„Ultima cruciadă”: Candia, 1669
Două evenimente au avut o importanţă cu totul deosebită în istoria confruntării dintre lumea europeană şi Imperiul Otoman în dominarea bazinului oriental al Mediteranei. Dacă victoria puterilor creştine din 1571 în bătălia de la Lepanto a stăvilit expansiunea Porţii, asigurând controlul marilor drumuri maritime, înfrângerea lor, un secol mai târziu, în 1669, la Candia (Heraklionul din zilele noastre), a schimbat în mod radical raportul de forţe în favoarea Semilunii, noile poziţii strategice în bazinul oriental al Mediteranei încurajând avansul în continentul european până la porțile Vienei în 1683. În această confruntare, cetatea din nordul Cretei a reprezentat multă vreme un loc nevralgic, pe cât de înverşunat apărat de Republica Veneţiană, stăpânitoarea ei de secole, pe atât de râvnit de cuceritorii otomani.
Istoria insulei se află sub semnul acestei îndârjite şi vechi adversităţi. Oază a creştinismului ortodox împărtăşit de locuitorii cretani, ea a ajuns în 1204 în posesia Veneţiei, cumpărată de la Bonifaciu de Montferrat, comandantul celei de a IV-a cruciade, devenit rege al Tesalonicului, în contextul dezmembrării Imperiului Bizantin. Timp de patru secole de dominaţie veneţiană, Candia, capitala insulei, a constituit o fortăreaţă naturală împotriva Imperiului Otoman, întărită de puternice fortificaţii, moştenite din epoca bizantină, consolidate şi extinse de Serenissima Republică Veneţiană. Pregătirile au fost la fel de intense din partea Porţii pentru cucerirea insulei prin dezvoltarea flotei şi a artileriei de asediu.
Ostilităţile încep în 1645. Profitând de un pretext, trupele sultanului Ibrahim I debarcă în insulă, ocupă cea mai mare parte a ei, iar în 1648 încep asediul Candiei, rămasă sub control veneţian. Cetatea e încercuită, legăturile ei terestre sunt total întrerupte, deschiderea ei la mare fiind singura poartă spre lumea exterioară. Cu toate acestea, ea rezistă eroic, obligând în cele din urmă Poarta să întrerupă acţiunile, nu pentru a le abandona, ci pentru a le relua ulterior cu forţe şi mai mari.
Războiul va intra într-o fază nouă abia după ce Imperiul Otoman şi-a asigurat securitatea pe frontul european prin încheierea păcii în 1664 cu Imperiul Habsburgic. Astfel, în anii următori, toate eforturile sale se concentrează pe cucerirea definitivă a Candiei. În 1666, flota otomană a transportat din Moreea în Creta o numeroasă armată sub conducerea Marelui Vizir, care a reluat asediul cetăţii. Raportul de forţe era net de partea cuceritorilor: 40.000 de oameni în faţa a 7.000 de luptători şi a 4.000 de locuitori ai Candiei, dar cu toate acestea, asediul n-a fost uşor, prelungindu-se până în 1669.
Forțele creștine versus Imperiul Otoman
În faţa pericolului iminent, Veneţia a reînsufleţit vechiul ideal al cruciadei, făcând din apărarea cetăţii un simbol al luptei religioase sub stindardul papalităţii şi al Ligii Sfinte contra islamului. Este motivul pentru care evenimentul a fost considerat de unii istorici drept „ultima cruciadă”, aluzie la „mitul cruciadei” căruia istoricul Alphonse Dupront i-a consacrat o teză de referinţă.
Expresia este mai mult simbolică, sugerând retrezirea spiritului de acţiune în lupta de apărare a creştinătăţii şi un ultim efort important de solidarizare a forţelor creştine în lupta comună antiotomană. Faptul e cu atât mai remarcabil cu cât Franţa Regelui Soare s-a alăturat în cele din urmă coaliţiei creştine, în ciuda vechii alianţe cu Imperiul Otoman încheiată de Francisc I şi Soliman Magnificul.
Cetatea capitulează
După doi ani de îndârjită rezistenţă, apărătorii sunt în cele din urmă nevoiţi să capituleze, acceptând condiţiile de pace pe 5 sau 6 septembrie 1669 şi predarea cetăţii. Astfel s-au încheiat patru secole şi jumătate de prezenţă veneţiană în favoarea dominaţiei otomane, perpetuată de jure până în 1913, când tratatul de la Bucureşti consacră oficial independenţa Cretei şi unirea ei cu Grecia.
Bătălia Candiei marchează, aşadar, un moment de cotitură în lunga istorie a insulei, dar şi în istoria de lungă durată a cruciadei ca mit şi realitate, deși ecoul ei în imaginarul european n-a fost aşa de răsunător precum cel al luptei navale de la Lepanto, imortalizată de Veronese într-un renumit tablou. Înfrângerile nu sunt menite să dureze în amintirile acelora care le-au trăit, respectiv, în cazul din urmă, ale lumii europene în confruntarea cu Imperiul Otoman.
Datele istoriografice
Dar evenimentul din 1669 n-a lăsat urme mai puţin adânci: mai întâi în numeroase hărţi şi lucrări apărute în scrierile vremii, apoi într-o vastă istoriografie, îmbogăţită de cele mai recente contribuţii: Pascal Arnoux, Diplomatie et guerres méditerranéennes de la France au Grande Siècle, 2 volume (Paris, L’Harmattan, 2024); Özkan Bardakçi, Faire la guerre au XVIIe siècle. Regards croisés sur les guerres austro-ottomanes (Paris, Classiques Garnier, 2025). Graţie acestei imense literaturi, istoria „ultimei cruciade” este acum cunoscută în multiplele ei detalii. Este însă surprinzător că în această bogată istoriografie, o lucrare a fost trecută cu vederea. Publicată în engleză (Londra, 1734), franceză (Paris, 1743) şi germană (Hamburg, 1745), Istoria Imperiului Otoman de Dimitrie Cantemir consacră un spaţiu destul de întins evenimentului în cauză. Dacă ignorarea sa a fost nedreaptă în trecut, ea este cu atât mai injustă în zilele noastre, când cercetătorii au la dispoziţie ediţia manuscrisului latin original descoperit de Virgil Cândea, neobosit explorator al surselor despre istoria românilor în arhivele străine. Prin urmare, recitirea textului cantemirian – în forma sa autentică, neîntinată de lanţul traducerilor succesive – se impune pentru a desluşi viziunea sa despre „ultima cruciadă”.
Ne putem, desigur, întreba: ce putea spune Cantemir despre un eveniment ce a avut loc puţin înaintea naşterii sale, departe deci de realităţile contemporane vieţii sale? Răspunsul se află în bună măsură în motivele ce au alimentat de o manieră generală interesul scrierii sale: o solidă documentare istorică, apelând la lucrări publicate sau la manuscrise, precum şi la mărturii memorialistice transmise pe calea tradiţiei orale.
Viziunea lui Dimitrie Cantemir
În ceea ce priveşte bătălia Candiei, el avea cunoştinţă de publicaţiile apărute în oficinele tipografice veneţiene, fără a le numi cu precizie, dar cărora le reproşa spiritul partinic: „Cel care va fi observat strădania veneţienilor, care obişnuiesc săşi țină acoperite planurile și faptele, mai cu seamă cele care ies rău, nu se va mira că aceia au aflat adevărata istorie a întâmplării, dar au preferat să nu o spună public, ca să nu aducă vreo pată simțului de prevedere cu care se tot fălesc”.
Dar mai ales Cantemir avea posibilitatea să cunoască sursele otomane, cu atât mai rare şi preţioase cu cât ele nu dispuneau de avantajul tiparului, o activitate inexistentă la data respectivă în teritoriile Porţii. Sejurul constantinopolitan din anii tinereţii şi legăturile cu protagoniştii vieţii politice, militare şi artistice i-au oferit însă accesul la sursele difuzate în aceste cercuri „de la cei care erau pe atunci părtași la tainele treburilor”.
Panayotis Nikousios, un Ulise al otomanilor
Artizanul păcii turco-veneţiene din 1669 a fost un personaj marcant al scenei diplomatice otomane, marele dragoman Panayotis Nikousios (c. 1613-1673). Medic format la Padova, distins erudit, invidiat de Colbert pentru biblioteca sa, Panayotis avea reputaţia de prezicător, dar şi de cunoscător profund al teologiei creştine, distingându-se în controversele religioase publice cu cei mai savanţi imami. Cantemir îi face un portret strălucit, amintind rolul său de mare dragoman – primul grec-fanariot ridicat la această funcţie – şi prestigiul de a fi pentru vizir „întocmai cum era cândva Achitofel [consilierul lui David şi al fiului său, Absalom – n.n.] pentru evrei ori Ulise pentru greci”. Expresia îi va reţine, cum vom vedea, atenţia lui Voltaire.
Născut în 1673, anul morții lui Panayotti, Cantemir a avut deci o cunoaștere indirectă și tardivă a evenimentelor din Candia, unde marele dragoman a jucat un rol activ ca negociator. Dar în timpul lungii sale șederi la Constantinopol, din 1687 până în 1710, când aștepta momentul potrivit pentru a urca pe tronul Moldovei, a avut diferite ocazii de a obţine anumite informaţii din alte surse.
Ceea ce conferă o greutate deosebită descrierii bătăliei de la Candia de către Cantemir este tocmai mărturia unuia dintre aceştia, salvată uitării datorită paginilor sale: Maxud, mesagerul trimis în secret de Panayotis la generalissimul Franceso Morosini (1618-1694), comandantul cetăţii asediate.
„Noi însă avem un autor demn de toată încrederea, chiar pe cel ce a mijlocit veștile, Maxud, care, vreme de 26 de ani, a adus servicii credincioase la curtea părintelui nostru, Constantin Cantemyrius, și a fratelui nostru, Antioh, și care, în cele din urmă, a dobândit rangul de postelnic [...]. Am socotit că le va fi pe plac celor ce cultivă istoria să păstrăm aici ce am auzit din gura lui”.
Personajul nu este necunoscut. Cantemir îl prezintă ca pe un colaborator de încredere al tatălui său, Constantin Cantemir, apoi al fratelui său, Antioh Cantemir, dar şi al său. Studiile recente au adus şi alte precizări despre importantele sale dregătorii sau despre cunoştinţele sale de limbă turco-otomană. Nu ştim care sunt mărturiile transmise de acesta lui Dimitrie Cantemir şi cât sunt ele de verosimile, nu ştim nici în ce măsură autorul le-a filtrat în spirit critic în scrierea sa, dar este cert că, reunite, toate sursele utilizate de el au dat o descriere bogată în detalii a bătăliei, atât în textul propriu-zis al lucrării, cât şi în bogatul ei aparat de note şi comentarii.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 282 al revistei „Historia” (revista:282), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Wikipedia.org, Gallica.bnf.fr