Memoriile unui militar din apropierea lui Stalin: Atacul german a dat peste cap planurile Kremlinului

Iunie. Anul 1941. Părea să fie liniște în Europa, dar brusc, prin surprindere, au început ostilitățile între cele două state totalitare ce dominau continentul. Diviziile de tancuri și-au făcut din nou datoria sub acoperirea aviației și forțele sovietice au fost date rapid peste cap, ceea ce a provocat furia de nepotolit a dictatorului de la Kremlin.

Comandanții militari au intrat iar în vizorul poliției secrete și mulți au fost executați sumar. N-a ajutat la nimic această cruzime și blindatele înaintau rapid, doar noroiul, noaptea și lipsa de carburant oprind marșul ce părea absolut triumfal, fără egal în istoria armatelor moderne. Abia cu greu au fost oprite mașinile cu cruci la periferiile Moscovei și ale Leningradului.

Istoricii sovietici au început să caute vinovați pentru dezastrele din vara și toamna anului 1941 și, cum erau specializați în vânarea de dușmani ai poporului, au identificat în primul rând partea germană, responsabilă de un atac prin surprindere. Au urmat apoi responsabilii care n-au luat măsuri și, după 1953, însuși Stalin a fost inclus în galeria marilor vinovați de nenorocirea trupelor. Au fost făcute liste cu toate avertismentele primite de conducătorul de la Kremlin din surse sovietice și din cele capitaliste, dar acesta a preferat să aibă încredere în pactul semnat cu Adolf Hitler.

Nici măcar informațiile oferite de serviciile de spionaj nu l-ar fi clintit din această adorare a dictatorului nazist. S-a scris chiar că avea mai multă încredere în prietenul ideologic decât în propriii generali. A existat și varianta conform căreia se temea de o provocare pusă la cale de ofițerii hitleriști fanatizați de ura împotriva comunismului și pe care îi deranja colaborarea dintre marii conducători.

Oare să fie adevărat ce se scrie prin cărțile de istorie și chiar să fi fost încredere între cei doi lideri totalitari? Oare chiar să nu fi făcut planuri și pregătiri militare Iosif Stalin din simpatie și dragoste pentru Hitler? De unde ura istorică împotriva naziștilor ce sunt vânați și prin Ucraina contemporană? Furia a fost cultivată de aparatul de propagandă până-n prezent și mereu naziștii sunt prezentați drept asasini cruzi și care au atacat prin surprindere în iunie 1941.

Această repetiție parcă ascunde ceva deosebit și se poate pune întrebarea ce anume a provocat această furie cumplită în mediul sovietic. Se poate spune că a fost provocată de cruzimea invadatorilor ideologici și era absolut normal ca Stalin să se răzbune din dragoste de popoarele sovietice. Nici vorbă!

Poliția politică a statului comunist extermina locuitorii lagărului socialist cu cea mai mare plăcere și Iosif Stalin nu avea vreo urmă de umanitate în ceea ce făcea. Chiar poliția politică a cunoscut un proces de mare epurare și mulți călăi au ajuns să primească câte un glonț în ceafă. Situația era identică în Armata Roșie. Închisorile au fost prea puține pentru numărul de deținuți și au înflorit lagărele de concentrare și de exterminare prin muncă și tratamente dure.

Oare ce se ascunde în spatele urii autorităților de la Moscova?

Explicația a fost oferită discret de către S. M. Ștemenko în lucrarea La Marele Stat major, ediția sovietică apărând la Moscova în anul 1968. Autorul a ascultat de ordinele lui Stalin și i-a sesizat intențiile pentru a nu ajunge cumva să primească un glonț ascuțit. Realizarea de planuri pentru Armata Roșie era o muncă ce se desfășura în cel mai mare secret și cu greu se publică date din arhive. Memoriile unui militar din apropierea lui Stalin sunt prețioase pentru înțelegerea istoriei contemporane.

Ofițerul superior Ștemenko a fost trimis în primăvara anului 1941 să studieze frontul din Transcaucazia și a colaborat în îndepărtata regiune muntoasă cu generalii P.I. Batov și F. I. Tolbuhin, cei ce vor ajunge celebri în urma conflictului mondial. Urmând ordine superioare, S.M. Ștemenko a plecat în Asia Centrală și a mers personal pe frontieră de la Serahs prin Ashabad, apoi prin Kîzîl-Atrek și a ajuns la Hasan-Kuli. Acest front de luptă a fost bine studiat și astfel ofițerul se putea considera mulțumit că și-a îndeplinit cu cinste misiunea primită.

Oare de ce a fost trimis Ștemenko în pustiurile Asiei și prin stâncile Caucazului? Este greu de crezut că vreun invadator ar fi vrut să atace Uniunea Sovietică dinspre sud din moment ce nu existau drumuri bune și căi ferate cu capacitate mare de trafic. Marea Britanie și Uniunea Sovietică s-au înțeles foarte bine să ocupe Iranul în vara anului 1941 și trupele staliniste au acționat perfect pe un teritoriu deja studiat din timp de pace. Chiar dacă frontul principal era împotriva germanilor, s-au găsit suficiente unități pentru a se realiza cucerirea unei părți din statul vecin.

Planul lui Iosif Stalin nu prevăzuse o colaborare cu englezii și era de o simplitate deosebită în ceea ce privește liniile de acțiune și impactul ofensivei. Dacă diviziile de tancuri și unitățile aeropurtate ar fi fost trimise în Iran spre Golful Persic, o sursă importantă de petrol pentru flota britanică ar fi fost acaparată de către lumea comunistă și astfel Stalin scăpa de un dușman imperialist. Forțele capitaliste din regiunea fostei Mesopotamii erau derizorii din punct de vedere numeric și jalnic dotate pentru un conflict modern.

Detașamentele comuniste puteau fi lansate în orice punct strategic cu ajutorul bombardierelor TB-3, depășite în ceea ce privește războiul aerian, dar care aveau o mare capacitate de transport. Tancurile de tip BT-5 și BT-7 erau renumite pentru mobilitate și o demonstraseră în aplicații și pe frontul din Mongolia împotriva trupelor nipone. Nu existau șanse pentru englezi să reziste, mai ales că populațiile locale nu-i simpatizau și ar fi sprijinit invadatorul ce s-ar fi priceput la manipularea urii populare.

Mai rămânea inamicul german, dar și acesta avea un punct slab și o revărsare de tancuri spre petrolul din Prahova ar fi paralizat armata nazistă. Iosif Stalin ar fi distrus două puteri imperialiste și ar fi avut la picioare Europa și Asia pentru a le integra în lagărul comunist. Dacă se merge mai departe cu analiza strategică, Japonia demonstrase că are o armată dotată cu tehnică de luptă perimată și care nu poate să facă față trupelor fanatizate comuniste. Cruzimea asiatică nu era suficientă pentru oprirea tancurilor folosite în masă. Mai rămânea de înfruntat colosul american și marele vis de cucerire a întregii planete ar fi fost realizat.

Atacul german de la 22 iunie 1941 a dat peste cap toate aceste calcule strategice și a urmat un lung război în care au fost distruse mari armate sovietice, ceea ce a epuizat resursele umane și materiale ale imperiului ideologic. Wehrmacht-ul a distrus în primele luni de lupte cea mai frumoasă armată de invazie pregătită pentru nenorocirea întregii Europe și orice carte de istorie amintește obsesiv că se aflau la frontieră ”numai” 170 de divizii și două brigăzi, aproape toate incomplete. Nimicirea forțelor din raioanele vestice a scos la lumină extraordinara pregătire stalinistă și chiar soldații germani din prima linie au fost surprinși de câte arme au fost aduse spre frontieră. Nimeni din tabăra nazistă nu anticipase ce poate să facă Stalin în tăcere și simulând nepregătirea. În plus, Marea Britanie și SUA n-au fost distruse ca forțe militare și astfel lumea liberă a putut să fie un obstacol în calea spre comunizarea absolută a planetei, visul de aur al lui Stalin. Așa se explică furia manifestată de centrul de putere de la Moscova împotriva Germaniei naziste și atrocitățile comise împotriva celor catalogați drept naziști și fasciști.

_{Foto sus: Iosif Stalin, alături de mareșalul Boris Șapoșnikov (© mil.ru)}

Bibliografie minimală

• Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.

• Jukov, G. K., Amintiri și reflecții, Editura Militară, București, 1970.

• Ștemenko, S.M., La Marele Stat Major, Editura Militară, București.