Cum a revenit Emil Racoviță în România?

La câțiva ani după revenirea din expediția de la Polul Sud, care l-a făcut celebru, viața și cariera omului de știință Emil Racoviță au luat o nouă turnură: interesul pentru organismele marine a fost înlocuit de cel pentru studiul faunei subterane. În 1919, Racoviță părăsește Franța (unde locuise timp de 34 de ani) și vechile sale legături științifice de acolo pentru a se muta la Cluj, ca director al nou-înființatului Institut de Speologie. 

Începând din 1905 (când a devenit și membru corespondent al Academiei Române), însoțit de soția sa, Hélène Marie Léontine Boucart, și de colaboratorul și bunul său prieten René Jeannel, medic licențiat și în științe naturale, Racoviță va explora, timp de 17 ani, peste 1.400 de peșteri din sudul Franței, sudul Europei și nordul Africii, publicând descrieri ale acestora și ale faunei lor. În 1907, cei doi vor publica „Eseu asupra problemelor biospeologice”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei, inventariate fiind peste 20.000 de eșantioane din fauna cavernicolă.

Cei 40 de specialiști care s-au angajat ulterior în studiul ei au publicat 3.400 de pagini în patru volume, sub titulatura Biospeologia.

Ideea și conceptele acestei noi discipline, biospeologia, aveau să fie prezentate de Racoviță în celebrul „Eseu asupra problemelor biospeologice”, publicat, la 15 mai 1907, în „Arhivele Zoologiei experimentale și generale”. A fost prima, de fapt unica, lucrare biospeologică a operei lui Racoviță, ea înglobând, în 118 pagini, revizuirea critică și argumentată a tuturor observațiilor sale de până atunci. În plus, Racoviță a pus pe picioare un organism științific internațional, Biospeologica, menit să coordoneze activitatea tuturor specialiștilor dispuși să studieze bogatul material faunistic colectat de Racoviță și de Jeannel. Acesta a beneficiat, până la sfârșitul Primului Război Mondial, de aportul a 40 de colaboratori.

Claude Delamare-Deboutteville, entomolog francez, spunea în 1970: „Acest eseu poate fi considerat ca fiind catehismul tuturor biospeologilor moderni”, completând, practic, cele afirmate de celebrul zoolog francez Albert Vandel, cu ocazia primului Congres Internațional de speologie, de la Paris, din 1951: „Anul 1907 a marcat o turnură decisivă în istoria biospeologiei. Este anul când marele zoolog român Emil Racoviță a publicat celebrul său manifest”.

(...)

Exproprierea voluntară 

Revenit pentru scurt timp în țară, pentru a însoți, în 1913, la Șorănești, sicriul ce purta trupul neînsuflețit al tatălui său, Racoviță a fost marcat de evoluția Primului Război Mondial și a încercat să-i ajute pe sătenii afectați de conflagrație.

La 18 decembrie 1918, le răspundea unor profesori francezi care-i propuneau să scoată împreună o revistă științifică, ce avea stringentă nevoie de fonduri: „Tot avutul meu se întemeiază pe o singură carte: România. Dacă bolșevismul invadează întregul Răsărit, iar Aliații fac tot ce trebuie – involuntar, bineînțeles – pentru aceasta, voi fi silit să caut o situație lucrativă pentru a-i hrăni pe ai mei. În acest caz, nu știu ce ocupație voi avea și dacă voi putea fi de folos cu ceva. Dar dacă bolșevismul rămâne numai rusesc, atunci voi fi liber să fac ce vreau”.

Administratorii moșiilor rămase după decesul tatălui erau obligați să-i trimită în Franța rapoarte detaliate, fiind riguros controlați de la distanță și îndemnați la severe economii pe fondul războiului. D

upă război, legea de împroprietărire a țăranilor l-a afectat și pe Racoviță. Fiind considerat absent din țară, conform unei legi din 1885, impozitul i s-a dublat, acest impozit, coroborat cu absenteismul, devenind principalul criteriu de expropriere integrală. Astfel încât, la 1 noiembrie 1919, neputându-se opune exproprierii celor 1.123 ha ale moșiei Șorănești-Golia, a înaintat un memoriu prin care cedează voluntar întreaga moșie.

A solicitat să păstreze „casele de pe moșie cu ograda, grădina, grajdiul de cai, canțelaria și căsoaea, case cari au servit de locuință familiei mele mai bine de 300 de ani și pe cari înțeleg să le păstrez atît dintr-un semn de pietate familială ușor de înțeles, cît și pentru ca familia mea să aibă și mai departe o locuință în țară. Exproprierea Casei, pe lângă că ar costa foarte mult fiind vorba de o casă mare înconjurată cu zidiu de jur împrejurul ogrăzii și a grădinei, dar nici n-ar avea la ce să servească sătenilor din Șorănești, de cari familia mea s-a îngrijit la timp să le facă și Biserică și Școală și Infirmerie și Primărie”.

Racoviță revine în România

În acea vreme, Franța consemna un anumit conservatorism postbelic cu privire la reorganizarea universitară și la recunoașterea biospeologiei la nivel instituțional. În schimb, în România, lucrurile se schimbau.

La începutul anului 1919, guvernul administrativ regional al Transilvaniei l-a însărcinat pe Sextil Pușcariu – venit de la Universitatea din Cernăuți și devenit, ulterior, primul rector al noii universități clujene – să reorganizeze, în calitate de comisar general al Consiliului Dirigent de la Sibiu, Universitatea Daciei Superioare din Cluj (numele dinainte de Marea Unire fusese Universitatea Regală Maghiară de Științe Franz Josef).

Spusele sale vorbesc de la sine despre strategia pe care urma s-o abordeze: „Sosise vremea ca vechiul Regat, căruia Ardealul îi dase în curs de un veac împlinit, de la descălecarea lui Gheorghe Lazăr, pleiada de dascăli și apostoli ai culturei naționale, să întoarcă provinciei desrobite nobila datorie și să-i trimeată ajutorul său frățesc. Trebuiau, înainte de toate, câștigați, pentru noua Universitate, câțiva stâlpi puternici, înduplecați câțiva din cei mai de seamă savanți ai noștri, din țară și străinătate, ca să se mute la Cluj, iar în jurul acestor bărbați cu nume și cu experiență universitară să se grupeze cele mai remarcabile talente ale generației tinere de învățați români”. A fost un demers încununat, în final, de un mare succes.

Sextil Pușcariu nota  la finele aceluiași an: „Cu atât mai mare este meritul celor ce au părăsit situații strălucite aiurea, ca să dea tot ajutorul lor tinerei noastre Universități. Dl E. Racoviță, o celebritate mondială, părăsește Franța și vechile sale legături științifice de acolo, pentru ca să se strămute la Cluj împreună cu institutul său de speologie, pe care-l conduce în colaborare cu dl R. Jeannel, întâiul din seria de profesori francezi cari vin la noi să ne dea prețiosul lor ajutor”.

Drum sinuos, dar parcurs cu rapiditate

Și totuși, drumul parcurs nu a fost unul lin. La 9 mai 1919, profesorul Onisifor Ghibu, secretar general în Resortul Cultelor și Instrucțiunii Publice din Consiliul Dirigent, solicita Rectoratului ca profesorii maghiari să depună jurământul de credință față de statul român. Refuzul acestora a fost total. La 27 iunie 1919, Pușcariu îi trimitea lui Racoviță o scrisoare, prin care îl invita să ocupe un post de profesor titular al catedrei de zoologie: „În urma refuzului profesorilor maghiari de a depune jurământul de credință, Consiliul Dirigent de la Sibiu a luat în stăpânire Universitatea din Cluj, cuprinzând toate edificiile, bibliotecile, laboratoarele și clinicile ei, majoritatea foarte bine organizate, și a hotărât să deschidă la Cluj, odată cu anul școlar 1919-1920, Universitatea românească din Transilvania…”.

Pe 9 iulie, Racoviță declina politicos oferta, într-un limbaj specific epocii: 

„Sunt foarte flatat de oferta pe care binevoiți să mi-o faceți și întru totul conștient de importanța unei organizări cât mai bune cu putință a Universității din Cluj. Dar, tocmai pentru că îmi dau seama de această importanță, mă simt obligat, spre marele meu regret, să nu accept măgulitoarea dumneavoastră propunere. Meseria mea nu este de a fi profesor, nu am ținut niciodată lecții de zoologie clasică pentru a pregăti elevi în vederea licenței sau a altor examene elementare. Specialitatea mea este dirijarea lucrărilor de cercetare, administrarea institutelor de istorie naturală și explorările oceanografice ori terestre. Astfel de funcții am îndeplinit până acum și acestea sunt specializările în care mă simt competent. Sunt un om deja în vârstă. Nu mai pot conta decât pe puțini ani de activitate științifică. Nu cred că, schimbându-mi acum specializarea, aș putea obține un rezultat mulțumitor, atât pentru Universitatea din Cluj, cât și pentru desăvârșirea lucrărilor personale pe care le-am întreprins. Explorările mele m-au costat suferințe cronice, încât starea mea de sănătate lasă de dorit. Nu mă pot bizui pe energia și puterea de muncă necesare pentru a îndeplini rolul activ și militant pe care doriți să mi-l încredințați. Aceste fapte vă vor convinge că nu bunăvoința este aceea care îmi lipsește, ci forța și, de asemenea, convingerea că aș putea ocupa în mod util postul de onoare pe care mi-l propuneți”.

„Filiera” Victor Babeș – Onisifor Ghibu. Plus prietenii

Numai că interesul său avea să fie atras de o a doua ofertă, venită la sugestia lui Victor Babeș , care – și el invitat să devină profesor la Cluj – va propune, în cadrul lucrărilor Comisiunii Universitare din 16 august 1919, „să se repete invitarea, ca Domnul Racoviță să dea tot concursul său pentru organizarea Universității din Cluj în sensul scrisoarei domniei sale, de a dirigea lucrări originale și de a organiza stabilimente de istorie naturală. Totodată, să fie rugat să primească o catedră corespunzând acestei însărcinări și cu denumirea propusă de domnia sa”.

În scenă va intra și un profesor de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române și politician, cu un aport însemnat la realizarea Marii Uniri, Onisifor Ghibu. La 1 septembrie 1919, acesta îi trimitea lui Racoviță o nouă scrisoare, în care concluziona: „Comisiunea universitară a fost de părere ca la Facultatea de Științe din Cluj să fie creată pentru dumneavoastră catedra pe care o veți aprecia ca fiind cea mai convenabilă și în serviciul căreia nu veți avea obligații profesorale în sensul dat de obicei acestui cuvânt, ci numai acelea de îndrumător în cercetările științifice”.

Au fost formulările care aveau să-l convingă pe Racoviță să descindă la Cluj, unde, în locul unei catedre, să aibă în subordine doar Institutul de Speologie și, în consecință, doar sarcini de cercetare. Astfel, pe 27 septembrie 1919, Racoviță va da un răspuns pozitiv, dar numai unul de principiu, menționând: „sunt foarte impresionat de insistența dumneavoastră, ca și de cea a colegilor mei universitari, și sunt profund conștient de onoarea pe care mi-o faceți în felul acesta. Vă rog deci să primiți asigurarea viilor mele sentimente de gratitudine”.

Sută la sută realist, Racoviță continua: 

„După cum ni se pare, problema ce trebuie rezolvată poate fi rezumată astfel: ce soi de instituție trebuie creată, sub ce direcțiune, cu ce personal și cu ce mijloace trebuie să fie ea dotată pentru a fi nu numai un factor de cultură românească, ci și un centru de atracție pentru studenții și savanții străini. Cred că această chestiune, foarte serioasă și complexă, nu poate fi discutată cu ușurință în scris. Fără o analiză temeinică, nici dumneavoastră nu puteți lua o decizie, nici eu nu-mi pot asuma o responsabilitate atât de grea. Sunt necesare deliberări verbale, precum și cercetări făcute chiar la fața locului. (…) Dacă mă autorizați, mă voi înfățișa la ministerul dumneavoastră de la Sibiu. Voi putea, de asemenea, să mă duc la Cluj pentru a mă consulta cu profesorii universitari de acolo. Voi putea totodată să cer părerea biologilor români care îmi sunt prieteni. Numai după această documentare mă voi putea pronunța în deplină cunoștință de cauză și voi putea aprecia dacă sunt sau nu în măsură să-mi asum marea responsabilitate pe care doriți să mi-o încredințați. Dacă dobândesc convingerea că voi putea răspunde efectiv așteptărilor Universității transilvane, voi veni din nou la Sibiu pentru a vă expune un proiect amănunțit de reorganizare a Institutului”.

Pe 28 octombrie 1919, Racoviță sosește în țară, opririle sale la București, Iași și Cluj fiind marcate de consultări cu foști colegi și prieteni (Ioan Cantacuzino, Dimitrie Voinov, Nicolae Leon, Paul Bujor, Ludovic Mrazec sau Grigore Antipa), toți încurajându-l să dea curs invitației.

Sacrificiu, plus pragmatism și realism

Mutarea la Cluj părea să reprezinte un sacrificiu pentru un om care trăise și muncise în Franța timp de 34 de ani și care, mai mult, era fericitul cap al unei familii franceze. Nu de alta, dar, în 1907, Racoviță își unise destinul, la Paris, cu Hélène, toți cei trei băieți (René – născut în 1908, Jean-Pierre – în 1910 și André – în 1911) văzând lumina zilei în Franța.

Racoviță se atașase de Banyuls, unde achiziționase, în 1908, în schimbul a 70.000 de franci, și o frumoasă vilă, „Les Mimosas”. În august 1914, municipalitatea i-a conferit titlul de cetățean de onoare.

(...)

Fragmentul face parte din articolul „Noua viață a lui Emil Racoviță. De la explorarea Antarcticii la biospeologie”, publicat în numărul 265 al revistei „Historia” (revista:265), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: COLECŢIA INSTITUTULUI DE SPEOLOGIE „EMIL RACOVIŢĂ“ CLUJ, MUZEUL NAȚIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI