Racheta de croazieră Tomahawk, coșmarul planificatorilor militari sovietici
O serie de informații obținute de CIA prin recrutarea inginerului sovietic A.G. Tolkacev au confirmat părții americane că URSS nu dispunea la vremea aceea de radare de supraveghere pentru înălțimi mici (terestre sau aeriene), o breșă extrem de importantă în apărarea antiaeriană a țării și pe care sovieticii încercau să o rezolve în mod corespunzător de mai mulți ani.
Tocmai această incredibilă vulnerabilitate va fi exploatată de americani, iar o serie de sisteme de armament americane, între care rachetele de croazieră Tomahawk și bombardierul strategic B-1B, vor fi optimizate pentru penetrarea spațiului aerian la înălțimi mici, deci sub acoperirea radarelor sovietice, și lovirea țintelor critice din adâncimea teritoriului sovietic.
Primul său zbor de testare al rachetei de croazieră Tomahawk, produsă de compania General Dynamics, a fost efectuat în data de 17 iulie 1977, la o lună după semnarea Tratatului SALT II privind armele strategice. Chiar dacă nu era la fel de rapidă ca rachetele balistice intercontinentale (avea o viteză maximă de 900 km/h), Tomahawk se „furișa” la înălțimi foarte mici, era practic nedetectabilă de radarele sovietice și, astfel, aproape de neoprit. Racheta se putea lansa de pe mai multe tipuri de platforme și avea încărcătură convențională sau nucleară.
Mai mult, în 1979, un raport al Pentagonului arăta că, chiar dacă sovieticii se angajau într-un efort masiv de a egala partea americană și a contrabalansa avantajul oferit de rachetele de croazieră, implicând fabricarea a 50-100 de avioane de avertizare și control aerian aeropurtat, 2.000 de avioane de interceptare moderne dotate cu radare de detectare, încadrare și lovire a țintelor terestre și aeriene care evoluau la înălțimi mici și rachete noi aer-aer, precum și 500-1.000 sisteme de rachete antiaeriene, care ar fi însemnat pentru URSS cheltuirea unor sume imense, cuprinse între 10 și 50 de miliarde de dolari, și cinci la zece ani pentru operaționalizare, nu ar distruge decât jumătate din valul nimicitor de rachete de croazieră lansate de partea americană care ar fi invadat teritoriul sovietic!
Testele secrete efectuate de forțele aeriene americane, încă din luna septembrie 1978, au confirmat că apărarea antiaeriană sovietică era nepregătită pentru acoperirea înălțimilor mici și nu putea opri această rachetă. Aceste două sisteme de armament americane care înglobau tehnologii superioare (BGM-109 Tomahawk și B-1B Lancer), la care putem adăuga, din 1981, primul avion cu mascare pasivă superioară și amprentă foarte redusă de radiolocație F-117 Nighthawk (bombardierul strategic B-2A Spirit se afla încă în faza de cercetare-dezvoltare) și, bineînțeles, proiectul mult îndrăgit al președintelui Reagan – Star Wars, asigurau SUA un avantaj consistent la categoria armelor strategice față de URSS.
Mai mult, informațiile obținute de KGB din surse americane subliniau avantajele operaționale ale noilor sisteme de arme americane față de cele sovietice și arătau cu claritate că noua cursă a înarmărilor din anii ’80 intra în faza tehnologiilor superioare, capitol la care URSS se afla mult în urma statelor NATO, necesitând eforturi de cercetare-dezvoltare considerabile și timp de recuperat, ca să nu mai vorbim de fonduri suplimentare pe care muribunda economie sovietică nu le putea procura.
Această presiune și inferioritate tehnologică, de care sovieticii erau mai mult decât conștienți, va cântări și ea pe parcursul negocierilor dintre cele două părți.
Negocierile Eșuează
Sovieticii au refuzat pentru aproape doi ani să înceapă negocieri, până când NATO nu revoca decizia de dislocare a rachetelor. Între 1981 și 1983, discuțiile purtate între negociatorii americani și sovietici nu au condus la vreun acord.
În 1981, noul președinte american, Ronald W. Reagan, a propus o nouă alternativă – Opțiunea Zero: SUA vor elimina toate rachetele Pershing II și BGM-109G Gryphon (GLCM), dacă URSS va proceda la fel cu rachetele SS-20, SS-4 și SS-5. Sovieticii au refuzat alternativa.
Ideea lui Brejnev de negocieri va viza și includerea armamentului nuclear britanic și francez – majoritatea instalat pe submarinele nucleare purtătoare de rachete balistice. Sovieticii își mențineau cele 300 de SS-20 deja dislocate, dar nu se mai permitea nicio rachetă americană.
O altă variantă sovietică sugera redislocarea, în afara Europei, bineînțeles, a avioanelor americane care puteau transporta armament nuclear. Sovieticii puneau în discuție câteva sute de avioane de vânătoare-bombardament F-4 Phantom, A-6 Intruder și A-7 Corsair II, dar nu și cele 2.700 de aparate sovietice cu rol similar, de tipul Su-17, Su-24 și MiG-27.
După moartea lui Brejnev în noiembrie 1982, noul lider de la Kremlin, Iuri Andropov, fost șef al KGB între 1967 și 1982, a imprimat un caracter și mai agresiv retoricii sovietice. Căutând să-i sperie pe europeni, sovieticii amenințau cu o nouă strategie pentru executarea unor lovituri nucleare, dacă NATO va disloca rachetele americane. Amenințările sovietice au avut un oarecare efect în Europa, unii dintre noi ne aducem aminte de marile demonstrații ținute în multe țări occidentale, dar și de la noi.
Pe plan politic, în Republica Federală Germană, observatorii semnalau că Helmut Schmidt era din ce în ce mai izolat în cadrul propriului partid, Partidul Social Democrat, fapt pentru care a fost nevoit să demisioneze din funcția de cancelar în octombrie 1982.
Cu toate acestea, social-democrații conduși de data asta de Helmut Kohl (1930-2017, cancelar între octombrie 1982 și octombrie 1998), suporter al dislocării rachetelor, a câștigat alegerile din 1982. În Marea Britanie, Margaret Thatcher, susținătoare fermă a politicii SUA, a câștigat alegerile din 1983.
În martie 1983, miniștrii Apărării din NATO au aprobat inițiativa Reagan – Opțiunea Zero –, ca obiectiv principal pe timpul negocierilor, iar în iunie 1983, miniștrii de Externe NATO și-au exprimat acordul pentru dislocarea rachetelor americane, cu o singură excepție – guvernul Mișcării Socialiste Panelene din Grecia (PASOK), condus de Andreas Papandreu (1919-1996, în funcție între 1981 și 1996), care a refuzat ratificarea acordului.
În noiembrie 1983, odată cu sosirea primelor rachete Pershing II și BGM-109G Gryphon (GLCM) la bazele desemnate din Europa, sovieticii au părăsit masa tratativelor.
Sosesc rachetele
Dacă sovieticii nu au abandonat SS-20, NATO a început dislocarea rachetelor americane în 1983. Momentul a fost valorificat din plin de stânga europeană, care a acuzat SUA de demararea unei noi curse a înarmărilor.
Prima rachetă BGM-109G Gryphon (GLCM) a sosit la bordul unui avion de transport C-141, în data de 13 noiembrie 1983, la baza aeriană britanică de la Greenham Common, iar prima rachetă Pershing II a ajuns pe calea terestră la baza de la Mutlangen din Germania de Vest, în data de 26 noiembrie 1983.
Toate cele 108 rachete Pershing II, grupate în trei batalioane, au fost dislocate în Germania de Vest, având raza de acțiune mai mică, în timp ce cele 464 de BGM-109G Gryphon (GLCM) au fost instalate în baze din Italia (112 în Sicilia), Belgia (48), Germania (96) și Olanda (48), în afară de cele două locații din Marea Britanie (160, 96 la Greenham Common și 64 la Molesworth).
Dislocările de rachete americane și sovietice au continuat netulburate, ca și protestele masive ale organizațiilor pentru dezarmare din mai multe țări.
Tratatul INF
Convorbirile suspendate de către sovietici în 1983 au fost reluate în 1985, în același timp cu schimbarea conducerii Uniunii Sovietice.
Noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, venise la putere după regimurile de scurtă durată ale lui Andropov (noiembrie 1982 – februarie 1984) și Constantin Cernenko (februarie 1984 – martie 1985). Succesul negocierilor nu a venit imediat, deoarece sovieticii au înaintat vechile doleanțe, propunând ca numărul vectorilor de SS-20 permis să fie egal cu cel al GLCM și al forțelor nucleare franceze și britanice. NATO a respins propunerea.
În final, în decembrie 1987, Reagan și Gorbaciov au semnat Tratatul privind Forțele Nucleare cu rază medie de acțiune – INF (Intermediate Nuclear Forces), care a intrat în vigoare în iunie 1988. În tratat se stipula eliminarea rachetelor nucleare americane și sovietice cu dislocare terestră și cu rază de acțiune intermediară cuprinse între 500 și 5.500 km. Practic, era Opțiunea Zero a președintelui Reagan.
În total, din arsenalele celor două țări au dispărut rachetele Pershing I, Pershing II și BGM-109G Gryphon (GLCM), precum și rachetele SS-4, SS-5, SS-12, SS-23 și SS-20. Ultima rachetă BGM-109G Gryphon (GLCM) a părăsit baza britanică Greenham Common în 1991.
Criza Eurorachetelor din perioada 1976-1987 a marcat un punct de cotitură în relațiile dintre cele două blocuri, servind peste decenii ca mărturie a triumfului deciziilor raționale în vremuri de criză.
Escaladarea continuă a crizei începută în 1976 către un potențial conflict nuclear în 1983 a arătat în mod categoric că nici NATO și nici URSS nu erau în măsură să stopeze în mod real spirala situației politice și militare. Cu toată opoziția mișcărilor europene pentru pace, doar schimbarea de regim survenită în martie 1985 a putut conduce spre rezolvarea pașnică a crizei.
Află cum a ajuns omenirea la un pas de conflict nuclear în numărul 52 al revistei Historia Special (revista:special/52), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 iunie - 25 septembrie 2025, și în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: Rachete de croazieră Tomahawk (© Shutterstock)