Masa ori puterea - o dilemă în aviația de vânătoare din al Doilea Război Mondial încoace
Al Doilea Război Mondial a însemnat lupta supremă pentru dominaţie planetară, marile puteri având socoteli de încheiat după ce în 1919 nu fuseseră satisfăcute poftele politicienilor. Aviaţia a fost dezvoltată pentru că puterea de foc şi mobilitatea maşinilor de zbor erau net superioare celorlalte categorii de arme. În plus, era concepută pentru atac, ceea ce era pe gustul agresivilor lideri politici şi militari. Germania şi Japonia au obţinut în primele campanii succese uimitoare cu avioane de vânătoare precum Me-109 şi Mitsubishi A6M „Zero”. Aveau o masă în jur de două tone şi atacau cu mitraliere uşoare şi tunuri de calibrul 20 mm.
Adversarii erau uimiţi cum se topeau flote întregi de avioane performante, dar depăşite de aceste modele manevrabile. Cum SUA dispunea de resurse naturale din belşug şi de o puternică industrie prelucrătoare, realizarea unor maşini zburătoare grele n-a fost o problemă. Creşterea masei asigura o întărire a structurii de rezistenţă şi blindarea componentelor vitale cu plăci din oţel. Se adăugau sisteme de protecţie antiincendiu. Modelul Corsair depăşea neechipat patru tone şi ataca ţintele cu focul a şase mitraliere grele. Existau şi variante echipate cu tunuri, dar mitralierele aveau cadenţă superioară şi erau mai utile în lupta cu manevrabilele aparate nipone, prea vulnerabile pentru a mai fi nevoie de proiectile. Un motor de 2.000 CP putea să-l propulseze la 718 km/h. P-47 Thunderbolt ajungea gol la cinci tone şi avea opt mitraliere grele, capabile să pulverizeze ţintele zburătoare de orice tip. Germania avea aparate ceva mai masive în cadrul Axei, dar nu depăşeau cu mult trei tone.
Nici Me-262 nu era suficient de protejat prin straturi de oţel înalt aliat. Japonia abia dacă putea să viseze la maşini de 2,7 tone. Proiectanţii erau obligaţi să sacrifice câte ceva din masa avionului pentru a păstra manevrabilitatea, principalul atu al niponilor. Cum sursele energetice erau modeste, a fost tăiat de pe listă blindajul şi piloţii au devenit victime sigure în cazul unui tir precis. Disperarea de a vedea adevărate tancuri zburătoare pe cer, sau butoaie cu aripi precum temutele Hellcat, a dus la atacurile de tip kamikadze împotriva navelor ce aduceau tehnica volantă aproape de bazele nipone.
Cursa înarmărilor a fost pierdută în fabrici şi pe planşetele proiectanţilor. Chiar dacă au existat aparate interesante din punct de vedere aerodinamic, precum Spitfire şi I. A. R. 80, au plătit din cauză că fuzelajul nu mai permitea montarea unor motoare puternice şi performante, concomitent mari consumatoare de combustibil. SUA a ieşit învingătoare şi a obligat Uniunea Sovietică să treacă la eforturi industriale deosebite pentru a obţine supremaţia aeronautică. Avioanele de vânătoare cu elice sovietice erau modeste în raport cu cele ale adversarilor occidentali, dovadă că Iosif Vissarionovici Stalin a păstrat în rezervă aparate precum Spitfire şi Kingcobra, capabile să apere centrele importante ale vastului imperiu roşu. Cum dictatorul de la Kremlin avea la dispoziţie ingineri germani captivi, a trecut la dezvoltarea avioanelor de vânătoare cu reacţie, dar mereu lagărul socialist avea mai puţine unităţi sau mai puţin performante. Efortul de a produce tehnică performantă a dus la apariţia uriaşelor combinate de prelucrare a bauxitei până la obţinerea de aliaje superioare calitativ. Industria titanului nu avea mai nimic civil în programele de dezvoltare. Combinatul de la Slatina a fost conceput pentru a obţine metalul strălucitor înaripat. Puternica hidrocentrală de la Bratsk a fost realizată pentru aprovizionarea cu energie electrică ieftină a industriei aluminiului din regiune.
Locuitorii lagărului socialist mureau de foame pentru a vedea la parade bijuterii aeronautice uimitoare prin performanţe şi, mai ales, prin costuri. Sistemul s-a prăbuşit în cele din urmă din cauza costurilor cu dezvoltarea programelor de armament, cele mai scumpe fiind aparatele de vânătoare. Chiar dacă au apărut modele foarte puternice precum MiG-25, cu o masă de 20 t, dezvoltarea electronicii şi apoi a rachetelor aer – aer au dus la uzura morală a coloşilor zburători. Erau şi consumatori prea mari de combustibil, Bulgaria fiind obligată să ceară schimbarea avioanelor MiG-25 cu unele adaptate puterilor ţării. A fost necesar să fie înlocuiţi cu manevrabilele aparate MiG-29 (11 t) şi Su-27 (22t), dar nu mai erau timp şi resurse financiare. Uniunea Sovietică a produs bombardiere uimitoare, dar lipsa posibilităţii de a asigura un cer curat le-a condamnat la inactivitate. Complexul militaro – industrial a continuat să se pregătească pentru marele război şi economia a început să dea rateuri. Coreea de Nord a rămas ca o oază a trecutului, perfectă pentru înţelegerea societăţilor comuniste şi a relaţiei armament – nivel de trai. Modelul asiatic era admirat şi de conducerea de la Bucureşti, pasionată de creşterea producţiei de tehnică militară.