Războiul hibrid al lui Vladimir Putin
Un concept tulburător, numit „război hibrid”, a zguduit, începând din 2014, confortabila liniște a Europei și Americii. Acest concept, transpus în realitate, a survenit după cincisprezece ani de iluzorie logodnă ruso-europeană. Declarându-se șocați de cutezanțele noului război hibrid inițiat de Vladimir Putin în Ucraina, europenii și americanii par să fi uitat de amplitudinea și forța vechilor campanii de propagandă sovietică.
Adaptându-se la noile condiții ale globalizării intereselor economice și politice de la începutul mileniului al III-lea, Vladimir Putin a transformat, încetul cu încetul, vetusta și unanim blamata propagandă stalinistă și brejnevistă (celebra maskirovka1) într-o armă redutabilă, cu efecte letale, ce exploatează cu cinism tocmai slăbiciunile politice și instituționale occidentale, dar și demagogia și ipocrizia marilor cancelarii euro-atlantice.
„Era Putin” a succedat „Erei dezordinii” din perioada Elțîn, care – la rândul ei – a urmat „Erei perestroikiste” a lui Gorbaciov, ce a urmat după brejnevista „Eră a stagnării”. Concentrarea pregnantă a puterii în Federația Rusă la vârful Kremlinului, în persoana lui Vladimir Putin, după anul 2000, a condus inevitabil la identificarea voinței Rusiei cu cea a liderului său.
La fel a fost și pe vremea țarilor, dar mai ales pe timpul lui Stalin: atunci, în anii ’40-’50, lumea se întreba nu ce va face Rusia în cutare situație, ci care va fi reacția lui Stalin. Aceeași întrebare se pune și acum, în februarie 2022, cu cel mai mare conflict postbelic din Europa în plină desfășurare.
Putin și „verticala puterii”
După mahmureala și amarnicele deziluzii economice, sociale și de orgoliu din anii ’90, provocate de colapsul Imperiului sovietic, mulți ruși simțeau nevoia (poate doar în subconștient, sau chiar la un pahar de votcă) unui lider care să le ofere iluzia palpabilă a unei revanșe față de umilința istorică la care fuseseră supuși.
Erau în așteptarea unui lider care să-i poată conduce cu o mână de fier; care să le mângâie naționalismul și care să le spună că nu au de ce să se jeneze de trecutul lor sovietic, dimpotrivă. Acest lider s-a numit Vladimir Putin, fost ofițer KGB, care a știut să-și construiască „verticala puterii”, cum a numit-o Thierry Wolton2, potrivit cutumelor politice rusești.
O bună parte a populației Federației Ruse a fost de acord cu afirmația lui Putin din 2005, că „destrămarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Pe atunci, însă, Rusia era prea slabă economic și militar pentru a se aventura într-o agresiune armată la fel ca în 2022.
Atunci când a preluat puterea în Rusia (prin alegerile din 2000), în urma neașteptatei demisii a lui Boris Elțîn din 31 decembrie 1999, prim-ministrul Vladimir Putin (numit pe 9 august 1999) se aureolase deja cu victoria militară obținută în cel de-al doilea război ruso-cecen din august 1999 – mai 2000, prin care neîmblânzita republică musulmană din Caucaz fusese readusă sub ascultarea Moscovei.
În fața protestelor internaționale privind violența extremă și încălcarea unor norme umanitare elementare de ducere a războiului de către armata rusă în Cecenia, Moscova a insistat pe ideea că problema cecenă era o problemă internă a Federației Ruse și că luptătorii ceceni erau de fapt niște teroriști fundamentaliști, considerați responsabili (dar nedovediți) de sângeroasele atentate cu bombe asupra apartamentelor moscovite din anul precedent și inițiatorii războiului din Daghestan.
Spre deosebire de primul război ruso-cecen, din 1994-1996, în campania din 1999-2000, prim-ministrul Putin a luat măsuri radicale de control al presei ruse și a creat instituții speciale (Centrul de informare rus) pentru ca Rusia să dețină superioritatea informațională și mediatică atât pe plan intern, cât și internațional, contracarând cu succes propaganda rebelilor ceceni3. Dincolo de clișeele propagandistice cecene sau rusești, filmul „The Search”/„Căutarea”, semnat de regizorul francez Michel Hazanavicius în 2014, înfățișează foarte convingător dramele războiului din Cecenia anului 1999, atât din partea populației civile, cât și din partea soldaților ruși participanți la operațiune.
În timp ce lumea întreagă era răvășită de atentatele comise de Al Qaeda la 11 septembrie 2001 și sub emoția războaielor declanșate de SUA în Afganistan (octombrie 2001) și Irak (martie 2003), puternice lovituri teroriste de sorginte cecenă, deosebit de violente și de spectaculoase, au continuat să răvășească Rusia.
Sute de civili ruși le-au căzut victime la Teatrul Dubrovka din Moscova, pe 23 octombrie 2002, iar apoi la școala din Beslan, pe 1 septembrie 2004, la care s-au adăugat actele de terorism sinucigaș ale „văduvelor negre” cecene din metroul moscovit, în august 2004 și martie 2010. Chiar dacă Rusia a sprijinit imediat acțiunile americane din cadrul Războiului mondial împotriva terorismului, deoarece îi justifica propriile acțiuni anti-cecene, Moscova s-a opus intervenției militare din 2003 a Coaliției conduse de SUA în Irak, ce amenința schimbarea raportului de forțe și de sfere de influență din Orientul Mijlociu.
Toate aceste evenimente, laolaltă cu noul discurs naționalist al președintelui Putin, dar nu numai al lui (de exemplu, popularul cotidian pro-putinist „Komsomolskaia Pravda”, cu un tiraj de 28 de milioane de exemplare în 2005), au încurajat apariția unor mișcări extremiste, xenofobe, islamofobe și antisemite în Rusia primului deceniu al celui de-al treilea mileniu.
Cu ocazia noii Zile a unității ruse, proclamată de Vladimir Putin pe 4 noiembrie 2005, la Moscova au avut loc virulente manifestații organizate de Uniunea eurasiană de tineret și alte organizații ultranaționaliste, în care, potrivit lui Thérèse Obrecht, au mărșăluit „mii de ruși skinheads, în bluzoane de piele și cizme cu ținte, cazaci în uniforme de epocă” și care purtau banderole cu lozinci de genul „Rusia rușilor”, „Moscova împotriva ocupanților”, „Moarte dușmanilor”4.
De aici și până în octombrie 2006, când ziarista Anna Politkovskaia, de la „Novaia Gazeta”, renumită pentru militantismul ei anti-Putin și umanist pro-cecen, a fost împușcată la intrarea în blocul în care locuia (pare-se drept cadou chiar de ziua lui Putin), distanțele de mentalitate, atitudine și comportament nu sunt prea mari.
Mai pot fi adăugate, în același context, legile și declarațiile împotriva homosexualilor adoptate de Duma de Stat în 2012 și 2013. Aceste realități au intrat în contradicție cu repetatele declarații ale lui Vladimir Putin cum că ortodoxia, islamismul, budismul și iudaismul fac parte integrantă din cultura și tradițiile Rusiei, țară în care nu ar exista discriminare în funcție de orientarea sexuală.
Aflat la Riad, Vladimir Putin a vorbit despre existența multiseculară a unor relații armonioase între creștinii și musulmanii din Rusia, în pofida nu foarte îndepărtatelor războaie ruso-otomane sau ruso-cecene. Mesajele de acest tip au fost intensificate mai ales în contextul Jocurilor Olimpice de iarnă, organizate cu mult fast și cheltuială de orgolioasa Rusie la Soci, în februarie 2014, în plină criză ucraineană (tot așa cum invazia Ucrainei din februarie 2022 s-a petrecut imediat după Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing).
De altfel, după ce Rusia a promovat o istorie „originală” a celui de-Al Doilea Război Mondial, hagiografiind contribuția fostei URSS, sensibil diferită de cea semnată de istoricii occidentali, Putin și-a asumat în 2021 o rescriere a trecutului medieval al Rusiei cu adresă directă împotriva Ucrainei, etichetată drept pământ aparținând istoric Marii Rusii.
Acest text este un fragment din articolul „Vladimir Putin și Războiul hibrid”, publicat în numărul 242 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: Președintele rus Boris Elţîn îi predă simbolic conducerea Rusiei lui Vladimir Putin în timpul unei ceremonii organizate la Kremlin, la 31 decembrie 1999 (foto: PROFIMEDIA IMAGES)
Note:
1 Vezi pe larg în Voicu Marian, (2018), Matrioșca mincinoșilor. Fake News, manipulare, populism, București, Editura Humanitas.
2 Wolton Thierry, (2008), KGB-ul la putere. Sistemul Putin, București, Editura Humanitas, p. 207.
3 Vezi mai mult în Mureșan, Doina, Potârniche, Marius, (2009), Cecenia – independență refuzată, București, Editura Moroșan.
4 Olbrecht Thérèse, (2008), Rusia sau verticala puterii, București, Editura Minerva, p. 162.