Memoriile unui pilot sovietic din Al Doilea Război Mondial

Perioada de guvernare după ideile lui Mihail Gorbaciov a fost definită de către regimul politic și de către istorici drept una de relaxare a regimului polițienesc și de spunere a adevărului. Liderul de la Kremlin a fost definit drept pozitiv în istorie și chiar a primit Premiul Nobel pentru Pace. A fost o epocă minunată în raport cu cea a staliniștilor acoperiți de slava nenorocirilor, cei care au rămas în trecutul mai criminal decât cel nazist. Adevărul și Istoria nu prea sunt iubite de către adepții regimurilor totalitare.

Realitatea este mereu diferită de ceea ce scriu savanții entuziasmați că au descoperit o schimbare și cel mai bun exemplu este lucrarea lui G. V. Zimin intitulată Piloți de vânătoare. Militarul de carieră a fost un pilot de calitate din Al Doilea Război Mondial și a publicat un volum de memorii, deosebit de interesant pentru a pătrunde în creierul omului sovietic din 1988. Autorul se referă în special la acțiunile Forțelor Aeriene Sovietice (VVS) și la dotarea acestora și ajunge repede la concluzia că aliații occidentali și-au bătut joc de oamenii lui Stalin prin trimiterea de puțină tehnică aeronautică și de proastă calitate.

Foarte supărat era pe modelul P-40 de origine americană și considera că trebuia scos din uz înainte de începerea războiului, referire la data de 22 iunie 1941. Este interesant de precizat că avionul era construit în întregime din metal și avea o viteză mare în palier. Puterea de foc era mortală pentru orice bombardier german al timpului și a fost folosit cu succes de către piloții aliați pe toate fronturile. Mitralierele grele de la bord erau devastatoare prin capacitatea de perforare a structurilor din tablă de aluminiu și autoritățile americane nici n-au mai inițiat cercetări pentru dezvoltarea unor proiectile explozive. Putea să fie utilizat și ca avion de asalt, frontul sovietic fiind imposibil de apărat de către artileria antiaeriană. A fost un instrument minunat de război și a fost produs și utilizat în variante modernizate până la sfârșitul ostilităților. Au fost probleme cu adaptarea la iarna rusească, aparatul nefiind proiectat să reziste la furia albă. Tot o părere proastă are pilotul sovietic și despre renumitul Hurricane, definit prea lent. Avionul britanic a fost cel care a provocat mai multe victime printre aparatele germane deasupra Angliei și exista o variantă înarmată special pentru atacuri la sol. Uniunea Sovietică a primit din ambele variante.

O altă situație era în cazul modelului Spitfire, tot un cadou de la Winston Churchill. Era un avion de calitate, dar pilotul sovietic nu l-a văzut. Era și normal din moment ce a fost conceput pentru lupte aeriene la mare înălțime. Stalin l-a păstrat pentru a avea interceptor și-n astfel de situații. A fost o decizie corectă din moment ce sub altitudinea de 3.000 m erau utilizabile avioane cu o motorizare simplă și fără turbocompresor.

O părere foarte bună avea pilotul sovietic despre modelul P-39 Airacobra, cel ce fusese conceput perfect din punct de vedere aerodinamic și avea drept armament de bord un tun de calibrul 37 mm, mitraliere de calibrul 12,7 mm și mitraliere ușoare. Motorizarea și dotarea cu guri de foc varia în funcție de model, dar un astfel de avion era un pericol mortal pentru orice țintă aeriană, mai ales bombardiere. Totuși, Zimin nu putea să recunoască meritele SUA în sprijinirea Uniunii Sovietice și a scris că aceste avioane au venit în număr mic. Nu se precizează în raport cu ce era efectivul mic. Dacă se face referire la numărul total de aparate produse în anii conflictului, aproape toate modelele a fost realizat în cantități reduse. Aliatul american a trimis spre Moscova 4.719 exemplare de P-39 și acestea erau deosebit de utile în acoperirea aparatelor de atac la sol, ceea ce a dus la realizări deosebite ale piloților sovietici. Cinci dintre primii zece ași sovietici au avut majoritatea victoriilor recunoscute pe modelul american. Cantitatea oferită era suficientă pentru formarea a 23 de divizii aeriene.

Autorul sovietic n-a putut să spună adevărul și a lăudat mult calitatea tehnicii aeronautice sovietice din anul 1941 și apoi din cei următori. Uită să precizeze că încă se mai foloseau aparate ce aveau suprafețe împânzite sau de tip biplan precum manevrabilul I-15. Mai mult. Stalin cerea producții record și aluminiul nu era suficient, ceea ce a dus la înlocuirea metalului cu lemn și placaj. Situația s-a înrăutățit prin faptul că armata germană a dereglat mecanismele de producție și aluminiul a devenit un produs de lux. Ar fi fost cumplit de greu de realizat avioane și tancuri dacă aliatul american n-ar fi pus în vapoare metalul argintiu în cantități generoase.

G. V. Zimin a încercat, în dulcele stil clasic al istoriografiei sovietice, să minimalizeze eforturile aliaților vestici de ajutorare a Uniunii Sovietice. Masele de locuitori urmau să fie convinse că totul a fost făcut prin eforturile înaintașilor sub înțeleapta conducere de partid și de stat, personal a tovarășului I. V. Stalin. Trebuie să se mai aștepte până când se va spune adevărul.

Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial n-a fost încă scrisă.

_{Foto sus: Avion sovietic MiG-3, distrus în timpul Operațiunii Barbarossa (© Wikimedia Commons)}