presupusa participare, ca reprezentanți ai regelui, la „Mișcarea Națională de Rezistență” a generalului Aurel Aldea, „demascată” în 1946.
În iulie 1948, revenea în țară generalul Constantin Brătescu. Căzuse prizonier la 1 februarie 1943, în timpul bătăliei de la Stalingrad, și refuzase să lupte în diviziile de voluntari români, „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloșca și Crișan”. O cunoscuse pe soția lui, Christina Galitzi-Brătescu, în serviciul Reginei Maria, el fiind ofițerul ei de ordonanță, iar ea, secretara particulară; s-au căsătorit câteva luni după moartea reginei. În perioada Guvernului Antonescu, Christina Galitzi a lucrat la Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, fiind epurată de Guvernul Groza în vara anului 1945.
În octombrie 1955, grav bolnav, la spitalul Penitenciarului Văcărești, murea Constantin Ilasievici, arestat în „noaptea demnitarilor”, din 5/6 mai 1950. În iunie 1930, când venise în România, Regele Carol al II-lea îl făcuse șeful Casei Militare Regale și mareșal al Curții sale; în iunie 1940, a devenit primul general de armată din istoria Armatei Române. Ilasievici este cel care l-a adus la Palat pe Ernest Urdăreanu, care servise sub ordinele sale în Regimentul de Escortă Regală.
În închisoare au ajuns nu doar foștii demnitari și ofițeri, ci și oameni care fuseseră doar simpli angajați ai Curții. În ianuarie 1949, conform unor directive de la centru, birourilor teritoriale ale Securității li se punea în vedere că nu dau toată atenția cuvenită „Problemei Monarhice”, care înseamnă nu doar „manifestările sporadice a unor indivizi izolați, nemulțumiți, care au lăsat o lozincă regalistă sau au lipit un afiș cu caracter monarhic”, ci acțiunea unor „cercuri reacționare interne, care totdeauna au căutat să se sprijine pe monarhie, în scopul de a-și atinge țelurile lor de subjugare politică și economică a maselor largi muncitorești”.
În „noaptea albă a Securității” din 15/16 august 1952, erau arestați Gheorghe Stavăr și Florian Marinescu; primul a stat închis doi ani, iar celălalt, cinci. Ambii nu aveau altă vină decât cea de a fi fost, cândva, figuri importante ale Administrației Casei Regale. Marinescu, intrat în serviciul Curții în 1918, a reorganizat contabilitatea Casei Regale și, în iunie 1930, a devenit administrator general. Stavăr, fost ofițer de cavalerie și camarad cu Urdăreanu, a fost adus de acesta pentru a-l înlocui în postul de prefect al Palatului (tocmai fusese promovat vice-mareșal); în 1938, când Urdăreanu a devenit ministrul Casei Regale, Stavăr a fost numit secretar general, controlând întreaga administrație. Marinescu a fost marginalizat de tandemul Urdăreanu-Stavăr, dar, în septembrie 1940, roata s-a întors: Marinescu a intrat în grațiile regimului Antonescu, iar Stavăr, fidel procurii primite de la Carol al II-lea, a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu. Doi ani de închisoare a făcut și Bibi Popescu, administratorul domeniului Săvârșin, lăsat în ianuarie 1948 ca mandatar al bunurilor Regelui Mihai. Fusese, în 1924, primul primar român din istoria Reghinului.
În 1953 era arestat Gheorghe Ionescu-Bălăceanu. Fusese, până în 1944, secretarul Cancelariei Regale, unde lucra din 1933, îndeplinind, grație încrederii acordate de Ioan Mocioni-Stârcea, rolul de șofer la întâlnirile conspirative pentru 23 august. Un deceniu mai târziu, devenise o victimă colaterală în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu, fiind condamnat la 12 ani de închisoare pentru complicitate la „crima de înaltă trădare”. A fost grațiat în 1964, angajându-se la o întreprindere de construcții. Copiii săi, Ruxandra și Șerban, au părăsit țara în anii ’70, renunțând la cetățenia română.
În 1982 murea la Sinaia generalul Gheorghe Mihail. Fusese, în anii 1937-1939, șeful Casei Militare a Regelui Carol al II-lea, promovând apoi ca subsecretar de stat al Ministerului Apărării și șef al Marelui Stat-Major. Guvernul Antonescu l-a deblocat în septembrie 1940, redevenind activ la 23 august 1944, când a preluat șefia Marelui Stat-Major, de unde a demisionat două luni mai târziu, acuzând ingerințele Armatei Roșii în conducerea forțelor militare române. În august 1947 a trecut în rezervă, iar în anii 1948-1957 a fost arestat (fusese judecat inclusiv în lotul Guvernului Gigurtu, din care făcuse parte ca viceprim-ministru).
A continuat să trăiască discret la Sinaia. Întrebat cândva de ce, atunci când a mers să-și viziteze fiul, inginerul Alexandru Mihail, în Franța, nu i s-a alăturat în exil, a răspuns că nu se poate despărți de locul de veci al soției, care este înmormântată în țară. Aceeași întrebare o primise și fiul generalului – Georgel Mihail, care fusese ofițer chiar la Batalionul de Gardă Regală; în anii ’60 a fost recrutat de Securitate în „problema franceză”, întrucât fusese absolvent al Școlii Speciale Militare de la Saint-Cyr (promoția 125 din 1939), având astfel o intrare pe lângă foști camarazi și misiunea diplomatică franceză.
Securitatea urmărea cu atenție „problema militarilor deblocați”, dar adesea se găsea dezamăgită când foștii generali, bătrâni și adesea bolnavi, dovedeau lipsa oricărei apetențe pentru conspirații. Mihail Mihăilescu, și el absolvent de Saint-Cyr (promoția 104 din 1920), a fost adjutant al Regelui Carol al II-lea. Făcuse doi ani de închisoare (1952-1954). În 1982, invitarea lui la un cocktail la Ambasada Britanică, ca fost ajutor de atașat militar la Londra, a atras atenția Securității; avea 85 de ani...
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 291 al revistei „Historia” (revista:291), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: GETTY IMAGES, ARHIVA CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂȚII, ARHIVELE NAȚIONALE MILITARE ROMÂNE