România interbelică, sub amenințarea incendiilor

România Mare a apărut în anul 1918 și erau asigurate toate condițiile de evoluție spre un stat dezvoltat, dar familiile și instituțiile statului nu erau încă obișnuite să stăpânească puterea focului și mulți erau cei ce făceau pe grozavii atunci când foloseau temuta plasmă. Ideile religioase erau dominante asupra minților celor mulți și lumânările lăsate aprinse făceau ravagii. Nu conta! Se mergea tot înainte. Incendierea era și o metodă de răzbunare împotriva celor care deranjau anumite persoane și iubirea de aproape se aplica numai în teorie.

În anul 1926, au fost înregistrate 2.149 de incendii din toate cauzele și atunci nu era o epocă de criză. Progresele economice și permanenta dezvoltare edilitară au dus la o creștere a dezastrelor și au fost 3.939 în 1928. N-a scăzut sub 3.273 de catastrofe și vârful a fost înregistrat în anul 1934 prin cele 4.427 de incendii.

Neglijența era cea mai răspândită cauză a nenorocirilor și au fost 2.417 aprinderi în 1934, procentul ajungând la un incredibil 54,6%. A fost mai rău în 1935, procentul urcând la 56,2%. Focul nesupravegheat și jarul aruncat peste tot făceau ravagii.

Omul a cunoscut focul din cele mai vechi timpuri, dar l-a tratat ca pe ceva obișnuit și astfel au fost generate epidemii de incendii, pagubele rezultate fiind cele care au generat o stagnare a dezvoltării multor familii sau chiar a unor comunități întregi, cel mai cunoscut exemplu fiind cel înregistrat în localitatea Costești din județul Argeș.

Anuarele statistice demonstrează că nici astăzi oamenii tratează în glumă și-n joacă sursele de incendiu și pompierii sunt cei ce limitează și sting flăcările hulpave, dar greu mai salvează câte ceva din munca locuitorilor.

_{Foto sus: Incendiu în Bucureștiul interbelic, fotografie de Iosif Berman}